Nunta ca o înmormântare şi invers

         Viaţa capătă sens când se află proiectată în jurul taumaturgiei. Sunt ironic! Ritualurile au fost din toate timpurile importante, au jucat un rol crucial în aşezarea societăţii faţă de instinctele ei. Se pare, după o lungă perioadă de timp, că omenirea a învăţat trucurile magiei ce ţin în viaţă o viaţă construită artificial. Mă gândesc că esenţial ar fi ca două persoane să se iubească şi nu să se fure una pe alta la o nuntă. Nu că nu ar avea sens, dar pur şi simplu atunci când nu există flacără, când este beznă, se impune să fie unul care să aducă focul pe tavă. În mod normal, nu avem nevoie de teatru şi de spectacol ca să susţinem cu tărie că totul este normal, nu? Păi, dacă este normal, atunci să fie anormal. Dacă nu există iubire, atunci să fie artificial întreţinută de un cor de reni. Să aruncăm cu petale şi să facem cruce cu chibzuinţă, poate ne prinde bine şi se prinde şi leacul de noi.

            Omul exagerează când ştie că nu are nimic palpabil în mână. Atunci conştientizează în fapt mediocritatea care îi pâlpâie în cap. Ca răspuns, falsifică trăirea şi o aruncă în vis, într-o lume virtuală, artificial creată pentru a susţine o cauză moartă. Când eşti împlinit, nu mai ai nevoie de confirmare, însăşi ideea devine superficială: să fii privit cu ochi buni de restul lumii. A epata înseamnă a arunca o găleata de apă în mare. A încerca să invoci graţia divină pentru propria ta neputinţă. Lumea nu înţelege că artificialul, la fel ca machiajul sau uleiul, se şterge sau iese la suprafaţă.

            Nu are sens să ne scobim în nas, doar de dragul de a face un gest (mimetic) genetic, ci să ne lăsăm seduşi de importanţa trăirilor noastre, să nu mai visăm ca în basme, când prinţesa fuge pe un cal alb împreună cu iubirea vieţii sale, să încercăm cu putinţă să nu ne mai impunem nimic, pentru că atunci când trăieşti sau iubeşti nu ai nevoie de nimic, ai nevoie să fie… Iubirea este un lucru mic ce stă înfipt într-un nimic. Agăţată de un gram ce pare cât un ocean. Avântată de un dor ce strigă cu fior. Iubirea este un lucru mare ce stă în picioare. Ce tinde să se ascundă într-o nălucă, pitită şi abătută. Iubirea este o minciună ce se-nalţă ca o himeră, ce fuge de un gând ce o apucă de o sufocă! 

Schiţa fizicii cuantice scrise pe un băţ

    

    Fiind prins într-un sistem care imprimă o anumită modalitate de conduită, factorul nu se poate sustrage natural de acolo, deşi există potenţa care l-ar putea ajuta să erupă, nu poate, propriu-zis i se dictează o forţa de tracţiune. Factorul, subiectul, prins în limitele impuse de un anumit şir de puncte de referinţă, limite impuse la rândul lor de o matrice secvenţială, ajunge să se piardă într-un spaţiu complet haotic care pare dezordonat, dar sistematizat. Haosul derivă din împlinirea tuturor limitelor impuse de factor. Însă, haosul este cu mult mai mult decât atât, dar pentru subiect, imaginea reală a lui ţine, în primă instanţă, de potenţa cu care se proiecteză în acel sistem de referinţe. Viteza poate să forţeze ritmul de mers al lucrurilor, însă viteza este imprimată de ritmul de mers al agenţilor, deci, de acei factori care subliniează un context. A merge în linie şi, totodată, a străbate în sens limitativ, înseamnă a străpunge ritmul de mers al lucrurilor. A te proiecta strict factual în ceva ce este déjà alcătuit poate fi aproape echivalent cu a te afla pe loc, căci ritmul impus de starea în care te afli aruncat este şi cel care dictează mersul ulterior al lucrurilor sau al tuturor factorilor care te înconjoară.