Aporia.ro

Naşterea Aporiei a venit cu un gând şi o întrebare. O provocare ce-şi propune să ia contur mai mult decât ne aşteptam. Nu ne dorim să desluşim căile misterioase ale lumii în care trăim, dar poate că putem oarecum să ne mirăm de cele ce sunt. Aşa că ne-am strâns, ne-am pus într-o traistă ideile şi am încercat, fiecare cum a putut, să tălmăcim acest proiect. Evident, Aporia nu poate să stea în loc, şi atunci ea trebuie să fie asemenea unei veşnice căutări. Astfel, ideile se vor rostogoli, se vor aşeza, se vor pune la dospit, se vor coace chiar din creştetul iluziilor, minciunilor, deşerturilor noastre. Cu siguranţă vor fi lucruri care ne vor întrece, dar asta nu înseamnă că ne vom poticni în loc, vom încerca să fim ironici cu ele, vom încerca să le aducem în spaţiul cinismului nostru tocmai ca să le înduplecăm cu un gând.

Când un om nu ajunge să-şi dea răspunsul la o întrebare, poate, într-un final, să vină cu un mecanism de (auto-) combatere. Acest făţiş fulg este râsul. Vom râde de noi, şi astfel vom cădea în tragicul întrebărilor noastre, ne vom diseca şi ne vom cerne tocmai ca să ajungem la ele şi la o lume postulată de ele. În proiecţia negândită sau nedomesticită a cauzelor noastre, vom căuta să atingem ţelul perfid al certitudinii. Ca să o spunem şi altfel, Aporia se va mişca, va fugi , se va duce pe un tărâm, va fura ce este mai bun de acolo, ne va face să răstălmăcim ceea ce venea dintr-acolo şi să naştem ceea ce se va fi poticnit în drum. Ca să o spunem drept, tot ceea ce vom găsi prin hamacul gândurilor noastre se va risipi pe această coală virtuală. Asta nu înseamnă că nu vom cerne, că nu vom alege ceea ce este digerabil şi bun de luat în seamă. Vom încerca să fim aproape de cititorul nostru şi să-i dăm un răspuns sau poate o întrebare la ceea ce râvnea tacit în el, la ceea ce zvâcnea fără să se fi desprins vreodată. În fapt, noi vom da o mână tocmai ca voi să ne luaţi cu o altă mână, petrecându-ne maieutic împreună.

Urăsc iarna

      

       Pentru că mi-am pierdut toată copilăria sau sunt singurul copil din lume care încă mai crede în ceva pur. Pentru că toţi cred că este timpul să dai fuga în magazine şi să cumperi tot ce găseşti, inclusiv vestă de înot sau colac de salvare. Pentru că, fie vorba între noi, suntem aşa de păcătoşi, dar al dracului de curaţi. Pentru că alergăm după brazi şi porci, dar uităm să fim sinceri cu noi. Pentru că ajutăm cerşetorii doar de dragul de câştiga la loto. Pentru că frigul mă doboară la propriu, iar imunitatea mea e la pământ. Pentru că zăpada nu mă mai face să tremur de fericire, ci doar să tremur. Pentru că mi-e scârbă de sărbători umflate cu trompa şi cântate de toţi în cor. Asta nu înseamnă că nu o să dansez ca nebunul! Pentru că, sincer, nu cred că avem curajul să schimbăm paradigma în care trăim, poate să o mulăm şi mai mult pe propriile noastre oceane. Pentru că brazii sunt verzi, iar banii la fel de verzi. Pentru că femeile fac mâncare până dimineaţa, ca apoi să primească un şut în fund. Pentru că familia nu are nicio legătură sinceră cu ideea de familie sau cu ceea ce ar putea să fie…Pentru că avem copilaşi care se dau cu sania pe facebook, şi nu pe stradă. Pentru că Moş Crăciun nu există şi, odată cu el, nici marea noastră minciună festină. 

Ce este deziluzia?

       

     Există oameni care ştiu să se joace cu inima şi focul tău, aceşti păpuşari amestecă umanul cu stratul cel mai subţire al nimicului, ei ştiu să te facă să plângi chiar şi atunci când lumea ta e crudă, umilă, sortită câştigului. Ei sunt iluştrii păpuşari, oameni dintr-ale timpuri ascunse, ce ţin să aducă şi cea mai umilă minciună în spaţiul cauzalităţii tale. Te sufocă cum ştiu ei cel mai bine, te adoră şi te iubesc cu lacrima perfidă şi avidă de durere. Nu mai pot să le fac faţă, sunt mult prea şireţi, prea iuţi, mânaţi de furia mea de a ucide cu autenticitate. Poate că în nebunia cu care m-am înrolat, adică cu casca plină de iluzii adevărate, am ajuns să-i şi sprijin, să le ofer torţa cu foc şi oceane. Camus spune că absurdul se găseşte în planul de întâlnire al omului cu viaţa, cu lumea, cu oceanul societăţii. Eu zic că este absurd să plângi după lacrimi, să vrei să iubeşti ca prostul, ca ultimul păcătos lovit de cea mai mare minciună, de una dintre cele mai mari şi cele mai frumoase minciuni din toate câte sunt. Şi mă rog, ce are dacă e absurd? Contează? Fie că încercăm să dezvăluim lumea cu elanuri metafizice, fenomenologice, hermeneutice, fie că spunem cu nesaţ că totul e absurd, tot nu contează, nu are sens să ne amăgim cu doctrine şi iluzii epistemice, are rost să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi…

O singură iubire

      Există în fiecare dintre noi o frământare ce nu ţine să se potolească. Nici nu ar avea cum, nu ar mai fi căutare autentică, ar fi doar un ciot ce ne îngână cu fală. Instinctiv, suntem obligaţi să căutăm o comoară pe care să o adulăm. Propria noastră nevoie de desfătare îşi capătă evoluţia într-o singură persoană. Căutăm ca bezmeticii să ne mulţumim setea de a cuceri o singură  persoană, dar fugim, la fel de instinctiv, cu ochii, după alte o mie de persoane. Evident, eram ironic mai devreme, când spuneam că instinctiv căutăm pe cineva, nu, o facem din iubire de ideal, o facem tocmai pentru că fugim după o mie de feţe, tocmai pentru că nu ne mai săturăm de nimeni şi de nimic. Paradoxal, jocul este complet atunci când, pentru a pune capăt agoniei de a fugi după o mie de persoane, te laşi sedus de ideea unei singure şi supreme persoane, a unei himere ce ţine să înlocuiască tot travaliul neîncetatelor persoane din viaţa ta. Culmea, poţi să iubeşti din ambiţie, din ambiţia de a te poticni într-un singur lucru, fără a te mai lăsa cuprins de multe altele. Comozi din fire, alegem calea cea uşoară, primul venit, primul servit. Şi, uite aşa, ne întemeiem soluţia ineluctabilă a iubirii supreme, ne clădim bariere ce nu mai pot fi atinse, ne stingem în oceanul plin cu foc tocmai ca să ne udăm cu foc. Nu cred că ştim ce vrem, dar ţinem al naibii de mult să o facem! 

Fotografie realizată de Dimitri Caceaune

Jurnalism şi blogging

            Există, să-i spunem, o dispută în România, că aici se pune problema de ciolan, o răfuială care vine mai mult dinspre jurnalişti, între bloggeri şi gazetari. Nu m-am considerat niciodată blogger, având în vedere că am făcut acest blog cu scop didactic, profesional. Evident, după mai mulţi ani, nu mai pot spune acum că nu fac parte din marea masă a acestei comunităţi. Care este în fapt problema cu jurnaliştii, ce reproşează ei bloggerilor? Lipsa de calitate! Ei bine, după ce am văzut un articol al unui jurnalist de pe un site de sport, în care nu ştiu ce chiloţi dispăreau din peisaj, folosindu-se de o poză trunchiată, ca apoi, să văd pe un blog, culmea, pe un blog, că lucrurile nu stau aşa, am început să-mi pun semne de întrebare. Câţi din marea jurnalistică de la noi sunt cu adevărat profesionişti? Câţi au tupeul să spună că mizeriile pe care le-am expus mai jos sunt cu adevărat echidistante şi bune de luat în seamă? Ca să vă arăt cât de profesionişti sunt jurnaliştii noştri, am făcut o mică cercetare prin cele mai importante cotidiene, televiziuni, situri de pe la noi. Nu intru în detalii, dar vă garantez că nu e vorba de ziare de scandal, de bâlci sau alte prostii, ci de situri şi corporaţii cu renume, cele care pretind că totul este obiectiv şi de calitate:

Paulei Seling i s-a vazut sutienul de culoarea pielii, dupa street dance!

Politistii iubareti! Prinsi in timp ce faceau sex in masina de patrula

Mişcări lascive din posterior ale unei brunete - VIDEO

Manechine goale in terminalul aeroportului din Cluj

FOTO! Laeticia Hallyday, fara sutien pe strada

Vârsta femeilor care îşi măresc sânii cu silicon este în scădere, avertizează medicii

Râsul este instinctiv, plânsul se învaţă

Guvernul francez a demisionat. Urmează cel român?

Păunescu şi-a împărţit amanta cu Nichita Stănescu

Robert Negoiţă prefera sexul în trei cu Simona şi Daniela

BNR: Datoriile pe care le face statul agravează problemele economiei 

Imagini inedite la Sibiu: Nicolas Cage în halat de baie şi papuci

O brunetă prezintă vremea în pielea goală - VIDEO

Sport în pielea goală: O brunetă sexy aleargă dezbrăcată - VIDEO

Despre politică, oameni politici, partide şi caste

PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii politice.

OLIGARHÍE, oligarhii, s. f. 1. Formă de conducere a statului, în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. ♦ Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2. (În sintagma) Oligarhie financiară = grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viața economică a unui stat. – Din ngr. oligarhía, fr.oligarchie. 

            Poate că sună ciudat pentru voi să vorbesc despre politică, dar cu siguranţă voi încerca să ating o altă problemă. În fapt, problema cu politica este foarte simplă, însă puţini vor cu adevărat să o cunoască. Păi, fie foarte simplu spus, un partid, fie că e de dreapta sau de stânga, fie că reprezintă bătrânii sau poponarii, niciodată nu o să te reprezinte pe tine, niciodată nu o să reprezinte societatea în ansamblu. Nu are cum, şi nici nu ar fi onest faţă de alegătorii săi. Cum ar fi ca partidul creştinilor să reprezinte oamenii cu gânduri şchioape? Nu ar merge, nu? Cu toate acestea, în timpul alegerilor, partidele vor promite ceea ce nu este posibil din niciun punct de vedere: logic, legal, normal, etic etc. Nu au cum să reprezinte pe toată lumea, dar vor să o facă, ceea ce este destul de contradictoriu, având în vedere că suntem diferiţi, şi cele mai mici puncte ne pot pune în planuri diferite. De exemplu, un fumător nu o să fie de acord cu legea împotriva fumatului. În schimb, nefumătorul va fi în extaz. O simplă lecţie de drept va dezbina o mică lume. Un simplu exemplu ne arată destul de clar insuficienţa unui sistem.

            Partidele, după ce îşi văd atins obiectivul, adică după ce au pus mâna pe fotoliu, nu vor da doi bani pe tine, şi nu pentru că sunt corupţi, nenorociţi, hoţi sau alte tâmpenii, ci pentru că nu şi-au propus niciodată să te reprezinte. Nu vreau să fiu înţeles greşit, să credeţi că spun ceea ce se aude pe buzele tuturor. Eu încerc aici să arăt cât se poate de raţional că un partid, care înseamnă o adunătură de oameni ce tind spre un scop, adică scopul lor, adică idealul partidului şi al oamenilor din partid, nu are de ce să se gândească la societate. Scopul lor, dragii mei, nu este binele vostru, este binele lor. Dar şi aici se poate înţelege prost, tocmai că oamenii politici mizează pe această mică neînţelegere care le scapă tuturor. Mai simplu spus, ca ei să-şi atingă scopul, trebuie să le spună tuturor că există un bine suprem, ceva în genul Aristotel, cu nemişcatul care mişcă, eventual, cum au creştinii, Dumnezeu, dătător de viaţă şi de multe altele. Ei vor încerca mereu să educe lumea aşa, ei vor încerca mereu să creeze oameni roboţi, lipsiţi de simţul întrebării. Ceea ce este normal, eu chiar nu-i judec, asta este manipulare la nivel global. Şi e simplu. Partidul oligarhic nu are cum să reprezinte pe toată lumea, dar va încerca să o facă, pe hârtie, doar ca să-şi atingă propriul său scop, care, normal, nu include turma, ci lumea sa. Este normal să o facă. Citeşte mai mult...

          

Te iubesc

HELLO
How are you today, Hope all is well with you and your family? My name is Miss Kindness, However it really pleases me to write you for a lovely and sincere friendship even if we haven’t met or seen each other before. I will be so much appreciate to see your reply soon so that we can share pictures and know more about ourselves.
I shall appreciate an urgent response from you.
With lots of love from your new friend Kindness.

                Aşa arată unul dintre mailurile primite. Am râs prea mult ca să nu-l pun aici. Mai am şi cu importante câştiguri de bani, dar alea mai târziu. Aş vrea să vorbim despre sintagma: te iubesc! Are sens să spui unei persoane pe care o iubeşti lucrul acesta? Adică, în mod normal, dacă simţi ceva pentru o persoană, de ce ţii neapărat să o spui? Eu ştiu că atunci când spunem ceva, o facem tocmai ca să ne justificăm cu fineţe eşecul. Cu alte cuvinte, o spunem pentru că nu avem cum să o arătăm. O persoană care iubeşte se vede de la o poştă. Faptul că ar enunţa trăirea nu ar convinge pe nimeni; pur şi simplu, nu ar avea sens având în vedere că nu ar surprinde pe nimeni…Când verbalizezi trăirea, nu faci decât să falsifici conţinutul real al acesteia. De obicei, spunem lucruri tocmai ca să ne adăpostim de minciunile noastre, le spunem cu tărie încât ajungem să credem în ele. De fapt, spunem că iubim tocmai ca să ne minţim pe noi. Când iubeşti, chiar stai să reciţi ca prostul ceva ce este în sine o lipsă? Adică, stai să strigi în gura mare în loc să trăieşti sau să iei lucrurile ca atare? Iubirea nu este dialectică, nici măcar nu se rosteşte, se trăieşte. Toţi vorbim, de obicei, tocmai ca să ne scoatem din amorţeală, să ne spunem că avem parte de ceva supraomenesc, dar de fapt nu facem decât să ne adâncim în propria noastră crâşmă. Să fim serioşi, să lăsăm balivernele locvacităţii şi să trăim! Normal, dacă avem cum…

Ori suntem golani, ori nu mai suntem?

        Recent am avut prilejul să vorbesc cu o persoană destul de cunoscută de la noi, din spaţiul filosofiei, iar aceasta se întreba cum poate filosofia să mai ajungă în agora, cum poate ea să mai fie atinsă de oamenii de rând dacă totul este ca o castă: aşa cum matematicienii au o lume a lor, şi filosofii fac la fel. Iar răspunsul meu a fost cât se poate de simplu: Orice persoană care apare la televizor şi pe care o auzi cum strigă: ceea nu mă omoară mă face mai puternic, într-un anume fel, se închină la filosofie. Individul nu ştie că aforismul a fost scris de Nietzsche, nici nu-l interesează, important este că are ceva de care să se lege, are un răspuns sau o întrebare cu privire la o problematică anume. Poate că nu analizează şi cu siguranţă nu intră în profunzime, dar nespusul vorbeşte în el.Când Cioran spunea că singurul om inteligent cunoscut de el a fost un cerşetor, exact la asta se referea. 
      Nasul pe sus al individului care dă câteva citate nu-şi are rostul într-o lume avidă de certitudine. Este foarte uşor să bravezi, să le arăţi altora cât de multe ştii, dar oare are sens? Unde mai este întrebarea, clocotirea, uimirea, mirarea specifică grecilor? Dacă tu le ştii pe toate, mai poţi să-ţi spui întrebări? sau eşti preocupat cu răspunsurile şi culesul ieftin de faimă? Ce-i drept, pentru turmă, şi cea mai umilă idee spusă de un golan cultural poate  să arate ca o sclipire divină. Era o vorbă, ca să ajung la fraza de pe buzele tuturor, toţi suntem construiţi după chipul şi asemănarea lui Aristotel. Adică, şi ultimul sclav de la colţ de stradă gândeşte în spiritul lui Aristotel. Iar exemplul vine de aici – Ori suntem golani, ori nu mai suntem? Este expresia golănească şi sinceră a principiului non-contradicţiei, enunţat evident de Aristotel. Tipul vrea să spună că, ori e albă, ori e neagră, adică, întorcându-ne la principiul non-contradicţiei: ceva nu poate să fie şi nu fie în acelaşi timp. Bine, mai puţin Michael Jackson, care era şi alb şi negru în acelaşi timp. Dar el, oricum, venea din altă lume! Aşa-zisul golan îl citează pe Aristotel fără să ştie, el trăieşte întru filosofie chiar dacă nu conştientizează asta. Şi ar mai fi exemple, de genul: Omul ar trebui să se ţină de o singură virtute. În limbaj popular: Ce-i în mână nu-i minciună! Filosofia apare în piaţă, când eşti servit cu nişte fructe, când te scuipă unul în faţă, când faci ştiinţă, când eşti convins să cumperi nu ştiu ce pereche de pantofi pentru că sunt unşi cu aur, când alergi şi vrei să bei apă şi tot aşa. Trebuie să înţelegem că, într-un fel anume, totul este filosofie, chiar şi discursul unui criminal în serie, dar şi biletul de condamnare al acestuia. Nimic nu este dictat de ştiinţă, ci de o idee ce este pusă în scenă de un aparat cert, epistemic. Ca totul să fie, să capete culoare, trebuie să fie un gând şi o întrebare! 

Bărbaţii nu urăsc bărbaţi?

   

     După toată nebunia evoluţionistă prin care am văzut că femeile se luptă pentru o coastă de bărbat, ar trebui, acum, să vedem cum apare încrâncenarea masculină! Când hotărăsc ei, într-un final, să-şi mişte fundul? Deşi nu ne vine să credem, leoaica este cea care atacă şi caută hrană. Dacă vreţi, leoaica este singura care se pune în raza glonţului. Leul, regele prin definiţie, hotărăşte să atace doar o singură dată: când îi este pus în pericol statul. Cu alte cuvinte, când un alt leu râvneşte la ceea ce are el mai scump, adică la fotoliu şi femelă. Cam aşa stau lucrurile şi cu noi. Bărbaţii, atâta timp cât se simt iubiţi, ţinuţi în braţe, nu au de ce să-şi mişte fundul. Ştiu că totul urmăreşte o logică meschină ce se învârte în jurul lor. Bărbatul îşi arată colţii doar în proximitatea pericolului. Normal, al pericolului văzut din perspectiva lui, şi nu neapărat a femeii. Citeşte mai mult...

Circul dezamăgirilor

       În viaţa noastră murindă, căci este sortită morţii, fie că ne place sau nu, alergăm unul după altul. Dar, de fiecare dată, alergăm după cine nu trebuie. Şi asta pentru că, la rândul nostru, noi suntem alergaţi de cine nu trebuie. Uite aşa se naşte cercul închipuirilor noastre, a deşertului cu iz de venin şi patos! Noi suntem alergaţi de cine nu trebuie, iar noi alergăm după cine nu trebuie. M-am săturat – până la urmă, ne vom mulţumi cu adevărat, vom putea spune cu certitudine epistemică că totul este minunat şi că nu mai avem nevoie de nimic? Mi se pare imposibil, chiar este imposibil. Cum se face că noi alergăm după o persoană, iar aia nu dă doi bani pe noi? Şi cum se face că şi noi suntem alergaţi de cineva de care nu ne pasă? Chiar să se reducă totul la o joacă între lacrimi? Una este să alergi după o proiecţie mentală, după propria ta ţintă, şi alta e să fugi după o persoană? Sau, de fapt, noi alergăm după gândul nostru avid de dorinţă şi perfecţiune încât ajungem să ne fixăm toate obsesiile într-o persoană intangibilă?  Dacă, de fapt, ne lăsăm cuprinşi de barbarismul idealurilor noastre, cele care ne pun pe drumuri şi lacrimi, dacă, cu toate astea, noi, în fapt, nu vrem decât să fim răniţi de noi, de ceea ce stă pitit în ideal?  Invers, dacă totul nu este ales de ideal, şi chiar iubim cu adevărat, cum putem să probăm dacă nu există o reţetă a iubirii? Se pare că nimic nu este cert! Dar, stai, ar putea să fie ceva cert în spaţiul omului?

Femeile urăsc femei

Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de „femeie“. - F. Nietzsche

            Evoluţia speciilor ne-a învăţat că, acolo unde nu este culoare, trebuie să fie, trebuie să fie ceva care să te scoată cu capul afară, trebuie să fie un deal sau un ţărm prin care să te afirmi. Zis şi făcut! În bătălia supremă dintre sexe, s-a pus, mereu, problema rezistenţei, de fapt, a adaptabilităţii. Dacă sunt mai multe femei, atunci să punem mâna pe ce ne iese în cale şi să dăm în cap primei potenţiale duşmance. Aşa că, femeile, spre deosebire de bărbaţi, şi-au activat un sistem de imunitate bogat în atac. Femeile se ţin în braţe din invidie, chiar şi atunci când spun că sunt cele mai bune prietene – exact atunci îşi dau cel mai mult în cap. De fapt, ele urmăresc maxima lui Nietzsche cu  precizie, să-ţi ţii duşmanul mai aproape, şi prietenul mai departe. Cam aşa stau lucrurile cu femeile. Când vorbesc, o fac cu o tactică străină maimuţoiului, o fac cu fineţe şi rafinament, adică cu ceea ce le lipseşte cimpanzeilor atunci când se iau la bătaie. Femeile nu se bat, ele se potrivesc din priviri, din degete şi din sprâncene ridicate. Ar fi banală lumea femeilor dacă s-ar reduce la o mimică şi gestică de tip masculin. Nu că nu ar fi valabil – vedem, acum, femei care ştiu pe rost toate rezultatele meciurilor de fotbal, toate mărcile de maşini sau alte tâmpenii specifice gorilelor. Am avut prilejul să arunc un ochi pe mizeria de „tabu“, o revistă în care se pun în evidenţă tacticile de supravieţuire pentru orice femeie. În fapt, orice revistă feminină se reduce la un joc al seducţiei, cum să-l îndupleci pe maimuţoi să fie cu tine, cum să arăţi impecabil, cum să ai orgasm dacă nu e un maimuţoi lângă tine şi, într-un final, cum să foloseşti servieta cu trucuri pentru a te apăra de posibilele duşmance. În fine, ne-am îndepărtat puţin, dar nu cu mult, aş spune, nimic nu este mai frumos decât o ceartă între femei. Femeile se ceartă, chiar şi atunci când nu o fac, chiar şi atunci când bărbaţii zâmbesc ca proştii şi sparg seminţe. Noi, bărbaţii, abia dacă putem să vedem cum se reglează conturi, cum se fixează stratul de însuşire al puterii, cum se adaptează limite şi cine deţine puterea când e vorba de o dispută între femei. La bărbaţi, totul se reduce la violenţă. La femei, totul se reduce la tact. Am avut prilejul, recent, să văd cum se manifestă gelozia între femei, cum, de fapt, când una vede că alta e fericită, ţine să-i taie crengile de sub picioare, ţine să o avertizeze  cu privire la bonob, doar că să-şi dea ea coate cu el în continuare. Dacă o femeie spune: sunt fericită pentru tine, ea spune, de fapt, retoric: cum de a pus asta mâna pe ăsta? Este, până la urmă, normal să fie aşa, chiar dacă sună anost. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane.