Critica raţiunii masculine

Nu! Nu e vorba de critica raţiunii pure a lui Kant, ci mai degrabă de modul în care îi privesc bărbaţii pe bărbaţi. Cum anume? Cu invidie? Nu! Cu mândrie şi poate un pic de dispreţ. Nici un bărbat nu-şi priveşte amicul ca pe un tovarăş, cum adesea se spune colocvial, îl priveşte ca un competitor. În ambiţia şi în fala de a cuprinde cât mai multe şi potenţiale victime feminine, bărbatul îşi corupe estetica eticii de buzunar; şi răsare perfid în ograda amicului doar pentru a sustrage ceea ce este mai important din punct de vedere pragmatic. Şi să fim serioşi, singurul lucru care contează pentru un bărbat este nebunia de pune mâna pe lucruri, femeia fiind de multe ori unul din acele lucruri, trofeul, cireaşa de pe tort. De aceea, mulţi şi pleacă după ce au ajuns acolo unde trebuie. Unde anume? Ştim cu toţii. 

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

În lumea femeilor goale

Eram la cumpărături acum câteva zile când m-am trezit la standul unde erau aşezate cărţile. Nu ştiu cum fac, dar mereu când mă duc să-mi cumpăr de mâncare, ajung şi pe la cărţi. Evident, toată lumea răsfoieşte cărţile mirificului Cărtărescu, fapt ce m-a impulsionat, să-i spunem, pentru prima oară să pun mâna pe o carte de-a lui.

Am luat o carte şi am început să o răsfoiesc, iar întâmplarea a făcut să ajung tocmai la nişte rânduri edificatoare. Cărtărescu, în mirifica lui carte, vorbea despre telefoanele pe care le primea de la diverse admiratoare, dornice să-l apuce de guler pentru un interviu, muribunde şi sorbind a dorinţă, numai că în ziua cu pricina, se trezea la uşă cu un tip chel. Nu vreau să analizez mai mult pentru că nu vreau să vorbesc despre un autor care spune că s-a ratat ca autor. Vreau să ajung la problema dorinţei şi a iluziei.

Citeşte acest articol în continuare. 

Imposibilitatea de a scrie despre bărbaţi

Mi-am dat seama, zilele acestea, că este aproape imposibil să descrii bărbatul. Nu neapărat că ar fi vreun imens ocean, ci pentru că întâmplarea face să fiu şi eu bărbat.

Însă, dacă stau să mă gândesc, nu la fel se întâmplă şi cu femeile? Nu oare şi ele sunt dispuse să analizeze, să desfiinţeze fiecare victimă în parte, fiecare om venit din alte lumi?

Citeşte acest articol mai departe. 

Interviu cu George Colang - Portretul omului contemporan. Barbarul

INTERVIU CU GEORGE COLANG

Ce te-a făcut să devii scriitor? Cum ai început să scrii?A existat cineva care să te influenţeze în creaţia literară?

George Colang: Nu am ştiut întotdeauna că vreau să scriu, nu mă consider scriitor şi nici nu mi-am propus asta. Oamenii fără să vrei îţi pun etichete, îţi trasează un destin. Ceea ce ştiu eu acum, concret este că o să mor de foame din scris. Societatea actuală nu e coaptă, nu este suficient de demnă pentru a susţine un tânăr gânditor, scriitor. De aceea mulţi au ales drumul pervertirii, coruperii pentru a reuşi să supravieţuiască. Trebuie spus, înainte de toate că nevoile noastre primare, elementare ne sunt specifice şi dacă scriem cărţi, şi dacă jucăm la bursă.
Prin clasa a 12-a, când făceam filosofie, aveam tot felul de discuţii cu profesorul meu de la acea vreme, şi, la un moment dat a oprit discuţia şi m-a întrebat: cât din tine este tine? Întrebarea aceasta este, poate cea care m-a făcut să scriu cartea, mi-a rămas în minte şi m-a marcat şi acesta a fost motivul pentru care am urmat acest drum.

Ce ne poţi spune despre cartea ta Portretul omului contemporan: Barbarul?

George Colang: Cartea este un pic mai academică faţă de ceea ce sunt obişnuiţi să citească cei care-mi frecventează blogul; sunt 200 de cărţi la bibliografie, muncă de cercetare, traducere etc. Lansarea oficială va avea loc în toamnă, iar până la lansare cartea poate fi achiziţionată online. Am avut prilejul, norocul dar şi ghinionul totodată să fiu student la Facultatea de Filosofie, fapt ce m-a obligat să mă desprind un pic de realitate, dar eu gândesc că te rupi tocmai ca să o înţelegi mai bine, nu te rupi în sensul în care privesc oamenii de rând, în sensul ciudat, de inadaptat. Încercăm să înţelegem lumea, şi ca să o înţelegem trebuie să ne ascundem un pic de ea. Iar cartea cam asta încearcă să spună că vrem să stăpânim ceea ce nu poate fi prins în hainele inchiziţiei, vrem să corupem şi să înţelegem ceea ce este de neînţeles. Principiul cărţii este unul simplu: niciodată nu ne certăm pentru că nu ştim, ci pentru că ştim. În esenţă cam de aici apar toate problemele. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care oamenii să nu mai ştie, să fie exact ca maxima lui Socrate, care spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E de fapt imperativul şi până la urmă punctul în care te surprinzi în sinceritatea ta de om. Aşa arată una dintre ideile cărţii, restul trebuie descoperite de cititori.

Citeşte mai departe. Dă click aici.