Duşmani ascunşi. - A-ţi putea întreţine un duşman tăinuit este un lux pentru care nici măcar moralitatea celor mai elevate spirite nu este de obicei destul de bogată.
Friedrich Nietzsche, Stiinţa voioasă
Scriu cu speranţa că o să lepăd durerea angoasantă din stomac, că o să vomit tot veninul ce s-a strâns cu voia mea în mine. Duşmanul este cel mai bun prieten, singurul ce vine să te arate cu adevărat. Dacă vrei să afli ceva despre tine, nu te duce la cel apropiat, oricum el nu există, du-te la un şarpe, fă-l să te scuipe cu venin şi aşa o să afli ce se spune despre tine. Nu cred că are rost să te minţi inutil cu privire la propria ta enigmă. Este cu putinţă, dar cu voinţă să cauţi mai mereu ceea ce văd duşmanii în tine. Acolo o să descoperi puterea şi tot acolo o să vezi şi punctul de slăbiciune. De ce sunt eu genial? Pentru că am mulţi duşmani, unii aşa de lenţi încât vor înţelege la propriu metafora mai sus expusă. Oricum, nu-mi pasă de ăştia, îi prefer pe ăia cu colţi de zahăr. Prietenia? Un cuvânt aruncat în stradă! Şi nimic mai mult! Suntem nişte profitori chiar şi atunci când dăm un ban aievea. Suntem nişte clovni pentru că ne cumpărăm fericirea, şi nu oricum, în doze mici, cu pretenţia bombastică de a doza şi mai mult din aceea minciună. Nu-mi plac prietenii, îmi plac duşmanii, în ei se vede falaciosul, acolo se ascunde tăişul ochilor şi muşcătura de buză, tot acolo se desface ghiocul oricărei himere…
