Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

            Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

            Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire. 

De ce greşim?

     Problema actorului ne priveşte pe toţi. Este cenuşa angoasei care ne animă să cerşim un rol, este ceea ce ne incită să construim şi să secătuim o lume goală. Căutăm sensuri şi acesta este motivul pentru care trăim în certitudinea incertitudinii. Se pare că problema pe care o moştenim este scorţoasă şi, până la urmă, este normal să fie aşa. Şi atunci, ceea ce ne induce în eroare este tocmai această gândire care ne spune că suntem omniscienţi. Că răspunsul a fost dat de istorie şi că noi nu mai avem nimic de zis. De ce greşim atunci când vorbim de om? Uităm să fim socratici. Eventual, venim şi cu răspunsuri clare. Tabloul pictat de noi este ca o ramură ce-şi adună forţele dintr-o tulpină fermă. Ei, acestă tulpină fermă, ar trebui privită pur şi simplu ca mod de a fiinţa. Omul trăieşte şi atât. Dar cum trăieşte nu putem spune. El este tulpina fermă din care se nasc toate frunzele, toate măştile. În capul lui se sparg toate sunetele, în el se strâng toţi viermii care ne duc spre moarte. Tulpina vine din pământ, omul pleacă în pământ. 

Lumea superficiala a actorului

    Când creezi un spaţiu artificial din care se naşte ceva, normal, suporţi consecinţele. Tu eşti cel care pigmentează lumea, tu eşti cel care plăteşte pentru păcatele tuturor. În general, lumea creată de fiecare reprezintă o paiaţă care se urcă pe tine. Tu eşti cel care deschide o lume ce devine închisă. Dar, ce facem atunci când această lume este desenată din necesitate, când ea este, până la urmă, ceea ce trebuie să fie la un moment dat. Această complementaritate inutilă este utilă. Și atunci, care este soluţia? Fugi de ceea ce-ţi este ţie propriu într-o anumită ordine temporală din viaţa ta, sau fugi pur şi simplu de artificial, de ceea ce te ajută să te integrezi în rolul pe care ţi l-a asumat cineva la naştere? De fapt, războiul nu se duce cu cei implicaţi, ei reprezintă oglinda desenată de tine, modul tău de-ai arunca în ceva care-ţi este ţie favorabil, totul se duce cu tine, cu oglinda spartă în tine. Acesta sunt eu, cel care schiţează acum un zâmbet anost, sau cel care muşca precum un şarpe flămând. Până la urmă, tu eşti cel care sparge geamul şi tot tu eşti cel care adună cioburile. Aceste frânturi compun actorul care cântă pe scenă.