O luptă interesantă

      Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este“ şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific“. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte“, termenul subiect este „Kant“ iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade“, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă“, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.

Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi“ nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul!  Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.“

Ratatul

Este seară şi el stă singur. Se uita în jurul lui şi vede că nimic nu îl înconjoară. Ploile cad, iar cerul cerne peste toţi noi speranţe. Este mizantrop în noapte şi gânditor şi poate că nimic nu-i scapă. Aprinde o tigară şi se gândeşte la trecut. Nu de mult era un tânăr „trufaş“ cu aspiraţii, iar acum tinereţea se pierde-n băutură. Poate că nu ştie ce vrea, dar are o speranţă. Să devină tânăr şi semeţ! Dar cum să mai reuşească? Mult timp, băutura era tinereţea, acum trebuie să facă ceva cu el dacă vrea măreţie! Viața lui era uşoară şi se rezuma la un pahar plin şi o ţigară. Fumul trece şi paharul se umple, timpul trece şi viaţa se umple. Altfel spus, omul ăsta mă oboseşte! Viaţa lui e simplă, a fost dominată de un singur eveniment major, un eveniment care l-a marcat subit, peste care nu va trece niciodată. Povestea este simplă şi el o complică. Culmea! Poate să treacă peste, dar nu vrea. Paharul îi arată calea, şi băutura, soarta. Aşa arată fiecare bărbat care nu este bărbat. Aşa arată fiecare miel în faţa lupului paznic la stână. Aşa se arată ratatul!

Sens în Nonsens

         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 

        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 

      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...

Apa sau diamantul?

    E clar, m-am transformat şi eu într-un secretar al gândurilor. Doar nu puteam scăpa asta! Mă uit la noi, la români, şi ce văd? Un grătar cu vreo 7 persoane. Unul aduce carnea, altul cu grătarul, iar restul cu lemne şi jar în ritm de dans.

            Ceea ce formează aceşti oameni nu este nimic altceva decât o societate comercială pe acţiuni. Normal! Fiecare-şi aduce aportul. Aceasta „societate“ pe acţiuni este „greva foamei şi a lăcomiei“. În timp ce unul mănâncă, şase se îngraşă cu vise şi promisiuni. Of... şi ce promisiuni! Problema este că ei nu au un sold inţial.


            Hrana este împachetată frumos şi se împarte între rataţi, proşti şi bovarici. Dar noi de ce cumpărăm marfa? Noi nu suntem rataţi, dar totuşi o facem zi de zi, nu există alte opţiuni, poate....sau...a!? Mi-am dat seama – Suntem sătui ! Ilogic, nu?

 

Porcine

Putere de înţelegere. Ce o fi asta? Dacă mă gândesc mai bine, cred că toate crimele pleacă de aici! Să presupunem că noi avem o capacitate extraordinară de înţelegere. Să plecăm de aici. Ce facem cu cei care nu au? Probabil că, în lupta cu ei, nu vom câştiga niciodată. Ce lupta? Pentru ce atâta luptă? Când, de fapt, noi nici nu vrem. Dar, cu siguranţă, ei vor! De ce? E simplu – nu înţeleg şi, pentru că fac acest lucru pe care, de fapt, nu-l fac, acţionează, intră în luptă şi se zbat precum mieii sub cuţit. Cert este că ne pătează cu acel sânge! Sângele pur ca de miel (la prima vedere) nu este decât un venin de porc!

          Porcii sunt de mai multe feluri: domestici şi sălbatici. Deşi sunt domestici, aceşti porci nu-şi pierd niciodată calitatea. Şi anume – aceea de a fi porci. Aceşti falşi umanizaţi nu uită niciodată că hrana este baza. Ea se procură în orice fel şi se serveşte în orice chip. Porcii domestici sunt cei care se spală mereu la suprafaţă şi care uită să spele pe mâini când ies de la baie. Ei nu au nimic! Atâta timp cât se hrănesc cu orice! Ba chiar, un lucru interesant la această categorie superioară din rangul porcesc ar fi faptul că ei nu ezită să te mănânce! Să trecem la porcii sălbatici. Deşi sunt sălbatici, aceştia niciodată nu vor fi tentaţi să ne sfâşie, ba chiar, vor deveni pentru câteva clipe domestici. Scopul, în cazul acestor porci simpli – mâncarea. Ori că sunt domestici, ori că sunt sălbatici, ei nu caută decât mâncarea, diferenţa apare în modul de abordare. Sălbaticii sunt chiar naturali, sinceri, dar, în schimb, porcii domestici niciodată nu vor fi sinceri.  Dar...oricum ar căuta, orice ar face cu ei sau cu noi, chiar dacă grohăie mai melodios sau nu, ei tot porci rămân. În esenţă, aceşti porci nu sunt nimic altceva decât întruchiparea porcului prim.

Urban

        Foc şi soare pe lângă Dunăre, mizerie şi flegmă în frişcă. Îngheţată şi discuţii aprinse la o bere. Meci important şi suferinţă. Lipsă nebună şi un buchinist nebun care mai speră! Sunt mulţi şi multe...doar la număr, însă.




            Ţânţari turbaţi şi ziare amestecate în fum de ţigară. Frumoşi şi deştepţi  la număr. Ardoare, îndârjire, aroganţă şi stupoare! Lăutari tâmpiţi cu multe dansuri şi alte suflete goale...
            Maşini, maşini, maşini ! Toţi sunt nişte maşini! Celebru şi mare – de fapt, mic şi prost. Opţiuni multe şi bune, dar, de fapt, toate proaste. Cretini şi cretini, prostie şi mândrie şi uite că există şi fală! Lume calmă şi bătrână, poduri noi şi inutile, bani spălaţi cu mâna şi trei idioţi pe o bancă. Desfiinţare! Cu siguranţă lipseşte o autorizaţie de desfiinţare!