Noul an

            Am învăţat să privim îndărăt cu o anume baie de mulţumire, să nu ne mai uităm critic la nimic, mai ales la capăt de an. De fapt, impropriu spus, capăt de an, ştim foarte bine că este doar un biet calendar, o matematică inventată de nu ştiu cine... În fond, nici nu are sens să ne privim încordat, mai bine să ne lăsăm duşi de iluzia unui calcul subtil, decât să ne amăgim cu tristeţi precare. Putem? Normal, nu. Oricât am încerca să ne eliberăm de năzuinţele noastre, de focarul de infecţie ce putrezeşte lasciv în noi, nu am reuşi, doar suntem timp, nu? Omul este timp, el dă semnificaţie şi cauzalitate tuturor păcatele şi dorinţelor, omul capătă de toate şi totuşi nimic, totul fiind doar un pumn de iluzii.

       Cu toate acestea, anul nou nu vine pentru toţi, nu că ar veni cu adevărat, dar ar trebui să învăţ şi eu să mă bucur de aceste lucruri, să încerc să mă integrez în prăpastia avidă de nimic. În fond, mi-am dat seama, nimic nu mă mai poate mişca. Să fii de lemn sau de piatră? Ce alegi?

       Aş vrea totuşi să vreau, să-mi doresc şi eu ceva, să nu mă mai gândesc aşa de mult la ziua de mâine, să pot să vreau, să vreau să pot, să fiu cumva legat de lumea în care trăiesc. Aş vrea să nu  mai vreau şi totuşi să vreau să pot să nu mai vreau. Frica de eşec, frica deşertului, sărăcia, mizeria, toate, sunt prea multe, sunt aşa multe să nu le vadă cineva…

Promisiuni

        În cada cu minciuni se găseşte şi promisiunea. Nu cred în promisiuni, şi asta nu pentru că nu aş avea încredere în oameni, cum ar spune cineva în primă instanţă, ci pentru că omul nu are încredere în el însuşi, în ceea ce face mâine sau poimâine; aşa că, oameni buni, să revenim cu picioarele pe pământ, în lumea noastră reală, rece şi frumoasă, dacă vrem să trecem dincolo de iluzie. Dacă un om nu ştie ce vrea, dacă el nu are nicio şansă să se cunoască, de ce aş avea eu încredere în incertitudinea lui, de ce aş pleca de la premisa că totul este stabilit, de ce m-aş lăsa dus de valul unei bule de aer? Promisiunile sunt făcute să fie încălcate, pentru că altfel nu ar putea să fie. Promisiunile nu te ajută, ele te pun pe un drum condus de altul, de un-altul care te poate seduce cu zahăr sau sare. De ce să nu învăţăm să ne facem nouă o promisiune, să găsim un plan şi o rezolvare în spaţiul cauzalităţii noastre? De ce alergăm după ceea ce se lasă mai uşor de vânat? Comoditatea este bună, dulce, dar la rându-i este goală, dătătoare de minuni pe termen scurt, şi răufăcătoare pe termen lung. Hai să nu mai fim umili, să încercăm să ne rupem cu totul de constructe precare, iar dacă o facem, să încercăm să vedem că totul are un sfârşit, inclusiv iubita noastră viaţă plină de promisiuni. 

Într-un final, tot singuri ne culcăm

            Viaţa este făcută în aşa fel încât să ne lăsăm purtaţi de turme. Colectivitatea este măsura fără de măsură, trompeta şi chinul fără de foc, goarna şi baioneta prin care ni se eludează fapticul zilelor noastre. Ea este rugul şi jugul oamenilor angoasanţi, în ea găsim izvorul tămăduirilor şi răspunsul tuturor întrebărilor. Superficialul este la el acasă în turmă, în goana după avânt şi răspuns la întrebare. Dar viaţa noastră intimă este şi poate să fie una dintre uşile ce dezleagă avântul vieţii cotidiene. Intimul este, la fel ca alte iscoade, un tărâm de pus pe tavă, o alegere ce vine peste tine, ce ţine să te poarte fără intenţie în aşa-zisa lume a cognoscibilului; aici orice taină sau fereastră închisă se deschide, aici se dezleagă noeme şi tot aici se descrie indescifrabilul sau, cel puţin, ascunsul cu iz de rezolvare. Sigur că omul trăieşte în colectivitate, că totul este mai uşor când ni se dau răspunsuri de-a gata, dar asta nu este tocmai premisa vieţii noastre reale, a vieţii dintre pereţi, este ceea ce se vede, şi nu ceea ce este…În viaţa noastră absconsă, lumea se contopeşte într-un pahar, aici se preface şi se întoarce la o sută optzeci de grade; în ascunsul dormitorului nostru, lumea simbolurilor fragmentare dispare, se rupe de substanţă şi se preface în deşert şi goliciune. De ce ajungem să fim cu noi, doar cu noi? Pentru că, fie spus cât mai simplu, orice am face, tot la noi am ajunge, tot la temerile şi durerile noastre, tot la reuşitele şi joaca de doi lei, la destinul sau chiar norocul nenorocirilor noastre. În colectivitate ne rupem de întrebările noastre, de incertitudinea noastră, de mănunchiul odios de frământări. În spaţiul formal, incertitudinea devine formală, polii se inversează, capătă frământări uşoare, totul este presărat cu răspunsuri acum, totul se contopeşte, incertitudinile devin certitudini pentru că se leagă, se conturează într-un spaţiu aşa-zis obiectiv, într-un cumul de răspunsuri precare, reci, de lemn, de tradiţie, pârghii genealogice din care răsare banalul vieţii cotidiene. Într-un final, dormim singuri pentru că lângă noi nu este nimeni. Într-un sfârşit, suntem singuri pentru că altfel nu putem să fim. Chiar şi atunci când toţi dansează, când sunt lângă tine, cu lumea şi făgaşul lor plin de răspunsuri, tot singur eşti. Chiar şi atunci când este el sau ea lângă tine, tot singur eşti, tot rupt prin excelenţă eşti…Eşti singur pentru că natura psihosomatică te obligă să fii, eşti singur chiar în turmă, în mijlocul şi răcnetul cu care te violează dansul oilor.  

Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

De pe vremea copilăriei

            M-a cuprins o poftă de vremea liceului, de nebuniile din generală, când iubeam o fată şi mă duceam să beau apă de o mie de ori, doar ca să trec prin faţa ei, sau când ocoleam un cartier, ca prostul, să trec pe lângă balconul ei. M-a cuprins un gând al vremurilor nebune din curtea şcolii, când jucam fotbal şi făceam scheme ca să mă dau mare că eu sunt mai bun decât Ronaldo. Ce jucător fain era Denis Şerban de la Steaua, mai ştie cineva ceva de el? Nu cred.

            M-a furat o melodie ce mă obliga să dansez în faţa tuturor ca un nebun, să fac circ în faţa blocului şi să fiu certat de toate mămicile de pe scară, motivul fiind unul destul de întemeiat: pervertirea celorlalţi minori, eu fiind, evident, minor! Ele uitau lucrul acesta! Ţin minte că în liceu avem un prieten care avea un număr de telefon asemănător celor de la linia fierbinte, eram aşa de supărat că nu am şi eu un asemenea număr, încât, într-o zi m-am dus la o vânzătoare şi i-am zis: vreau şi eu o cartelă cu 69! Doamne ce nebun eram!

            Ţin minte că, la şcoală, nu puteam să stau locului; în clasa a patra avem o colegă care a avea ca scop impus de învăţătoare să-mi dea o palmă-n cap. Aşa am ajuns să cuceresc eu fetele, nu ca să descopăr marea fragilă a pubertăţii, ci ca să-mi apar pielea, coaja, de marea învolburată de palme. Ce crudă era învăţătoarea cu mine! În banchetul din clasa a opta m-am simţit cel mai bine, acolo am avut trupă, orchestră, o vedere la Dunăre ce ţine să ne spună că viaţa este doar un truc din care scapă doar trişorii. Acolo, am dansat, am simţit, am trăit primul meu blues, cu prima mea parteneră adevărată, care avea să plece în Bucureşti, să facă liceul acolo. Frumos şi trist! Însă, ce lucru durează o veşnicie? În liceu am fost dezamăgit, „am ales să fi ales părinţii mei un drum pentru mine, un liceu economic, cu planuri măreţe şi drumuri creţe, pavate cu  intenţii dezgheţe“. Cu toate astea, după ce-am trecut prin joaca aferentă liceului, cu muzică la difuzoare şi alte prostii, am avut prilejul să-mi întâlnesc profesorul, omul care m-a întrebat: Cât din tine este tine? Obsesie ce persistă al naibii de insistent şi în ziua de azi. Nu am putut să-mi fac nicio prietenă din liceul acela, nu ştiu ce avea, nu puteam să înţeleg, să mă acomodez cu faptul că iubirea poate să stea cu tine în bancă sau pe coridor. Aşa că, fie vorba, viaţa m-a luat de mână şi m-a aruncat pe alte ogoare. Ce frumos era la rockotecă, ce norocos am fost să prind vremurile alea, miercuri seară, o noapte ce se câştiga pe ritm de chitară!   

Totul este uşor în lumea noastră

Ascultam o nebunie, cum că o persoană poate să scrie, dar cu timpul să-şi dea drumul la scris, de parcă scrisul vine din mânecă şi se scutură prin conturul efemer al creionului, şi nu al minţii. Dacă nu ai minte, gânduri, idei, de unde vrei să-ţi vină scrisul în mânecă, de unde? Până aflăm măreţul răspuns, noi să ne vedem de lucrurile noastre şi să aşteptăm un nou cutremur în viaţa noastră banală. Dacă totul ar fi plat, dacă viaţa s-ar rezuma doar la situaţii fără iz de tremur şi întrebare, oare nu ne-am plictisi în propria noastră mediocritate? Sigur, nu aşa arată un raţionament pentru a face o crimă, doar că te plictiseai, dar dacă lumea s-ar închina la picioarele tale, la tot ceea ce ai vrea tu, ţi-ar mai veni poftă să mănânci, să te strecori afară? În primul rând, ai fi sedus de propria ta neputinţă, de propria baltă de iluzii plânse de certitudini. În al doilea rând, ai fi exact ca Sisif, captiv şi totuşi liber! În al treilea rând, viaţa nu este frumoasă dacă are o singură culoare, dacă totul se rezumă la voinţa noastră goală. Cele mai mari eşecuri au fost produse din excesul de fericire, când oamenii au ajuns să-şi spună că s-au săturat, lezaţi fiind de propria lor minciună…

Închide ochii şi intră în lumea mea

    
     Aici, în lumea mea, vom învăţa să ne ţinem de mână. Aici, în lumea, ne vom certa cu zâmbete şi minciuni frumoase. Ne vom purta precum iarba dusă de vânt, agale şi totuşi apăsat, aşa vom învăţa ce este iertarea, ce este tăcerea şi zgomotul din ea, aşa vom desena cu gânduri simple, pline de patos şi foc. Aici, în lupta dintre himere, în cazanul fiert cu vin şi miros de scorţişoară, vom cânta şi ne vom îmbăta cu noi. Trupurile vor fi note pierdute de pian, corpul tău va fi făcut doar pentru mine, se va purta ca la el acasă doar în prezenţa mea. Aici, chiar aici, în farmecul crescând şi avid de eros, ne vom picta în culori, în mii de culori şi nuanţe. În lumea mea, draga mea, va fi lumea ta, de fapt, lumea ta va fi fiind lumea mea şi tot aşa. Nu vreau nimic mai mult, impropriu spus a vrea, căci, dacă vrei, falsifici, dar să lăsăm asta acum, hai să ne trezim din somnul nostru şi să ne înecăm cu noi, cu trupurile şi focul nostru, să ne încălzim şi să ne cuibărim tot în noi, să murim în noi, chiar să ne răscolim în noi, dar să trăim cu foc şi tremur!

Ascultă  muzica mea! 

Nu mă mulţumeşte nimic

Nu am o stare tocmai plăcută. Un om, în aparenţă vesel, în esenţă trist. Nu cred că am ajuns să desluşesc nimicurile lumii în care trăiesc, dar nici nu mai vreau. Mă plictisesc și Kant, şi Nietzsche, iar filosofia a început să devină o glumă bună. De parcă nu ar fi fost! Mă plictisesc oamenii, pentru că toţi au probleme, nici unul nu are nimic bun de zis, toţi vor să te disece sau te ţină în braţe cu propriile lor mizerii. Nu mai am răbdare să ascult, şi totuşi o fac. Când simţi că nu eşti bine, mai are vreun rost să trăieşti? Sau şi moartea a devenit un moft al frustraţilor care cred că au ceva de zis? În fond, plictisul nu poate fi separat de moarte, este probabil pionul morţii, trucul sau fructul sorbit dintr-o palmă, făgaşul sinuciderii.

            Viaţa este un pumn de iluzii, mi-am spus aseară în timp ce mă frământam să adorm. Încerc să le spun celor din jurul meu că viaţa nu este o iluzie, dar subconştientul îmi face cu ochiul, îmi arată că totul se macină în proximitatea anostă a unui gând. Mă doare totul! Acum, poate, am ajuns să înţeleg că suferinţa se contopeşte trupeşte, că nu putem să o vedem dincolo de psihosomatic, că omul care-şi taie venele nu mai suportă focul mental, punându-l astfel pe trupul lui, fiind într-un final o modalitate de salvare. Însă nici asta nu ar avea sens. Am tendinţa să spun că eu ar trebui să văd dincolo de mine, de alţii, că soluţia nu este încarcerată într-o pâlnie, ci într-o sită plină cu paiaţe din care eu am să mă sustrag pe mine, fiindu-mi propriul ajutor, dar şi regres. Citeşte mai departe acest articol...

Ce anume te face să fii o femeie specială?

     Există o sumedenie de reviste pentru femei în care ne sunt prezentate o sumedenie de reţete de succes. Evident, sfaturile vin din partea unor fete cu reuşită şi priză la băieţi. Cel puţin pe hârtie. Trecând însă peste detaliile formale, să trecem la cele informale. Cum se face că orice femeie avidă de reuşită pune botul la o mizerie în genul celei din titlu? De ce am ajuns să căutăm răspunsuri ancestrale în lucruri banale? Nu judec pe nimeni, dar am impresia că totul a ajuns doar o reţetă umilă. Toţi avem nevoie de un medic, în speţă, de un răspuns admis şi cert, de un făgaş chipurile natural, pentru a contracara la fel de natural un fapt anormal. Toate fetele avide de reuşită căută un răspuns acolo unde nu trebuie să caute un răspuns.

        Aşadar, când este o femeie specială? Nu este tocmai atunci când nu ţine să nu fie aşa? Nu este oare o idee care nu are sens, având în vedere că specialul nu ţine de programare, adică de modul voit de a face lumină acolo unde nu este nevoie de o lumină? O persoană este specială în sine, fără a căuta o reţetă sau un bilet de salvare. Cum ar fi ca o persoană specială să se întrebe ce este specialul? Nu ar avea sens, nu? Şi atunci, de ce nu ţinem să fim fermi pe indecisul nostru? Până la urmă, totul este ascuns, ţinut în deşerturi fine, nimic nu este clar şi bun de pus pe tapet. În fond, nici nu există om special, ci o aplecare nesănătoasă cu privire la un mod banal privit cât se poate de anormal. Citeşte mai departe...

Cele 10 porunci

Încearcă să te ţii de tot ce ai. Încearcă să-ţi spui că nu e nimic important cu adevărat. Că singurul care poate să fie important este modul tău de a te raporta la lucruri. Evenimentele sunt doar nişte interpretări ale propriei morale. Morala nu ar exista dacă nu ar fi reproducţia factuală a unui gând. Încearcă să te uiţi la toţi şi la toate, să nu te laşi înduplecat de toate şi de toţi. Încearcă să fii deschis, să vorbeşti cu cerşetorii, să dai mâna cu cei care vopsesc gardurile pe stradă. Încearcă să vorbeşti cu paznicul, cu portarul sau cu femeia de serviciu. Încearcă să fii mândru de realizările tale, nu are rost să te faci umil doar că să nu-ţi dea unul în cap din invidie. Încearcă, totuşi, să rămâi cu picioarele pe pământ şi să nu visezi prea mult. Mizeria e mult mai aproape de om decât raiul. Încearcă să te uiţi în oglindă şi să ceri de la tine doar ceea ce-ţi spune subconştientul. Încearcă, chiar dacă sună cam aiurea, să conştientizezi inconştientul. Oricum el dictează pentru tine. Încearcă să plângi, să te descarci, să asculţi vântul sau ploaia. Dansul nu este străin, încercă să te laşi furat de el. Încearcă să ai grijă de tine, boala este mai presus de orice, doar atunci te vezi cu adevărat, când eşti în prăpastie. Încearcă să vrei totul, dar să nu ucizi cu sânge rece, ci cu un zâmbet şi o vorbă. Încearcă să treci dincolo de vorbe, de ce se spune, să ai urechi de şarpe şi ochi de vultur. Încearcă să dansezi în stradă şi în ploaie. Încercă să fii sincer cu ceea ce simţi pe moment şi nu pe eternitate. Trăieşte! Fii în acord cu sunetul care te cheamă şi te adoarme. Inventează poveşti şi treci prin viaţă cu ele. Nimic nu este mai frumos decât să conştientizezi minciuna sau adevărul tău. Nu te poticni în propriile principii, alea sunt făcute ca să fie încălcate, violate de propria ta incertitudine. Nu fi soldatul rece cu gând de criminal, ci omul care împuşcă gândul criminal. Treci dincolo de idei fixe, precepte şi mizerii tradiţionale! Porneşte cu tine, rupe gardul, forţează nota şi fă să fie discordantă, oricum ea  este pitită în tine! 

Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.




Mai multe poze găseşti aici

Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...

Aporia.ro

Naşterea Aporiei a venit cu un gând şi o întrebare. O provocare ce-şi propune să ia contur mai mult decât ne aşteptam. Nu ne dorim să desluşim căile misterioase ale lumii în care trăim, dar poate că putem oarecum să ne mirăm de cele ce sunt. Aşa că ne-am strâns, ne-am pus într-o traistă ideile şi am încercat, fiecare cum a putut, să tălmăcim acest proiect. Evident, Aporia nu poate să stea în loc, şi atunci ea trebuie să fie asemenea unei veşnice căutări. Astfel, ideile se vor rostogoli, se vor aşeza, se vor pune la dospit, se vor coace chiar din creştetul iluziilor, minciunilor, deşerturilor noastre. Cu siguranţă vor fi lucruri care ne vor întrece, dar asta nu înseamnă că ne vom poticni în loc, vom încerca să fim ironici cu ele, vom încerca să le aducem în spaţiul cinismului nostru tocmai ca să le înduplecăm cu un gând.

Când un om nu ajunge să-şi dea răspunsul la o întrebare, poate, într-un final, să vină cu un mecanism de (auto-) combatere. Acest făţiş fulg este râsul. Vom râde de noi, şi astfel vom cădea în tragicul întrebărilor noastre, ne vom diseca şi ne vom cerne tocmai ca să ajungem la ele şi la o lume postulată de ele. În proiecţia negândită sau nedomesticită a cauzelor noastre, vom căuta să atingem ţelul perfid al certitudinii. Ca să o spunem şi altfel, Aporia se va mişca, va fugi , se va duce pe un tărâm, va fura ce este mai bun de acolo, ne va face să răstălmăcim ceea ce venea dintr-acolo şi să naştem ceea ce se va fi poticnit în drum. Ca să o spunem drept, tot ceea ce vom găsi prin hamacul gândurilor noastre se va risipi pe această coală virtuală. Asta nu înseamnă că nu vom cerne, că nu vom alege ceea ce este digerabil şi bun de luat în seamă. Vom încerca să fim aproape de cititorul nostru şi să-i dăm un răspuns sau poate o întrebare la ceea ce râvnea tacit în el, la ceea ce zvâcnea fără să se fi desprins vreodată. În fapt, noi vom da o mână tocmai ca voi să ne luaţi cu o altă mână, petrecându-ne maieutic împreună.

Urăsc iarna

      

       Pentru că mi-am pierdut toată copilăria sau sunt singurul copil din lume care încă mai crede în ceva pur. Pentru că toţi cred că este timpul să dai fuga în magazine şi să cumperi tot ce găseşti, inclusiv vestă de înot sau colac de salvare. Pentru că, fie vorba între noi, suntem aşa de păcătoşi, dar al dracului de curaţi. Pentru că alergăm după brazi şi porci, dar uităm să fim sinceri cu noi. Pentru că ajutăm cerşetorii doar de dragul de câştiga la loto. Pentru că frigul mă doboară la propriu, iar imunitatea mea e la pământ. Pentru că zăpada nu mă mai face să tremur de fericire, ci doar să tremur. Pentru că mi-e scârbă de sărbători umflate cu trompa şi cântate de toţi în cor. Asta nu înseamnă că nu o să dansez ca nebunul! Pentru că, sincer, nu cred că avem curajul să schimbăm paradigma în care trăim, poate să o mulăm şi mai mult pe propriile noastre oceane. Pentru că brazii sunt verzi, iar banii la fel de verzi. Pentru că femeile fac mâncare până dimineaţa, ca apoi să primească un şut în fund. Pentru că familia nu are nicio legătură sinceră cu ideea de familie sau cu ceea ce ar putea să fie…Pentru că avem copilaşi care se dau cu sania pe facebook, şi nu pe stradă. Pentru că Moş Crăciun nu există şi, odată cu el, nici marea noastră minciună festină. 

Ce este deziluzia?

       

     Există oameni care ştiu să se joace cu inima şi focul tău, aceşti păpuşari amestecă umanul cu stratul cel mai subţire al nimicului, ei ştiu să te facă să plângi chiar şi atunci când lumea ta e crudă, umilă, sortită câştigului. Ei sunt iluştrii păpuşari, oameni dintr-ale timpuri ascunse, ce ţin să aducă şi cea mai umilă minciună în spaţiul cauzalităţii tale. Te sufocă cum ştiu ei cel mai bine, te adoră şi te iubesc cu lacrima perfidă şi avidă de durere. Nu mai pot să le fac faţă, sunt mult prea şireţi, prea iuţi, mânaţi de furia mea de a ucide cu autenticitate. Poate că în nebunia cu care m-am înrolat, adică cu casca plină de iluzii adevărate, am ajuns să-i şi sprijin, să le ofer torţa cu foc şi oceane. Camus spune că absurdul se găseşte în planul de întâlnire al omului cu viaţa, cu lumea, cu oceanul societăţii. Eu zic că este absurd să plângi după lacrimi, să vrei să iubeşti ca prostul, ca ultimul păcătos lovit de cea mai mare minciună, de una dintre cele mai mari şi cele mai frumoase minciuni din toate câte sunt. Şi mă rog, ce are dacă e absurd? Contează? Fie că încercăm să dezvăluim lumea cu elanuri metafizice, fenomenologice, hermeneutice, fie că spunem cu nesaţ că totul e absurd, tot nu contează, nu are sens să ne amăgim cu doctrine şi iluzii epistemice, are rost să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi…

O singură iubire

      Există în fiecare dintre noi o frământare ce nu ţine să se potolească. Nici nu ar avea cum, nu ar mai fi căutare autentică, ar fi doar un ciot ce ne îngână cu fală. Instinctiv, suntem obligaţi să căutăm o comoară pe care să o adulăm. Propria noastră nevoie de desfătare îşi capătă evoluţia într-o singură persoană. Căutăm ca bezmeticii să ne mulţumim setea de a cuceri o singură  persoană, dar fugim, la fel de instinctiv, cu ochii, după alte o mie de persoane. Evident, eram ironic mai devreme, când spuneam că instinctiv căutăm pe cineva, nu, o facem din iubire de ideal, o facem tocmai pentru că fugim după o mie de feţe, tocmai pentru că nu ne mai săturăm de nimeni şi de nimic. Paradoxal, jocul este complet atunci când, pentru a pune capăt agoniei de a fugi după o mie de persoane, te laşi sedus de ideea unei singure şi supreme persoane, a unei himere ce ţine să înlocuiască tot travaliul neîncetatelor persoane din viaţa ta. Culmea, poţi să iubeşti din ambiţie, din ambiţia de a te poticni într-un singur lucru, fără a te mai lăsa cuprins de multe altele. Comozi din fire, alegem calea cea uşoară, primul venit, primul servit. Şi, uite aşa, ne întemeiem soluţia ineluctabilă a iubirii supreme, ne clădim bariere ce nu mai pot fi atinse, ne stingem în oceanul plin cu foc tocmai ca să ne udăm cu foc. Nu cred că ştim ce vrem, dar ţinem al naibii de mult să o facem! 

Fotografie realizată de Dimitri Caceaune

Jurnalism şi blogging

            Există, să-i spunem, o dispută în România, că aici se pune problema de ciolan, o răfuială care vine mai mult dinspre jurnalişti, între bloggeri şi gazetari. Nu m-am considerat niciodată blogger, având în vedere că am făcut acest blog cu scop didactic, profesional. Evident, după mai mulţi ani, nu mai pot spune acum că nu fac parte din marea masă a acestei comunităţi. Care este în fapt problema cu jurnaliştii, ce reproşează ei bloggerilor? Lipsa de calitate! Ei bine, după ce am văzut un articol al unui jurnalist de pe un site de sport, în care nu ştiu ce chiloţi dispăreau din peisaj, folosindu-se de o poză trunchiată, ca apoi, să văd pe un blog, culmea, pe un blog, că lucrurile nu stau aşa, am început să-mi pun semne de întrebare. Câţi din marea jurnalistică de la noi sunt cu adevărat profesionişti? Câţi au tupeul să spună că mizeriile pe care le-am expus mai jos sunt cu adevărat echidistante şi bune de luat în seamă? Ca să vă arăt cât de profesionişti sunt jurnaliştii noştri, am făcut o mică cercetare prin cele mai importante cotidiene, televiziuni, situri de pe la noi. Nu intru în detalii, dar vă garantez că nu e vorba de ziare de scandal, de bâlci sau alte prostii, ci de situri şi corporaţii cu renume, cele care pretind că totul este obiectiv şi de calitate:

Paulei Seling i s-a vazut sutienul de culoarea pielii, dupa street dance!

Politistii iubareti! Prinsi in timp ce faceau sex in masina de patrula

Mişcări lascive din posterior ale unei brunete - VIDEO

Manechine goale in terminalul aeroportului din Cluj

FOTO! Laeticia Hallyday, fara sutien pe strada

Vârsta femeilor care îşi măresc sânii cu silicon este în scădere, avertizează medicii

Râsul este instinctiv, plânsul se învaţă

Guvernul francez a demisionat. Urmează cel român?

Păunescu şi-a împărţit amanta cu Nichita Stănescu

Robert Negoiţă prefera sexul în trei cu Simona şi Daniela

BNR: Datoriile pe care le face statul agravează problemele economiei 

Imagini inedite la Sibiu: Nicolas Cage în halat de baie şi papuci

O brunetă prezintă vremea în pielea goală - VIDEO

Sport în pielea goală: O brunetă sexy aleargă dezbrăcată - VIDEO

Despre politică, oameni politici, partide şi caste

PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii politice.

OLIGARHÍE, oligarhii, s. f. 1. Formă de conducere a statului, în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. ♦ Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2. (În sintagma) Oligarhie financiară = grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viața economică a unui stat. – Din ngr. oligarhía, fr.oligarchie. 

            Poate că sună ciudat pentru voi să vorbesc despre politică, dar cu siguranţă voi încerca să ating o altă problemă. În fapt, problema cu politica este foarte simplă, însă puţini vor cu adevărat să o cunoască. Păi, fie foarte simplu spus, un partid, fie că e de dreapta sau de stânga, fie că reprezintă bătrânii sau poponarii, niciodată nu o să te reprezinte pe tine, niciodată nu o să reprezinte societatea în ansamblu. Nu are cum, şi nici nu ar fi onest faţă de alegătorii săi. Cum ar fi ca partidul creştinilor să reprezinte oamenii cu gânduri şchioape? Nu ar merge, nu? Cu toate acestea, în timpul alegerilor, partidele vor promite ceea ce nu este posibil din niciun punct de vedere: logic, legal, normal, etic etc. Nu au cum să reprezinte pe toată lumea, dar vor să o facă, ceea ce este destul de contradictoriu, având în vedere că suntem diferiţi, şi cele mai mici puncte ne pot pune în planuri diferite. De exemplu, un fumător nu o să fie de acord cu legea împotriva fumatului. În schimb, nefumătorul va fi în extaz. O simplă lecţie de drept va dezbina o mică lume. Un simplu exemplu ne arată destul de clar insuficienţa unui sistem.

            Partidele, după ce îşi văd atins obiectivul, adică după ce au pus mâna pe fotoliu, nu vor da doi bani pe tine, şi nu pentru că sunt corupţi, nenorociţi, hoţi sau alte tâmpenii, ci pentru că nu şi-au propus niciodată să te reprezinte. Nu vreau să fiu înţeles greşit, să credeţi că spun ceea ce se aude pe buzele tuturor. Eu încerc aici să arăt cât se poate de raţional că un partid, care înseamnă o adunătură de oameni ce tind spre un scop, adică scopul lor, adică idealul partidului şi al oamenilor din partid, nu are de ce să se gândească la societate. Scopul lor, dragii mei, nu este binele vostru, este binele lor. Dar şi aici se poate înţelege prost, tocmai că oamenii politici mizează pe această mică neînţelegere care le scapă tuturor. Mai simplu spus, ca ei să-şi atingă scopul, trebuie să le spună tuturor că există un bine suprem, ceva în genul Aristotel, cu nemişcatul care mişcă, eventual, cum au creştinii, Dumnezeu, dătător de viaţă şi de multe altele. Ei vor încerca mereu să educe lumea aşa, ei vor încerca mereu să creeze oameni roboţi, lipsiţi de simţul întrebării. Ceea ce este normal, eu chiar nu-i judec, asta este manipulare la nivel global. Şi e simplu. Partidul oligarhic nu are cum să reprezinte pe toată lumea, dar va încerca să o facă, pe hârtie, doar ca să-şi atingă propriul său scop, care, normal, nu include turma, ci lumea sa. Este normal să o facă. Citeşte mai mult...

          

Te iubesc

HELLO
How are you today, Hope all is well with you and your family? My name is Miss Kindness, However it really pleases me to write you for a lovely and sincere friendship even if we haven’t met or seen each other before. I will be so much appreciate to see your reply soon so that we can share pictures and know more about ourselves.
I shall appreciate an urgent response from you.
With lots of love from your new friend Kindness.

                Aşa arată unul dintre mailurile primite. Am râs prea mult ca să nu-l pun aici. Mai am şi cu importante câştiguri de bani, dar alea mai târziu. Aş vrea să vorbim despre sintagma: te iubesc! Are sens să spui unei persoane pe care o iubeşti lucrul acesta? Adică, în mod normal, dacă simţi ceva pentru o persoană, de ce ţii neapărat să o spui? Eu ştiu că atunci când spunem ceva, o facem tocmai ca să ne justificăm cu fineţe eşecul. Cu alte cuvinte, o spunem pentru că nu avem cum să o arătăm. O persoană care iubeşte se vede de la o poştă. Faptul că ar enunţa trăirea nu ar convinge pe nimeni; pur şi simplu, nu ar avea sens având în vedere că nu ar surprinde pe nimeni…Când verbalizezi trăirea, nu faci decât să falsifici conţinutul real al acesteia. De obicei, spunem lucruri tocmai ca să ne adăpostim de minciunile noastre, le spunem cu tărie încât ajungem să credem în ele. De fapt, spunem că iubim tocmai ca să ne minţim pe noi. Când iubeşti, chiar stai să reciţi ca prostul ceva ce este în sine o lipsă? Adică, stai să strigi în gura mare în loc să trăieşti sau să iei lucrurile ca atare? Iubirea nu este dialectică, nici măcar nu se rosteşte, se trăieşte. Toţi vorbim, de obicei, tocmai ca să ne scoatem din amorţeală, să ne spunem că avem parte de ceva supraomenesc, dar de fapt nu facem decât să ne adâncim în propria noastră crâşmă. Să fim serioşi, să lăsăm balivernele locvacităţii şi să trăim! Normal, dacă avem cum…

Ori suntem golani, ori nu mai suntem?

        Recent am avut prilejul să vorbesc cu o persoană destul de cunoscută de la noi, din spaţiul filosofiei, iar aceasta se întreba cum poate filosofia să mai ajungă în agora, cum poate ea să mai fie atinsă de oamenii de rând dacă totul este ca o castă: aşa cum matematicienii au o lume a lor, şi filosofii fac la fel. Iar răspunsul meu a fost cât se poate de simplu: Orice persoană care apare la televizor şi pe care o auzi cum strigă: ceea nu mă omoară mă face mai puternic, într-un anume fel, se închină la filosofie. Individul nu ştie că aforismul a fost scris de Nietzsche, nici nu-l interesează, important este că are ceva de care să se lege, are un răspuns sau o întrebare cu privire la o problematică anume. Poate că nu analizează şi cu siguranţă nu intră în profunzime, dar nespusul vorbeşte în el.Când Cioran spunea că singurul om inteligent cunoscut de el a fost un cerşetor, exact la asta se referea. 
      Nasul pe sus al individului care dă câteva citate nu-şi are rostul într-o lume avidă de certitudine. Este foarte uşor să bravezi, să le arăţi altora cât de multe ştii, dar oare are sens? Unde mai este întrebarea, clocotirea, uimirea, mirarea specifică grecilor? Dacă tu le ştii pe toate, mai poţi să-ţi spui întrebări? sau eşti preocupat cu răspunsurile şi culesul ieftin de faimă? Ce-i drept, pentru turmă, şi cea mai umilă idee spusă de un golan cultural poate  să arate ca o sclipire divină. Era o vorbă, ca să ajung la fraza de pe buzele tuturor, toţi suntem construiţi după chipul şi asemănarea lui Aristotel. Adică, şi ultimul sclav de la colţ de stradă gândeşte în spiritul lui Aristotel. Iar exemplul vine de aici – Ori suntem golani, ori nu mai suntem? Este expresia golănească şi sinceră a principiului non-contradicţiei, enunţat evident de Aristotel. Tipul vrea să spună că, ori e albă, ori e neagră, adică, întorcându-ne la principiul non-contradicţiei: ceva nu poate să fie şi nu fie în acelaşi timp. Bine, mai puţin Michael Jackson, care era şi alb şi negru în acelaşi timp. Dar el, oricum, venea din altă lume! Aşa-zisul golan îl citează pe Aristotel fără să ştie, el trăieşte întru filosofie chiar dacă nu conştientizează asta. Şi ar mai fi exemple, de genul: Omul ar trebui să se ţină de o singură virtute. În limbaj popular: Ce-i în mână nu-i minciună! Filosofia apare în piaţă, când eşti servit cu nişte fructe, când te scuipă unul în faţă, când faci ştiinţă, când eşti convins să cumperi nu ştiu ce pereche de pantofi pentru că sunt unşi cu aur, când alergi şi vrei să bei apă şi tot aşa. Trebuie să înţelegem că, într-un fel anume, totul este filosofie, chiar şi discursul unui criminal în serie, dar şi biletul de condamnare al acestuia. Nimic nu este dictat de ştiinţă, ci de o idee ce este pusă în scenă de un aparat cert, epistemic. Ca totul să fie, să capete culoare, trebuie să fie un gând şi o întrebare! 

Bărbaţii nu urăsc bărbaţi?

   

     După toată nebunia evoluţionistă prin care am văzut că femeile se luptă pentru o coastă de bărbat, ar trebui, acum, să vedem cum apare încrâncenarea masculină! Când hotărăsc ei, într-un final, să-şi mişte fundul? Deşi nu ne vine să credem, leoaica este cea care atacă şi caută hrană. Dacă vreţi, leoaica este singura care se pune în raza glonţului. Leul, regele prin definiţie, hotărăşte să atace doar o singură dată: când îi este pus în pericol statul. Cu alte cuvinte, când un alt leu râvneşte la ceea ce are el mai scump, adică la fotoliu şi femelă. Cam aşa stau lucrurile şi cu noi. Bărbaţii, atâta timp cât se simt iubiţi, ţinuţi în braţe, nu au de ce să-şi mişte fundul. Ştiu că totul urmăreşte o logică meschină ce se învârte în jurul lor. Bărbatul îşi arată colţii doar în proximitatea pericolului. Normal, al pericolului văzut din perspectiva lui, şi nu neapărat a femeii. Citeşte mai mult...

Circul dezamăgirilor

       În viaţa noastră murindă, căci este sortită morţii, fie că ne place sau nu, alergăm unul după altul. Dar, de fiecare dată, alergăm după cine nu trebuie. Şi asta pentru că, la rândul nostru, noi suntem alergaţi de cine nu trebuie. Uite aşa se naşte cercul închipuirilor noastre, a deşertului cu iz de venin şi patos! Noi suntem alergaţi de cine nu trebuie, iar noi alergăm după cine nu trebuie. M-am săturat – până la urmă, ne vom mulţumi cu adevărat, vom putea spune cu certitudine epistemică că totul este minunat şi că nu mai avem nevoie de nimic? Mi se pare imposibil, chiar este imposibil. Cum se face că noi alergăm după o persoană, iar aia nu dă doi bani pe noi? Şi cum se face că şi noi suntem alergaţi de cineva de care nu ne pasă? Chiar să se reducă totul la o joacă între lacrimi? Una este să alergi după o proiecţie mentală, după propria ta ţintă, şi alta e să fugi după o persoană? Sau, de fapt, noi alergăm după gândul nostru avid de dorinţă şi perfecţiune încât ajungem să ne fixăm toate obsesiile într-o persoană intangibilă?  Dacă, de fapt, ne lăsăm cuprinşi de barbarismul idealurilor noastre, cele care ne pun pe drumuri şi lacrimi, dacă, cu toate astea, noi, în fapt, nu vrem decât să fim răniţi de noi, de ceea ce stă pitit în ideal?  Invers, dacă totul nu este ales de ideal, şi chiar iubim cu adevărat, cum putem să probăm dacă nu există o reţetă a iubirii? Se pare că nimic nu este cert! Dar, stai, ar putea să fie ceva cert în spaţiul omului?

Femeile urăsc femei

Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de „femeie“. - F. Nietzsche

            Evoluţia speciilor ne-a învăţat că, acolo unde nu este culoare, trebuie să fie, trebuie să fie ceva care să te scoată cu capul afară, trebuie să fie un deal sau un ţărm prin care să te afirmi. Zis şi făcut! În bătălia supremă dintre sexe, s-a pus, mereu, problema rezistenţei, de fapt, a adaptabilităţii. Dacă sunt mai multe femei, atunci să punem mâna pe ce ne iese în cale şi să dăm în cap primei potenţiale duşmance. Aşa că, femeile, spre deosebire de bărbaţi, şi-au activat un sistem de imunitate bogat în atac. Femeile se ţin în braţe din invidie, chiar şi atunci când spun că sunt cele mai bune prietene – exact atunci îşi dau cel mai mult în cap. De fapt, ele urmăresc maxima lui Nietzsche cu  precizie, să-ţi ţii duşmanul mai aproape, şi prietenul mai departe. Cam aşa stau lucrurile cu femeile. Când vorbesc, o fac cu o tactică străină maimuţoiului, o fac cu fineţe şi rafinament, adică cu ceea ce le lipseşte cimpanzeilor atunci când se iau la bătaie. Femeile nu se bat, ele se potrivesc din priviri, din degete şi din sprâncene ridicate. Ar fi banală lumea femeilor dacă s-ar reduce la o mimică şi gestică de tip masculin. Nu că nu ar fi valabil – vedem, acum, femei care ştiu pe rost toate rezultatele meciurilor de fotbal, toate mărcile de maşini sau alte tâmpenii specifice gorilelor. Am avut prilejul să arunc un ochi pe mizeria de „tabu“, o revistă în care se pun în evidenţă tacticile de supravieţuire pentru orice femeie. În fapt, orice revistă feminină se reduce la un joc al seducţiei, cum să-l îndupleci pe maimuţoi să fie cu tine, cum să arăţi impecabil, cum să ai orgasm dacă nu e un maimuţoi lângă tine şi, într-un final, cum să foloseşti servieta cu trucuri pentru a te apăra de posibilele duşmance. În fine, ne-am îndepărtat puţin, dar nu cu mult, aş spune, nimic nu este mai frumos decât o ceartă între femei. Femeile se ceartă, chiar şi atunci când nu o fac, chiar şi atunci când bărbaţii zâmbesc ca proştii şi sparg seminţe. Noi, bărbaţii, abia dacă putem să vedem cum se reglează conturi, cum se fixează stratul de însuşire al puterii, cum se adaptează limite şi cine deţine puterea când e vorba de o dispută între femei. La bărbaţi, totul se reduce la violenţă. La femei, totul se reduce la tact. Am avut prilejul, recent, să văd cum se manifestă gelozia între femei, cum, de fapt, când una vede că alta e fericită, ţine să-i taie crengile de sub picioare, ţine să o avertizeze  cu privire la bonob, doar că să-şi dea ea coate cu el în continuare. Dacă o femeie spune: sunt fericită pentru tine, ea spune, de fapt, retoric: cum de a pus asta mâna pe ăsta? Este, până la urmă, normal să fie aşa, chiar dacă sună anost. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. 

Cum găseşti bărbaţi cu bani?

           Se pare că amicul Google a devenit prietenul de nădejde al tuturor. Aici învăţăm cum să ne spălăm pe cap, pe dinţi, tot aici învăţăm să găsim fraze de agăţat, cum fac toţi talibanii din Italia care-mi verifică blogul regulat…poate, poate, iese ceva. Raţionamentul după care îşi ghidează Google fiecare căutare a fost implementat, cu mult timp înainte, de un neurolog sau psiholog care spunea că mintea umană poate să reţină până la 7 numere sau cuvinte – undeva în jurul a 9 cuvinte, să-i spunem, cam pe aici. Mai târziu, sistemul a fost preluat de siturile de căutare. Care e ideea? Că orice discurs implică un anumit set de valori, iar în cazul tipei cu pricina, cea care caută soluţii pentru iubire cu bani, se pare că este destul de performant. Acum nu se mai vorbeşte pe la colţuri, nimeni nu-şi mă dă coate, e mult mai simplu să-l întrebăm pe amicul Google. Aveam un prieten care îmi spunea acum vreo doi ani că, dacă Google ar căpăta conştiinţă, ar fi prăpădul de pe lume. Râdeam de el, atunci, dar se pare că ideea nu este aşa de precară. Dacă s-ar naşte o voinţă într-un motor de căutare, ce s-ar întâmpla? Păi, toate tipele în genul minunatei cu pricina ar avea o dilemă, toate ar trebui să folosească acelaşi limbaj de agăţare, toate ar trebui să fie într-un anume fel, să nu iasă din cuvântul domnului Google sau Yahoo. Putem să creăm portrete aşa, putem să aflăm ce mănâncă lumea, putem, într-un cuvânt, dacă am fi vreo organizaţie secretă sau o mare corporaţie, să ne găsim victima perfectă. Să nu credem că nu se întâmplă asta deja…Cu toate acestea, ce aş putea să-i spun eu bietei fiinţe? Că unul cu bani îl găseşte în mall sau în maşină. Că nu are rost să-l caute pe unul cu bani dacă ea nu ştie ce e cu ea pe lume, dacă totul se reduce la un individ care trebuie să o întreţină. Urât! Nimic nu este mai urât pe lume decât să fii întreţinut. Adică, să fii o marionetă cu suflet, să stai într-un picior şi să-ţi sugi degetul de fiecare dată când sughiţă patronul. În fond, nu ştiu de ce mă mai obosesc cu atâtea explicaţii, fiecare cum poate, cu ce poate…

Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani, click aici.


Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani pe facebook, click aici.

Suferinţă cu gust de zahăr sau intimitate pe pâine

       Când eram mic mă miram că oamenii suferă, eram chiar intrigat de faptul că eu nu sufăr. Îmi doream să sufăr, să ştiu şi eu ce este iubirea şi durerea din iubire. Pe la adolescenţă am început să cunosc flăcările războiului şi dintr-o dată ideea mea minunată de a suferi nu mi s-a mai părut aşa de minunată. Pe urmă, când viaţa a început să se contureze, să se lase purtată de valurile iubirii premature, am învăţat că lucrurile nu sunt aşa de uşoare. Orice am face noi, oamenii, tot nemulţumiţi am fi, nu? Şi atunci m-am gândit, după ce într-un sfârşit am ajuns să sufăr cu adevărat, că, dacă o să cunosc şi mai multe lucruri, o să ajung să nu mai sufăr deloc, o să fiu, poate, un robot lipsit de orice pată umană. Sincer, nu am reuşit, cu cât am aflat mai multe despre lume, cu cât mi-am dat răspunsuri, cu atât am ajuns să sufăr şi mai mult. Totul s-a transformat cu o râvnă întoarsă pe dos, încât am ajuns să plusez, să mă cern şi mai mult. Omul, ideea de ciment, de un gard ineluctabil, a ajuns să moară la primul fulg, la prima iluzie adevărată. Până la urmă, nu stau aşa lucrurile în viaţă? Citeşte mai mult...

Ce vor băieţii de la fete?

       O să scutesc biata persoană care s-a întrebat pe Google acest lucru şi o să încerc să-i dau un soi de răspuns la o întrebare care nu se pune. Bărbaţii nu vor prea multe lucruri, ei în general se mulţumesc cu puţin, să dăm vina pe o inventivitate prea săracă, să spunem că nu e aşa dezvoltată. În principiu, nici un om nu ar trebui să caute într-o altă persoană un lucru anume, să umble după o mască desenată cu râvnă chiar de el însuşi. Narcis, când a ajuns în faţa apei şi a putut să-şi vadă chipul, pe loc s-a îndrăgostit de el, lucru care l-a dus, într-un final, la moarte. Evident! Dacă tu cauţi într-o persoană o himeră anume, nu faci decât, la fel ca Narcis, să te scufunzi în propria ta baltă de minciună, să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Narcis fugea de tot ce-i ieşea în cale, nimic nu-i ajungea, totul se masturba precar în tăişul privirilor sale. El nu era niciodată pregătit să iubească adevărul lucrurilor noastre banale, el era un muritor cu chip de zeu şi gând de zeu, el îşi procura o lume desenată, prin gânduri adunată, o lume abisală şi ideală, o lume ce nu putea să fie vreodată pe pământ. Aşa facem şi noi, atunci când ne luptăm cu proiecţia gândurilor noastre, ne supărăm pe cel de lângă noi, fugim de el tocmai pentru că nu se ridică la ştacheta şi ecusonul fixaţiilor noastre, tocmai pentru că nu este ideal, rupt de orice pată mundană, tocmai că este înfipt în real, în lumea murindă şi urâtă, în lumea falsificatoare de ideal, cum ar spune Platon. Narcis ne-a lăsat o floare, poate că ar trebui şi noi să ne dăm o floare, să ne spunem că mirosul ei vine tocmai de aici, dar te poate duce acolo, dincolo, rupt de orice idee mundană. Poate că ar trebui să lăsăm mijloacele şi ar trebui să nu mai căutăm nimic, să luăm totul ca atare şi astfel să ne înecăm în corabia ruptă de ideal. Dacă am înţelege că viaţa nu este o copie ideală a unui gând, atunci am ajunge cu adevărat la nevoile noastre, poate aşa am scrie orice trăire umană cu sânge, şi nu cu cerneală. 

Citeşte şi asta. Se leagă de articol. 

Ceea ce eşti este frumos aşa…

   

    Fiecare clipă merită să fie sorbită de noi, de nesaţul sângelui din noi, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de iluzia fericirii nepământene, trebuie, chiar dacă ne este greu, să încercăm să parcurgem fiecare secundă cu minciuna supremă de a te poticni în ceva mic, dar totuşi mare.

     

Nu cred că ne este dat să suportăm chinul fericirii, noi aşa mici, cu nişte iluzii aşa mari; ar fi păcat şi chiar banal să fim în continuă stare de exaltare, mai bine să ne cuprindem cu ceea ce avem, cu lumea noastră aşa murindă, cu himerele şi tot ceea ce nu ne convine, pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva mai bun de făcut decât să ne ducem viaţa în braţe ca bietul Sisif.  Citeşte mai departe...

Lupta pentru supremaţie

     Cred că toţi simţim că suntem făcuţi pentru ceva mare, numai că nu ştim ce presupune acel „mare“. Nu ştim, dar tot sperăm că suntem mai mult decât suntem, că putem să ducem, să rupem cu toate şi să ne proiectăm dincolo de limitele noastre. Care este limita ce separă bovaricul de onest? Nu este, evident, nu este. Numai în peratologie sau fenomenologie auzim mizerii de genul acesta. Trasăm cu linia un contur al omului ce aşteaptă să fie proiectat şi postat dincolo de limitele sale! Fie, nu asta era ideea. De ce nu putem să ne mulţumim cu puţin? De ce ţinem morţiş să vedem dincolo de orice fapt concret? Pentru că nu avem un instrument cu care să măsurăm voinţa sau puterea cu care ne-am căpătat la naştere. Pentru că, înainte de orice, omul este nemulţumit şi tinde cu precădere spre curtea vecinului decât spre a sa. Nu e singurul, la nu ştiu ce specie de păsări, masculul se duce prin vecini să violeze biata soţie a amicului, uitând că, la rându-i, lui îi este iubită consoarta – uite aşa avem specii de păsări care ajung să crească. Oricum ar fi, genele se duc mai departe, specia se întreţine, toate-s bune şi frumoase. Cu toate acestea, omul, chiar dacă este sigur de soţia, de căsnicia, de copilul său, de job-ul său, de orice ar putea să aibă, nu o să fie niciodată mulţumit. Nu e neapărat rău, dar e ridicol să credem că toţi suntem sortiţi înţelepciunii sau auzului fin.   

Câteodată

    Câteodată îţi vine să te cerţi mai mult ca pe oricare altul. Îţi vine să spinteci orice rămăşiţă virgină din tine. Câteodată, când te uiţi în oglindă, realizezi că, de fapt, tu nu eşti acolo, că imaginea din faţa ta ascunde un actor ce ţine să te mintă în fiecare zi cu tot felul de probleme şi iluzii. Câteodată trebuie să simţim ploaia, orice-am face, în orice tip de situaţie, înger sau demon, trebuie să răspundem pentru lacrimile noastre. Câteodată, chiar dacă nu ne place, trebuie să acceptăm că, dacă iubim, asta nu înseamnă că vom primi un răspuns pe măsură, că persoana din inima noastră, cu ochi şi buze de cristal se poate metamorfoza în cea mai mare himeră, în cel mai sărac om. Câteodată, chiar dacă plouă, simţim nevoia de o plimbare printre lacrimi, printre miile de stele, dătătoare de şanse şi de negoţ; în ele ne vom alina şi ne vom alinta într-un final. Cu toate astea, nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi, nu înseamnă că ni s-au înecat toate corăbiile, poate că apele s-au înnegrit, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă ştim cum să ne purtăm, ştim şi cum să ne prefacem în săpun şi ape line, avide şi înhămate cu patos şi foc! Câteodată cuvintele nu mai au sens, nici logica nu are sens, nici absurdul nu mai capătă culoare, poate sunetele şi veninul din tine, urma cu care ai fost şantajat de persoana iubită, frunza cu care ai fost adormit de oceane. 

Despre ziua de naştere

   

      Unul dintre elementele care duc la preamărirea omului stă şi se găseşte în sărbătorirea zilei de naştere. Unul dintre multele elemente care fac din noi nişte exegeţi ai egoismului stă ascuns în orice pată de sărbătoare funestă cu privire la o dată anume. De ce m-aş simţi bine într-o zi anume? De ce ar trebui să fie ceva special în faptul că m-am născut? De ce trebuie să sărbătorim că trece ceasul? E chiar aşa de important să ne măgulim ego-ul? Să ne spunem că, orice ar fi, avem şi noi o zi a noastră, numai a noastră! Cât egoism şi mizerie, să răpim timpul, să-l seducem cu nevoile noastre efemere şi dătătoare de sihăstrie. Dacă chiar vrem să sărbătorim, de ce să nu învăţăm să ne iubim în fiecare zi, să ne răsfăţăm cu mizerii factuale şi concrete, să lăsăm dracului totul şi să trăim cu adevărat? Citeşte mai mult...

Câte ceva despre mine…zise falsificatorul

    

     Am citit mai demult, pe un blog anume, o descriere ce ţinea să separe faţa creatorului de faţa creatului. Este evident că, în fiecare operă, mare sau mică, plăsmuitorul se găseşte şi totuşi nu se găseşte. El este acolo prin gândirea şi prin munca sa, prin sudoarea cu care se rupe de cotidian doar ca să nască, un soi de maieutică. Însă, într-o bună măsură, cel care scrie nu este şi cel care ştie să pună mâna pe viaţa sa şi să fie în acord cu propria sa credinţă. Când scrii, te prostituezi, te rupi de tine în speranţa că o să ajungi la tine. Cei ce citesc nu fac decât să ajungă la o linie mediană, la un joc ce se desfăşoară între adevăr şi minciună, poate, la nimic, căci, până la urmă, ideea de prostituţie e mult mai frumoasă decât adevărul cuvintelor tale. Şi, uite aşa, ajungem la omul din spatele măştii, nu a celei conturate de viaţă, a măştii scrise voit de perversiunea de a te ascunde. Nu mi-am dorit niciodată să fiu păpuşar, dar uite că, vrei nu vrei, în viaţa mai faci şi scene fierbinţi de minciună. 

Elitele de partid

     Elitele, într-o societate normală, sunt implicate adânc în miezul problemei. Elitele învaţă să dea cu mătura, să spele pe jos, să răspundă la hoţi şi chiar să dea răspunsuri. Elitele, în orice ţară normală, trec dincolo de bariera filosofică de a nu se amesteca prin mulţime, prin turme. Ele conştientizează că, înainte de toate, sunt şi ele de acolo, din lumea mundană şi mizerabilă, conştientizează şi pun mâna, dau şi vin cu soluţii, se implică şi chiar mor pentru o cauză goală. Dacă nu ar exista ele, nu ar mai fi societate, nu ar mai fi, culmea, contabili, oameni care susţin aparatul administrativ al statului sau chiar mediul privat. Elitele cu pixul pot să mute munţi din loc, pot să corupă, să aducă războiul pe tavă şi să-l susţină cu tăria îngeraşului fără de coarne şi foc. Locul lor se găseşte adânc înrădăcinat în societate, fie direct, fie indirect, însă elitele din România tac, se ascund după tufişuri şi numără bani. Nu există un glas cât de cât spontan şi totuşi obiectiv care să arunce ţărâna în aer. Nu există cuvinte şi nici răspunsuri, doar caste şi bucătării oligarhice în care se gustă şi se serveşte o lume ruptă de lume. Elitele societăţii româneşti pocnesc seminţe cu mintea, ele nu se roagă la Nemuritori, la Dostoievski, Nietzsche, Mozart, Bach, Hesse, ci la oameni de partid, goi şi slinoşi până-n măduva oaselor. Cel care va avea curajul să ridice capul în societatea actuală o să moară, dar o să fie erou, el ar trebui să facă sacrificiul pentru acest popor plin de umor şi tragic. Românii sunt singurii care au luat moartea în râs, singurii care au avut curajul să jure pe acest pământ şi chiar singurii care au înfipt toiagul în pământ. Nu există o ţară cu un număr de proprietăţi mai mare ca al nostru, nu există mizerie mai mare ca aici şi totuşi nimicnicie şi deşert, haz şi necaz, vin şi beţie dionisiacă. Tu…pune mâna pe ţara asta! 

Portretul omului contemporan

            Trebuie să fii avid de putere şi urât, să nu se uite la tine cineva. Trebuie să înghiţi rahat şi să scuipi cu venin. Trebuie să rupi din priviri şi coate. Trebuie să fii rău, să nu te calce nimeni pe coadă, să treci dincolo de orice bariere şi să ragi cu tot veninul din tine. Trebuie să înveţi pe de rost toate numele mărcilor, să ştii ce telefoane au apărut, să nu uiţi câte culori au maşinile. Trebuie să împingi, să te uiţi cruciş şi să încerci să fii fenomenal, de parcă nu ai fi! Trebuie să ai coarne, să citeşti wireless, să priveşti cu unde sonore şi să mergi cu viteză pe stradă. Trebuie să pui piedici, să nu-ţi fie ruşine să minţi, să calci pe cadavre, să uiţi ce este demnitatea, să te prefaci că citeşti la metrou. Trebuie să faci rost de bani, de foarte mulţi bani, aşa de mulţi încât să te îneci cu ei. Trebuie să zâmbeşti fals, să iubeşti pe bani şi roate ca să nu dai, normal, din coate. Trebuie să ai semne, să încerci să ieşi în evidenţă, trebuie să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere, de parcă ai fi vreun rege sau cine ştie ce mare sculă. Trebuie să le spui tuturor că eşti căutat, că nu ai timp de nimeni şi de nimic, nici măcar de tine. Trebuie să te scuturi de teamă şi să o înscenezi pe scenă, trebuie să dai tare, să fii mare, foarte mare, să captezi atenţia cu orice preţ, să se adune lumea în jurul tău. Trebuie să ai răspunsuri la toate, să-i citeşti pe toţi, să arunci cu pietre şi să spurci noeme. Trebuie, înainte de toate, să crezi că ştii ce vrei, să nu uiţi că ai o personalitate cu planuri măreţe, că tu nu dai niciodată greş, iar dacă o faci este de vină soarta sau destinul, în nici un caz propria ta persoană. Trebuie să fii isteţ, să ai ochi de vultur şi mândrie de corb, să fii iute ca şarpele şi avid de nimicnicie. Scuze, ultima parte era din vremuri apuse…