Este timpul să vii acasă

    

   Orice aş face, oricum m-aş purta sau minţi, tot la tine ajung, la parfumul tău, la zâmbetul tău nemuritor. Eşti zeiţa mea ce are colţi şi gură ruptă din rai, eşti deşert şi vin, adevăr şi minciună. M-am gândit să fug de tine, aşa că am început să ascult dincolo de haos, am încercat să mă îmbăt cu nevinovăţia raţiunii mele. Dar – cum era chestia aia? – „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“ - evident, toţi cretinii ăştia de vin cu răspunsuri stupide, cu ochelari şi păr prelins pe cei doi neuroni, toţi indivizii ăştia plini de raţional, avizi de iluzia şi triumful raţiunii morbide, pun pariu că nu au atins un sân sau au iubit vreo fată, poate vreun pom, de asta îmi place să-i numesc „(pom) -o- fili“, premisa iubitorilor de planetă, şi nu de oameni, de parcă planeta se murdăreşte singură, se scuipă singură la gunoi. Vezi? Dacă ar învăţa să iubească oameni, raţionaliştii ar învăţa să nu mai arunce cu hârtii pe jos, ar învăţa să fie modeşti şi curaţi tot timpul, ar începe cu ei, eventual ar învăţa să se spele pe ei, şi pe urmă ajungem şi la Planetă! Dar, stai aşa, că nu am terminat, eram doar ironic, nu am nimic cu bieţii saprofagi, am ceva cu tine, cu zâmbetul tău himeric şi plin de angoasă. Am ceva cu tăria ta şi joaca asta plină de întâmplare. Eu fug de tine prin tine! 

Colaj - Omul cu chip de lut

                                                                             *

Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 

Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne,  răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri, tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem, totuşi, un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu! 

*

Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic vreodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.

Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte; în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.

*

Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu ea. Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta.

*

Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Fiind vară, orice clipă stropită de oxigen nu poate fi privită într-o doară. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar uite că nu am reuşit…

Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai că să ajung la tine. Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid?

*

Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşători care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere, cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul închiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi, ca să ajungem la noi.

Tocmai au trecut doi băieți pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este șiret sau poate mai leneș. În fața mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiți. Persoane care par interesate de prezența mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului și două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise și în speranțe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropii recenți de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviți așa, par toți goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, și acum, să încep cu tine. Am senzația că încă te gândești la mine. Însă știu că nu este așa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, toți cei pe care-i văd, am falsa impresie, că-i recunosc. Ei nu mai sunt niște coloane fără răspuns. Ele nu mai au zambetul pur, și nici dorința de a vrea ceva de la mine. Cel puțin, acum, cerul este lovit de noi intrebări, ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Știi ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum, nu mai vreau să fiu original și nici să mă las purtat de orice problemă. Viaţa mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă și-mi poruncește să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Și nu vreau! Și mă doare! Și simt că lacrimile mele nu mai pot suporta nimic din mine. În acest moment, mă întorc la ei, la alți doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-au rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă și fără sânge, ei or să trăiască pentru mine și, prin ei, o să simt și eu că lenevesc această viață falsă. Și poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi așa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găsești tot ceea ce-ți propuneai să găsești. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simți. O să ai tot! Lumea o să se închine așa cum ai vrut. Vreau să simți, să cunoști și să naști o nouă lumină în viața ta. 

Durere sau adaos la fericire

    

    Viaţa nu ar trebui să doară niciodată; dacă tot avem atâtea promisiuni ascetice, ar trebui, măcar acum, să ne fie mai uşor, să ne spunem că luăm parte la ceva mare, aşa de mare încât devine mic. Nu cred că există fiinţă umană care să-şi propună să sufere, dar uite că tot suferim, nu ne mulţumim cu nimic, pierdem câte un strop din noi, în fiecare zi, şi totuşi noi nu ne mai săturăm să plângem. De unde vin lacrimile? Nu, oare, din mănunchiul orgolios, din foşnetul găunos de ardoare, poate din ciocnirea cu o altă lume? Cert, ele vin, fie că zâmbim cu ele, fie că ne sărăm la fel de mult cu ele… Ce este totuşi ciudat la noi este că suferim cu totul, că trupul în scorbura sa ţine să arate că e mult mai mult decât o adunătură de oase, că totul se strânge într-un punct de fugă ce ţine să sufoce şi ultima pată de autenticitate carnală, că este, fie că nu vrem sau că vrem, o bătălie de forţe ce pocnesc în noi. Ele ne spun că suferim şi tot ele ne arată că zâmbim. Omul nu este un ocean monstruos, este cât se poate de real, păgân în ale cerurilor şi totuşi mare, deşi eu aş spune că e umil, sau nu e? Oricum, ideea este simplă, omul nu este zeu, nu o să fie şi nici nu are de ce să fie! Poate că frumuseţea fiecărei reuşite constă în naturaleţea cu care muncim, în ghiontul dintre două slujbe sau chiar în patul mincinos al unui străin. Dar, parcă nu sună bine, nu? Să ne mulţumim cu aşa puţin?   

Nesiguranţa şanselor noastre

       Rămân şi acum la ideea că timpul se lasă sedus de emoţia unei îmbrăţişări pure. Nu ar trebui să ne temem de orgasmul fatalist prin care se dezveleşte orice încăpere lovită de irealul realismului. Nu ar trebui să ne mire că timpul se dilată odată cu dorinţa celor care înhaţă iubirea şi o iau de guler. În scara tuturor valorilor, în viaţa noastră personală, viermuiesc, mai tot timpul, valori, enigme sau dorinţe ce ţin să ne spună că unele sunt mai importante decât altele. Însă, tot cu timpul, ne dăm seama că himerele proiectivităţii şi ale cauzalităţii nenorocirilor noastre nu sunt decât nişte ţinte ce ţin, uşor, să te omoare sau să te ridice pe o columnă. Omul nu ştie să-şi organizeze şansele, dar ştie să le renege, să spună că mâine va lua o decizie importantă, un soi de revanşă existenţială faţă de trecutul nevoilor sale. Cine ne spune ce este mai important în viaţă? Există cu adevărat o ţintă a valorilor în care se înfig toate temerile şi reuşitele noastre? Şi cine mai spune că, dacă alegi una dintre ele, trebuie neapărat să o dai la o parte pe alta? Cum săpăm în cavoul gândurilor noastre? Cu lopata sau cu fulgul?

Singurătate în doi

      Poţi să-i ceri unei persoane să te iubească, poţi să te prefaci într-un monstru slinos, într-un aşa-zis parazit al sentimentelor, să ajungi să te catapultezi şi să forţezi doar de dragul de a pune mâna pe ceea ce vrei? De ce nu avem tărie de caracter? De ce nu ne dăm bătuţi de la început? Chiar trebuie să fie totul aşa cum ne este nouă mai bine? De ce nu avem puterea să înţelegem că şi celălalt, ca şi noi, nu vrea decât să fie un gram de fericire în drumul său bezmetic spre moarte? Suferim pentru că nu avem sufletul de piatră, pentru că nu putem să ne golim de mănunchiul de întrebări cauzale ce se ascund în noi, pentru că ne pierdem adesea între fapte ce sunt mult mai uşor de trunchiat decât de trăit. Alegem să nu alegem şi cădem prada imposturii de a fi liberi. Nu cred că ştim ce este libertatea, nu avem cum să o cunoaştem având în vedere că în noi se piteşte o închisoare ce ţine să ne facă cu ochiul, ce ţine să ne aducă în spaţiul unei alte persoane care, şi ea, la fel ca şi noi, se stoarce de mănunchiul de libertate, se rupe de el tocmai ca să se plieze genuin în raza noastră…Suntem goi, aşteptăm veninul celuilalt ca să ne umplem de semnificaţie şi să zâmbim. Asta e! Zâmbim cu lacrimi şi zăbovim cu pliscuri de oţel. Ne sacadăm fortăreaţa doar ca să ne legăm cu ea. Ghicim totul şi nimic şi, uite aşa, ajungem să învingem teama de singurătate. Crescând şi totuşi alternând între vacuitate şi substanţă ajungem să ne derogăm de la statutul măreţ, de la mediana cea unsă cu muşcătură de şarpe, ne anchilozăm şi totuşi ne uităm la noi, la teatrul zilelor noastre în doi, când totul se varsă cu neîncetată milă şi dispreţ spre unul singur. Ajungem să fim Unul când celălalt nu mai există pentru noi. Când celălalt se rupe de noi…

Corabia noastră cu foc

            Cuvintele mari nu au fost făcute niciodată pentru oameni mari. Poate, pentru acele situaţii fără de scăpare, când am simţit că ne este cotropită fiinţa. De ce tindem să facem greşeala de a vedea cu ochii timpului trecut prezentul? De ce nu putem să ne rupem complet de o relaţie eşuată, de durerea ce s-a acumulat în noi? De ce ţinem să stricăm prezentul cu uleiul slinos al trecutului? Răspunsul ar fi simplu, pentru că omul este ca o barcă ce se scurge prin cărările timpului, pentru că omul este timp…Însă, tipul de răspuns nu mă satisface, nu-mi ţine loc de umerii şi buzele ei, nu mă ajută să mă alin ca şi când ea ar fi lângă mine. Oricum, nimic parcă nu are gust, nici literele nu mai lucrează pentru mine, se prefac şi se adună doar că să mă rănească şi mai mult. M-am săturat de răspunsuri, mai ales că nu există răspunsuri, există doar nişte banale aproximări, nişte nevoi satisfăcute discret de egoismul monumentalist din noi, de minciuna ceea ce ne îmbată cu iluzia că noi nu vom pierde niciodată. Însă, ce rost mai are dacă ştiu că totul este o minciună, dacă însăşi corabia de salvare ţine să se înece cu zâmbetul pe buze? Aş vrea, totuşi, să se ştie că iubirea nu vine niciodată cu răspunsuri, că ea nu ţine raţional să ne vindece rănile şi nici să ne cutremure cu certitudinea exploziei noastre, iubirea vine din adânc, din necontenitul şi firescul barbarului nostru, din oceane pline cu foc şi totuşi ude cu lacrimi. Aş avea curajul să te fac să înţelegi că între doi oameni se ascunde o nemiluită depărtare, că între ei, chiar dacă ţi se pare că există doar o glumă, este totuşi un ocean? Dacă o să vrei să vezi, poate că o să ajungi, iarăşi, să auzi bătăile inimii noastre, poate că o să te întorci la noaptea plină de amor, o să ajungi, poate, să-ţi spui ţie că merită să lupţi pentru un drac, chiar dacă un altul a ştiut să te rănească? Aş mai încerca, în chipul cel mai sincer, să te fac să vrei, să te fac să cutremuri şi să lupţi chiar şi pentru o clipă de eternitate, căci firul suprem nu există, draga mea, este o minciună utopică cusută cu iz de alamă, făcută, parcă, să mă împiedice pe mine să ajung la tine. Nu am fost un luptător niciodată, am încercat, adesea, şi chiar am crezut că, dincolo de sincronizare, trebuie să fie ceva firesc. Poate că sunt eu nebun, dar o să cred în pliscul acestei noeme. Şi, poate că nu mă mint…Nu poţi să ştergi cu buretele clipa de foc, nu poţi să te prefaci că nu a fost nimic când, de fapt, a fost totul, nu poţi să-ţi spui că eşti mai presus de dragoste, nu ai cum. Însă, dacă reuşeşti, înseamnă că eu m-am minţit cu totul! 

Iubirea autentică

       Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  

Dependenţa nu ucide!

      Există o dispută în societatea modernă, un soi de război ideatic între foc şi paie. Mai mereu se pune problema dependenţei ca rău dătător de minuni. Nimeni nu stă să analizeze mecanismele cognitive care stau în spatele fiecărui proiect publicitar sau de altă anvergură. Toţi se grăbesc să arunce cu roşii în bietul hedonist, dependent şi vicios! Hai să trecem dincolo de o paradigmă obosită şi să încercăm să dăm un răspuns cu adevărat adevărat. Dacă omul bagă pe el un kilogram de ţigări, este clar că, dincolo de pofta lui avidă şi dependenţă, trebuie să fie şi altceva, trebuie să existe anumite mecanisme stârnite şi puse în funcţiune. Turma a fost turmă pentru că a existat mereu un lup, un soi malefic de impostor sau seducător. Turma a ales mereu din teamă, şi nu din pură alegere. Ei bine, la nivelul societăţii actuale, turma este masă manipulabilă, este piaţă de consum, iar lupul este o biată societate comercială care încearcă să manipuleze în voie. Ideea oricărei corporaţii este tocmai de genul: Dependenţa ucide! Sigur, este frumos să spunem aşa ceva, dar asta nu ne scapă de consecinţe, nu se scapă de elefantul roz din closet. Oamenii au fost atraşi dintotdeauna de ascuns, de interzis; însăşi ideea de lege este construită pornind de la principiul că trebuie să fie încălcată şi, atunci, fiecare pas pe care îl facem trebuie să fie, la rândul lui, încărcat cu o doză de adrenalină. Pe asta mizează marile corporaţii, în frunte cu televiziunile şi alte minunăţii virtuale. Hai să le spunem tuturor că fumatul ucide! Hai să le arătăm că totul este negru când e vorba să ne uităm la alb. Cu toate acestea, lumea trebuie să înţeleagă că nu este suficient să ne raportăm direct la dependenţă, ar trebui, poate, să vedem şi mai mult, să înţelegem că dependenţa se împleteşte cu fanatismul, iar acesta, ca simptom bolnav al individului, este şi poate să fie produs de anumite structuri. Dependenţa nu ţine de senzitiv şi de hedonism, nu numai, nu e exclusiv, este şi poate să fie antrenată, provocată şi chiar pusă pe scenă. De fiecare dată când vezi un mesaj cu o negaţie în faţă, aproape instantaneu ţi se induce starea de pozitivitate. De fiecare dată când se face un transfer de putere, se face plecând de la ideea că nu există nimic mai bun şi mai rău decât atât, în speţă, un produs alimentar sau altceva. În fiecare dintre noi se ascunde un demon, iar el, dacă este pus în funcţiune, dacă este stârnit cum trebuie, nu face decât să sară, să scuipe din propria-i ţărână şi să ragă. Omul este ca o închisoare în care se strâng o sumedenie de monştri. Depinde de noi dacă ne lăsăm furaţi cu voie bună de propriile noastre himere. Să nu uităm, ele aşteaptă să pocnească! 

Facebook, Lady Gaga şi cârnaţi afumaţi

   

    

       Mi se face o scârbă când pe tot felul de situri tot felul de fete, care mai de care…Poate că nu ştiu exact cum stă treaba cu lumea asta, dar uite că ştiu să facă poze. Toţi suntem frumoşi pe facefuck, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi. Eram într-o zi într-o librărie, când am dat peste o amică de facebook, am rămas surprins să o văd fără atâtea like-uri, nu-mi venea să cred, dar din frumuseţea aia de fată, după care leşinau toţi, nu mai rămăsese decât o banală fiinţă. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină. Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine! 

*Articolul este mai interesant dacă citeşti ceva înainte. Dă click aici. 

Despre traume: duşmani şi prieteni

      

Duşmani ascunşi. - A-ţi putea întreţine un duşman tăinuit este un lux pentru care nici măcar moralitatea celor mai elevate spirite nu este de obicei destul de bogată. 

                                                                         Friedrich Nietzsche, Stiinţa voioasă

      Scriu cu speranţa că o să lepăd durerea angoasantă din stomac, că o să vomit tot veninul ce s-a strâns cu voia mea în mine. Duşmanul este cel mai bun prieten, singurul ce vine să te arate cu adevărat. Dacă vrei să afli ceva despre tine, nu te duce la cel apropiat, oricum el nu există, du-te la un şarpe, fă-l să te scuipe cu venin şi aşa o să afli ce se spune despre tine. Nu cred că are rost să te minţi inutil cu privire la propria ta enigmă. Este cu putinţă, dar cu voinţă să cauţi mai mereu ceea ce văd duşmanii în tine. Acolo o să descoperi puterea şi tot acolo o să vezi şi punctul de slăbiciune. De ce sunt eu genial? Pentru că am mulţi duşmani, unii aşa de lenţi încât vor înţelege la propriu metafora mai sus expusă. Oricum, nu-mi pasă de ăştia, îi prefer pe ăia cu colţi de zahăr. Prietenia? Un cuvânt aruncat în stradă! Şi nimic mai mult! Suntem nişte profitori chiar şi atunci când dăm un ban aievea. Suntem nişte clovni pentru că ne cumpărăm fericirea, şi nu oricum, în doze mici, cu pretenţia bombastică de a doza şi mai mult din aceea minciună. Nu-mi plac prietenii, îmi plac duşmanii, în ei se vede falaciosul, acolo se ascunde tăişul ochilor şi muşcătura de buză, tot acolo se desface ghiocul oricărei himere… 

Căutare în ascuns

     De fiecare dată căutăm propriile noastre urme. Nu putem să ne descotorosim de propria noastră putoare, de mănunchiul de oase ce putrezesc lasciv în noi. Vrem, nu vrem, ajungem să ne hăituim chiar şi atunci când ne este lumea mai dragă. Chiar şi când vine soarele peste noi, tot căutăm falaciosul sau mirosul perfid al indecisului. Firea umană, dacă a fost vreodată cusută, a fost cu aţă de întrebare, cu nemulţumire şi iz de sictir. Poate că aşa arată imperativul evoluţiei. Ne-am săturat să mai muşcăm porcul de coadă şi am trecut astfel la furculiţă. De aici şi importanţa măselelor de minte care or să dispară cu timpul. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. În fine, ideea articolului de faţă ţine să ne arate că omul, plin de adrenalină, tinde să depăşească limitele impuse de corporalitate, dar, cu toate astea, el uită că nu nevoia de  concret îl înalţă, ci nevoia de pierzanie, de nimicnicie. Oricum, îmi place să cred că în toate se găseşte un sâmbure de adevăr şi că omul nu fuge toată viaţa după o poveste anostă. Căutăm şi scotocim tocmai pentru că nu avem pârghii, că suntem mici şi totuşi mari, că ne dorim să strângem incognoscibilul sub degetul nostru mic doar ca să ne jucăm cu seducţia poveştilor noastre. Omul, acest mamifer feroce cu gânduri-nalte şi obscure, acest ciot mic, lovit de tot felul de stele, caută în căutare să schimbe moştenirea animalică, caută să se rupă de natura lui sfântă, cea mundană, vrea să fie supra, să treacă într-o nouă dimensiune, alături de proiecţii şi utopii de tot felul. În căutarea sa, omul adânceşte firea lucrurilor, o strânge doar ca să-i fie mai uşor. Toţi fugim de dezordine, dar uităm că suntem un mănunchi haotic, avid de putere, suntem un concurs de împrejurări în care se găseşte însăşi coerciţia. Avem nevoie de libertate şi totuşi noi suntem propria noastră închisoare, propria baltă de sânge. Am uitat să mai fim în acord cu noi, ne-am îndepărtat aşa de mult de firea noastră cabalistică încât am ajuns să ne desenăm un nou decor, să trăim într-o nouă dimensiune, o realitate anostă şi perfidă ce ascunde adevărata noastră natura animalică. Hai să fim animalele ce-am fost şi să vedem că nu este aşa de rău! 

Zenobia mea

,,fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe.ʻʻ

                                                                              Gellu Naum - Zenobia

            Este aşa de viermuită în propriile trăiri încât se salvează de la orice formă superficială de viaţă. Zenobia mea are trăsături de zeiţă, pierdută într-o lume lovită de ciment şi fum. Ea este precum noaptea care nu încetează să mai cerşească lumină. În chipul ei se găseşte punctul de fugă al întrebărilor mele. În ea se găseşte incertitudine împletită cu iz de certitudine. Am tot umblat prin ascunsul fiinţei mele şi am ajuns să-mi înec proiectivitatea dorinţelor cu mirosul efemer al Zenobiei mele. În culoarul desenat de mine am schiţat şi iluzia tuturor certitudinilor ce au trecut prin viaţa mea. Până la Zenobia am iubit, dar am iubit cu rest, cu neşansă, îndeobşte că am lăsat, mereu, un gol, o tablă pe care să desenez cu un burete ud şi avid de perfecţiune. Nu am ştiut şi poate că nu am putut să pun la zid o certitudine, nu am putut să probez cu adevărat orice minciună, căci idealul se ascundea în mine aşa cu apa se împletea cu vinul, am avut de ales şi totuşi de destrămat o minciună adevărată, Zenobia a fost etalon, dar şi crimă, a fost valoare şi devalorizare a tuturor valorilor, a fost punct de foc şi răscruce, nihilism şi pată crescândă de voinţă. 

A cuceri sau a iubi?

       Aseară am vorbit cu o persoană şi mi-a spus o chestie care mi s-a părut bună de luat la puricat şi pus pe blog. Normal, am uitat premisa de la care ar fi trebuit să înceapă acest articol, dar sper să mi-o aduc aminte pe parcurs. Era ceva despre iubire şi modul în care iubim. Până la urmă, subiectul ăsta nu a încetat niciodată să moară, poate a înflorit cu fiecare dintre noi, dintre gândurile noastre. Este important să cucereşti o persoană sau să fie ceva de la sine? Mi-am adus aminte, mă întrebase dacă eu am cucerit vreodată sau dacă m-am lăsat cucerit. Nu o să vorbesc acum despre viaţa mea personală, dar am să încerc  să conturez o mică idee. Ei bine, dacă noi ne dorim să iubim cu adevărat, adică împotriva oricărei dorinţe, dacă noi căutăm să vină ceva peste noi, de ce totuşi cucerim? De ce trebuie să cucerim? Aş spune, în colţul de faţă, a cuceri nu înseamnă decât a seduce sau a lua în stăpânire cumva, cu diverse tertipuri sau mijloace. Toţi se mândresc că au cucerit la viaţa lor, însă este aşa important să punem mână pe cineva, să vedem în el doar o jucărie a propriilor noastre fantasme? Eu, unul, aş vrea să fie un sentiment reciproc, să apară, pur şi simplu, şi să se vadă că este mult mai mult decât o simplă dorinţă. Dragii mei, seducătorul nu o să vrea niciodată să iubească, firea lui cuceritoare o să-l oblige să vrea mai mult. Toţi cei care cuceresc, nu iubesc, iubesc ideea de a domina, de a pune mâna pe ceva, fără să lase de la ei, chiar dacă cred că lasă ceva de la ei. Hai să fim sinceri şi să ne dorim să nu fim cuceriţi, şi nici noi să nu cucerim, pentru că iubirea este dincolo de acest joc pervers, este dincolo de bine şi de rău, vezi Nietzsche, este dincolo de orice voinţă subtilă. Aş alege oricând să merg pe stradă şi să o întâlnesc pe ea. Aş alege oricând să nu aleg nimic, să mă las dus de val şi să simt orice nenorocire, chiar şi durerea, dar să fiu lăsat pe urmă să mă las dus de valul nenorocirilor mele. 

Lupta

      Am învăţat de mic că, pentru fiecare lucru, trebuie să dai un pic din coate. Nici nu aveam cum, forţat de împrejurări fiind, am ales, să-i spunem, calea cea dură. Şi, nu regret. Acum, ştiu că am în mână un ţinut care mă face mai puternic. Am ceva ce nu credeam că o să am, dorinţă de luptă şi totuşi nimicnicie. Ţin minte, prin clasa a doisprezecea, la ora de filosofie, profesorul meu drag a întrebat, de fapt, m-a întrebat: Cât din tine este tine? Aşadar, obsesiile sunt, deşi sună ciudat, premisele ce ţin să omoare fanatismul. De la ideea asta am făcut tot ceea ce am făcut. Absolut totul. Am de gând să destram fanatismul pornind de aici. Aşa arată tabla de lucru: Cât din noi este în noi? Poate că sună anost, dar de fiecare dată ştim să vedem totul ca pe o scândură rece, inclusiv când vine vorba de om. Ne omorâm între noi pentru că ştim cu certitudine ce este bine şi ce este rău. Luăm decizii cu privire la toate şi nimic. Arătăm cu degetul! Şi, totul, pornind de la ideea că noi ştim, în parte, cum stă treaba cu fiecare în parte. Că în ograda noastră totul este ca la carte, desenat după o voinţă ce ţine să ne arate cu tărie că noi nu dăm greş, că propriile noastre idei sunt cele mai rotunde şi gustoase. Dacă greşim? Dacă lumea nu este tocmai o proiecţie naivă prin care aşa-zis-ul conştient îşi ascute dinţii? Dacă ceea ce susţinem cu mâna pe inimă este tocmai o proiecţie a măştilor scurse în noi? Ei bine, cât din mine este mine? Dacă eu moştenesc genetic trăsăturile genealogice ale familiei mele, dacă eu trăiesc într-o lume cu o cultură moştenită, dacă tot ceea ce există a fost cu mult înainte de mine inventat de alţii, dacă limbajul se rezumă la nişte principii din logica elementară? Pot eu să mă rup complet de lume? Pot eu să fiu un nihilist feroce? Putem, noi, să cunoaştem cu adevărat natura noastră? Cu siguranţă, nu. Cu toate acestea, ştim un lucru, că ceea ce ne aparţine este pus deoparte, dar asta nu înseamnă că am ajuns la punctul în care natura umană poate fi definită, poate fi cunoscută, pusă pe tapet. În altă ordine de idei, omul nu este o fiinţă raţională, nici politică, nici socială sau un amestec de acţiuni ce definesc întreaga sa natură, omul nu este în cutare fel, tocmai pentru că mereu se mişcă, se ascunde, se proiectează spre un-altul, prin ceea ce vede, prin ceea ce face, prin dorinţă, durere, amestec sau chiar frânare.   

Salvarea

      Orice iubire adevărată se consumă cu sentimentul acela de a fi salvat. Orice om se simte salvat când este vorba de iubire. Dar salvat de ce? De lumea crudă? De nimicul care te apasă? Aş spune, dacă tot încercăm să găsim un răspuns, că sentimentul de steag alb, cel care îţi spune să te dai bătut, este cel mai pur şi haotic moment din toate câte sunt. Nu există nimic mai frumos decât să recunoşti că există ceva mai presus de tine. Nu există nimic în scara valorilor care să fie pe măsura acestui ciot care te aclamă. Când cunoşti iubirea, cunoşti şi trecerea într-o lume nouă, într-un ţinut furat, un spaţiu ce ţine să îţi spună că nu mai ai nimic în comun cu restul muritorilor. Acest ţinut este asemenea beţiei dionisiace, este un incest prin care se nasc himere, căci gândul tău se contopeşte cu violul persoanei de te fură. Noi ne lăsăm seduşi de pericol şi de mizerie, iar când apare o persoană de te apucă de mână, nu faci decât să scuipi veninul ce s-a adunat în tine, să negi toată impostura ce s-a perimat în tine şi să începi să spui: Asta-i tot, nu e nimic mai mult de atât! Noi suntem salvaţi de noi, de ideile noastre cu privire la iubire, suntem salvaţi de mâna celuilalt, cea care ne îndepărtează de toate aceste himere prin care ne ascundem. Mâna celuilalt reprezintă, acum, salvarea de obsesiile noastre, de ceea ce ne ţinea captivi în propriile noastre lanţuri. Este uşor să fugi de altul, mai greu însă este să fugi de tine, de propriile-ți cuţite cu care tai şi spinteci orice adevăr. Omul nu ştie să se atace pe el însuşi, poate pe alţii, că este mult mai uşor. Însă, când este vorba de noi, este mult mai uşor să vedem dincolo de gard, dincolo de fiinţa noastră şi, uite aşa, ajungem să ne creăm un imperiu ce uşor se va întoarce împotriva noastră.  Hai să ne salvăm împreună de noi!

Slab, puternic

   Am învăţat astăzi că nu contează cine este puternic şi cine este slab. Până la urmă, fie că eşti slab, puternic, fie că îţi este frică să nu te pierzi, să câştigi, fie că nu ştii ce este cu tine pe pământ, nu contează. În fond, nimic nu contează cu adevărat. Ne place dansul şi minciuna şi tot ceea ce vine la pachet. Aşa că, hai să ne minţim, să ne spunem că totul este frumos, să încercăm să minţim şi pentru alţii, poate că aşa o să fie mai bine pentru toţi. Vulnerabilitatea omului a fost ascunsă dintotdeauna. Nu a existat niciun ciot niciodată care să spulbere această certitudine. Omul şi-a mascat incapacitatea de a domina sub papucul steril al violenţei. Şi focul se naşte din invidie, dar din amor?

   Sentimentul acesta de a fi fost furat cândva de o persoană este cât se poate de frustrant dacă nu se consumă cumva, dacă nu se scurge subtil în fiinţa noastră. Iubirea pierdută se varsă în tine, iar ceea ce mai rămâne din acel fior nu este nimic altceva decât drama de a fi singur. Când eşti singur, capeţi experienţa sinelui care îţi spune că nu mai eşti vânat. Ego-ul tău este acum gol, dar însăşi vacuitatea goliciunii ţine să te scufunde într-o lume apusă. Când eşti rupt şi lovit de gloria iubirii pierdute, capeţi neputinţa de a sta pitit în faţa ta, capeţi experienţa unei nopţi senine de vară prin care ajungi să îţi nimiceşti orice speranţă. A fi pierdut înseamnă să nu mai ai speranţă, a vedea capătul unei linii ce te străpunge cu dor şi nu cu fior…

De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate. 

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

De ce vor femeile să se mărite cu orice preţ?

      

     Pinguinii sunt foarte interesanţi. Mai ales ritualul de împerechere. Fiecare pinguin caută câte o pietricică să-şi seducă prada. Dacă femela acceptă pietricica, aleasă cu iscusinţă de mascul, atunci ăsta e semnalul că cei doi vor fi împreună până la sfârşitul vieţii. Sunt nişte păsări, nu mai ţin minte specia, care caută albine pentru a  le oferi în dar… Uite aşa, găsim tot felul de tertipuri, unul mai presus decât altul. Oamenii ce caută? Noi ce adulmecăm cu fior? Ideea de iubire sau iubirea în sine? Câţi dintre noi ajung să trăiască iubirea cu adevărat? Spuneam într-un articol mai vechi că foarte puţini. Că cei care iubesc cu adevărat pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Până la urmă, este normal să fie aşa, dacă iubirea s-ar vinde la colţ pentru toată lumea, atunci ea nu ar mai fi deloc specială, nu ar mai avea cu ce să surprindă, dacă factorul cantitativ ar fi reper demn de luat în seamă. Oricum, toţi spun că iubesc. În fond, iubim ideea de cuplu perfect, de o căsnicie sănătoasă, sau ne lăsăm purtaţi de focul incertitudinii prin care ajungem să distrugem şi această ultimă minciună? Femeile, leoaicele, când vânează pentru familie, o fac cu o îndârjire de sar pietrele din apă. Leul îşi mişcă fundul doar când femela este pe cale să fie cucerită de un alt leu. Asta înseamnă că ritualul sau modul de viaţă cabalistic al leilor ţine să ne arate că cine  e mai puternic câştigă. Cu o precizare: cine e mai puternic fizic. Însă, pentru oameni, puterea nu vine din pompa  somatică, ci din puterea de adaptare. Se ştie foarte bine că un om puternic nu este om plin de muşchi, ci un pervers care ştie să se mute dintr-o parte în alta. Şi atunci, iubirea asta contemporană este un fel de du-te încolo, vino încoace. Fiecare caută să fie iubit, dar uită că iubirea nu poate fi pusă la pachet cu tot felul de lucruri facile, petale prinse comod de existenţa noastră puturoasă. Ce rezultă?  Că e mai uşor să o iei pe una sau pe unul de braţ ca să fii în ton cu ideea de iubire decât să încerci să găseşti iubirea. Că e mult mai lejer să te măriţi cu primul venit decât cu ultimul.  

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus…