Deschisul lui Rilke

       Există o coerenţă a lucrurilor care stă răstignită (atrasă) într-o forţă de gravitaţie. Această relaţie ce se desfăşoară reprezintă insula nemărginitului. Neîngrăditul sau Deschisul lui Rilke se regăseşte în lumea animalelor şi plantelor. Doar ele se lasă conduse de pofta cea surdă, doar ele se află situate într-o stare de toropeală, undeva între inconştient şi conştient. Omul vede deschisul în privirea animalului, el fiind în afară. Mai exact, deschisul lui Rilke înseamnă însuşi câmpul de atracţie al purei relaţii de atragere. Aici, forţele se contopesc în spaţiul mirabilului centru. În alţi termeni, deschisul este natura, voinţa, pura relaţie de atragere a forţelor, viaţa, mirabilul centru, sfera cea mai vastă a lumii. Omul, prin reprezentarea sa, prin faptul că se pune pe sine, prin vrere, în faţa lucrurilor, se separă de deschis. Omul vrea să se impună, tot ce-i apare în faţă îi este străin, adică situat dincolo de el. Astfel, omul ajunge să i se sustragă deschisului. Dacă facem o paralelă, ceea ce este deschis la Rilke ar însemna tocmai ceea ce este închis la Heidegger.

            Pentru Heidegger, omul este în Deschis, el fiind singurul care poate să rostească neascunsul (aletheia). Numai omul poate să cânte şi să lumineze prin cuvânt ceea ce este. Ca să treci pe un drum, trebuie mai înainte de toate să treci prin cuvântul drum. Ca să poţi articula gândul, ai nevoie de lumina cuvântului (logos). Cu alte cuvinte, deschisul este tocmai omul. Prin faptul că privirea ambientală ne este specifică în modul cel mai vulnerabil şi abil de a trece totul prin inima noastră, şi nu prin raţiunea calculatoare. Prin faptul că ne uităm la noi, la interiorul nostru, şi putem să vedem deschisul. Animalul este sărac de lume, planta este străină de lume, omul este plăsmuitor de lume, spune Heidegger. Asta înseamnă că numai noi putem ajunge la fiinţă, la ceea ce ne dă sens şi greutate. 

La ce bun poeţii?

    La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei. 

     Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…

       Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului  cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană. 

Sfârşit

Mă uit la chilipirul nostru.
El este mare
Ea este mică
Amândoi au patru picioare.

Mă uit la chilipirul nostru.
El are brațe lungi
Ea este mică
El o strânge tare.

Mă uit la chilipirul nostru.
În el te văd pe tine
El este tot ce mi-a rămas
El nu o mai strânge tare.