Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Civilizatul lui Cioran

       În opoziţie cu barbarul, civilizatul este cel care conferă şi dă autoritate spiritului culturii. El instaurează şi legiferează sistemul oricărei conduite sociale. Însă, aşa cum ne arată şi Cioran, manieratul uită că fiecare trebuie să-şi suporte opera pe care a creat-o, şi astfel se aruncă asupra barbarului, a celui care nu mai stă în rând. Duşmanul acestui fals politicos este barbarul. Prietenul este progresul sau evoluţia. În limbajul lui Cioran, evoluţia înseamnă cădere.

      Goana după nivelare şi stagnare, falsul dinamism, leacurile şi soluţiile actuale, reprezintă, pentru Cioran, o fugă de adevărată noastră natură, un truc prin care ne cheltuim fiecare pată de autenticitate, un pact cu diavolul: ,,Civilizaţia ne învaţă cum să punem stăpânire pe lucruri, când de fapt ea ar trebui să ne iniţieze în arta de a ne desprinde de ele, căci nu există libertate şi nici ,,viaţă adevăratăʼʼ fără ucenicia renunţării la posesie. Apuc un obiect, mă socotesc stăpânul lui; de fapt, sunt sclavul lui, după cum sunt şi sclavul instrumentului pe care-l fabric şi-l mânuiesc.ʼʼ[1]

       Evoluţia, astfel pictată de Cioran, nu este tocmai rodul perfecţiunii, în fapt, miza nereuşitei popoarelor evoluate stă în acest suprem gând - perfecţiunea - ca pion al civilizaţiei. Acest tip de discurs urmăreşte însă o mijlocire ce se transformă încet în pierzanie şi nimicnicie. Maşinile, virtualul, îmbrăţişarea idealului de către societatea actuală, toate acestea şi nu numai, volatilizează scopul, câştigând însă mijlocul. Am uitat să mai simţim pământul, arăta Cioran, ne-am îndepărtat cu totul de chemarea noastră, de fiorul genuin ce zvâcnea în noi, iar acum am ajuns, sub pretextul timpului, să ne săpăm singuri groapa, să ne afundăm în mirosul de benzină şi de foc.

---

[1] Cioran, Căderea...pp. 41-42. 

Cioran şi barbaria

       
      Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

       Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

---

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Scepticismul lui Cioran

Revista Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectând Legea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

Citeşte un articol despre Cioran în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix!

Offshore ascultă:

A cădea din timp

      Căderea, pentru Emil Cioran, înseamnă, în fapt, aplecarea omului către istorie. Necesitatea unui impuls sceptic este în fond raportarea la acele aspecte rudimentare ce se găsesc in construcţia noastră ca indivizi. Urmărind un fir nietzschean, Cioran încearcă să atace istoria de tip monumentalist sau chiar tradiţionalist. Aceste tipuri de istorie cultiva omul slab, omul care nu se lasă sedus de importanţa cinismului. Însă, cum spune şi Cioran: ....nu cei puternici, ci cei slabi râvnesc puterea şi ajung la ea, prin efectul combinat al vicleniei şi delirului. Aşa este, omul construieşte, din timiditate, o istorie comodă. O istorie opusă vitalităţii cu care era obişnuit Nietzsche. 
    
      În aceste condiţii, timpul trebuie surprins ca o formă violentă de slăbiciune, sau ca un peron care nu duce nicăieri, dacă ar fi să privim cu ochiul lui Octavian Paler. Dar, mai mult decât atât, naturaleţea căderii se va produce când timpul va fi depăşit, când voinţa, şi aici e vorba de cea de tip nietzschean, va intra în scenă. 


     Timpul constituie, aşa cum apare la Cioran, elementul nostru vital dar şi posibilitatea căderii în nimicul existenţei noastre. Totodată, a cădea înseamnă a te elibera şi a te proiecta deasupra fiinţei tale. De aceea, Cioran face apel la numele Supraomului. În voinţa supraomului se găseşte atât absolutul fiinţei cât şi apelul la durere şi neputinţă, căci supraomul cioranian tinde să se întoarcă către sinele său având un cult lăcrimat. Dar, mai presus de toate, rămâne firescul lucrurilor care se lasă ascuns de istorie şi, implicit, de timp, rămâne gustul amar cultivat de Cioran cu privire la destinul nostru. 

O luptă interesantă

      Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este“ şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific“. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte“, termenul subiect este „Kant“ iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade“, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă“, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.

Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi“ nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul!  Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.“