Nebunia de a reuşi

          

         Trăim vremuri nebune, cu patimă şi foc. Am ajuns să ne dăm în cap la fiecare colţ de stradă. Ne ţinem în braţe doar din dorinţa de a reuşi. În fapt, singurul adevăr demn de luat în calcul, într-o societate de consum, este monologul sorbit şi deghizat într-un dialog cu restul societăţii. Să fim serioşi, câţi vor să-ţi fie bine? Câţi simt cu adevărat că fac ceva pentru tine, fără a avea ceva ascuns care să-i determine să te ajute?

            Îmi este greu să cred în vorbe goale, în preoţi deghizaţi, în oameni ai cuvântului şi angelicului. În fond, dacă stau să mă gândesc, în goana asta după supravieţuire sunt aruncaţi toţi. Nimeni nu scapă. Fie că eşti sfânt sau diavol! Suntem nevoiţi să fim  răi, să tragem în dreapta şi-n stânga, suntem asupriţi să fim buni, milostivi, să ne dăm coate şi să zâmbim fals. Ce interesantă ar fi o lume dacă valorile s-ar inversa şi în loc de un salut am arunca câte o înjurătură! Măcar aşa am fi sinceri cu ce simţim. Cum ar suna: Bună ziua! Iar răspunsul: Du-te dracu’! Interesant, nu?

            Cele mai umile feţe ascund pete în ele; nu există nimic care să se compare cu aceşti falşi ipocriţi, cu modul lor mârşav de a spurca noeme, totul fiind doar o aromă bună de gustat şi de aruncat la closet. O să învăţăm să devenim aşi într-ale actoriei şi milostivirii, o să fim mai presus de toate şi, uite aşa, o să vânăm cu nesaţ! 

Nunta ca o înmormântare şi invers

         Viaţa capătă sens când se află proiectată în jurul taumaturgiei. Sunt ironic! Ritualurile au fost din toate timpurile importante, au jucat un rol crucial în aşezarea societăţii faţă de instinctele ei. Se pare, după o lungă perioadă de timp, că omenirea a învăţat trucurile magiei ce ţin în viaţă o viaţă construită artificial. Mă gândesc că esenţial ar fi ca două persoane să se iubească şi nu să se fure una pe alta la o nuntă. Nu că nu ar avea sens, dar pur şi simplu atunci când nu există flacără, când este beznă, se impune să fie unul care să aducă focul pe tavă. În mod normal, nu avem nevoie de teatru şi de spectacol ca să susţinem cu tărie că totul este normal, nu? Păi, dacă este normal, atunci să fie anormal. Dacă nu există iubire, atunci să fie artificial întreţinută de un cor de reni. Să aruncăm cu petale şi să facem cruce cu chibzuinţă, poate ne prinde bine şi se prinde şi leacul de noi.

            Omul exagerează când ştie că nu are nimic palpabil în mână. Atunci conştientizează în fapt mediocritatea care îi pâlpâie în cap. Ca răspuns, falsifică trăirea şi o aruncă în vis, într-o lume virtuală, artificial creată pentru a susţine o cauză moartă. Când eşti împlinit, nu mai ai nevoie de confirmare, însăşi ideea devine superficială: să fii privit cu ochi buni de restul lumii. A epata înseamnă a arunca o găleata de apă în mare. A încerca să invoci graţia divină pentru propria ta neputinţă. Lumea nu înţelege că artificialul, la fel ca machiajul sau uleiul, se şterge sau iese la suprafaţă.

            Nu are sens să ne scobim în nas, doar de dragul de a face un gest (mimetic) genetic, ci să ne lăsăm seduşi de importanţa trăirilor noastre, să nu mai visăm ca în basme, când prinţesa fuge pe un cal alb împreună cu iubirea vieţii sale, să încercăm cu putinţă să nu ne mai impunem nimic, pentru că atunci când trăieşti sau iubeşti nu ai nevoie de nimic, ai nevoie să fie… Iubirea este un lucru mic ce stă înfipt într-un nimic. Agăţată de un gram ce pare cât un ocean. Avântată de un dor ce strigă cu fior. Iubirea este un lucru mare ce stă în picioare. Ce tinde să se ascundă într-o nălucă, pitită şi abătută. Iubirea este o minciună ce se-nalţă ca o himeră, ce fuge de un gând ce o apucă de o sufocă! 

De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Problematica Adevarului

    Aristotel este cel care a formulat ideea conform căreia adevărul este o relație de adecvare între enunțuri și stări reale. În teoria clasică, adevărul sau falsul se află într-o relație de corespondență sau de lipsă a corespondenței a enunțurilor cu faptele, cu stările reale.

Russell este cel care exprimă și consacră expresia – teoria corespondenței (care desemna această teorie). În opoziție cu această teorie a corespondenței se află teoriile subiectiviste (epistemice) care introduc criterii sau condiții ale întemeierii în definiția adevărului, prin aceasta corelând adevărul cu întemeierea.

Teoria corespondenței pleacă de la distincția :

· adevărat vs. ceea ce e cunoscut ca adevărat => astfel, a spune că un enunț este adevărat nu înseamnă că noi trebuie să și acceptăm sau să recunoaștem acel enunț ca fiind adevărat. Se face clar o distincție între adevăr și întemeiere; în teoria corespondenței adevărul este văzut ca fiind un atribut atemporal.

B. Russell este cel care enunță trei supoziții ale teoriei corespondenței:

- principiul logic al bivalenței

- adevărul și falsitatea sunt caracteristici ale enunțurilor

- adevărul unui enunț depinde de ceva exterior enunțului.

Încercări de a defini relația de corespondență:

L. Wittgenstein, Tractus: corespondența este o relație de identitate structurală.

K. R. Popper încearcă o clarificare a caracterizării adevărului prin relația de corespondență făcând referire la teoriile științifice.

Tarsky propune o nouă definiție a adevărului. Analiza acestuia se bazează pe distincția făcută la nivelul limbajului – limbaj obiect și metalimbaj. Însă abordarea lui Tarsky a fost caracterizată drept deflaționistă.

„Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor are un opus, și anume eroarea. Putem cunoaște lucrurile sau putem să nu le cunoaștem, însă nu există nici o stare mintală determinată pe care să o descriem drept cunoașterea eronată a lucrurilor, cel puțin atât timp cât ne limităm la cunoașterea prin experiență nemijlocită. Dacă avem o experiență nemijlocită, ea trebuie să fie experiență a ceva; putem face inferențe greșite plecând de la experiența noastră, însă experiența însăși nu poate fi eronată. În consecință, nu există nici o dualitate în privința experienței nemijlocite, însă, în ceea ce privește cunoașterea adevărurilor, există o dualitate. Putem crede atât ceea ce este fals, cât și ceea ce este adevărat. Știm că, asupra foarte multor subiecte, oameni diferiti susțin opinii diferite, incompatibile; unele convingeri trebuie deci să fie eronate. Deoarece unele convingeri eronate sunt adesea susținute la fel de puternic ca și convingerile adevărate, este dificil de arătat cum ar putea fi ele distinse de convingerile adevărate. Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată? Aceasta este o problemă de cea mai mare dificultate, la care nu se poate da nici un răspuns complet satisfăcător.“'

B. Russell

Ce este adevărul?

- răspunsurile la această întrebare pot fi distinse în funcție de:

(1) înțelegerea relației dintre adevăr și întemeiere;

(2) abordarea problematicii purtătorilor adevărului;

(1) Dacă criteriile întemeierii intră în caracterizarea conceptului de adevăr rezultă că acest concept va fi determinat într-un mod epistemologic.

Dacă conceptul adevărului va fi tratat independent de întemeiere, atunci el va fi un concept logico – metafizic.

(2) Distincția esențială

· caracterizarea lingvistică

·caracterizarea nelingvistică a adevărului.

Aristotel, în Organon, arăta că adevărul și falsul nu pot fi atribuite noțiunilor separate, între propoziții el distingând:

- propoziții declarative (purtătorii adevărului)

- propoziții de alte tipuri (interogative, optative etc.)

O teorie asupra adevrului este epistemică în măsura în care caracterizează adevărul ca fiind o relație între enunțuri sau ca o caracteristică funcțională a enunțurilor, și nu între enunțuri și fapte extralingvistice;

- teoriile adevărului numite intuiționiste privesc adevărul drept o trăsătură a ideilor cum ar fi aceea de a fi clare și distincte (rațional evidente);

- în contradicție cu teoriile intuiționiste se dezvoltă teoriile coerentiste ale adevărului.