Viata de pe Facebbok

Toată viaţă ne luptăm cu noi înşine, de la dorinţe deşarte, la iubiri neîmpărtăşite. Toate astea, şi nu numai, sunt năzuinţe ce vin adesea spre noi. Este foarte frumos că nu ne mulţumim cu nimic, dar totuşi parcă întrecem cumva o limită a bunului simţ. Există aşa ceva? Normal, că nu, doar noi avem puterea să decidem. Aud, adesea, din gura infractorilor – Nimeni nu este mai presus de lege. Aşa e, nimeni nu este, poate doar omul. Aceste idealuri foarte interesante sunt o proiecţie spontană a voinţei noastre de a încerca să nu ne furăm startul. Nu le-am creat din dragoste de înţelepciune, ori poate din iubire de aproape, nu, le-am dat sens tocmai ca să nu pierdem. De unde şi paradoxul! Dacă noi ne-am fixat terenul de joacă, atunci tot noi ar trebui să suportăm şi consecinţele. Dar aţi văzut vreun om care să înţeleagă că există şi costuri pe lângă beneficii? Eu, unul, nu am văzut. Poate aşa…la nivel discursiv, însă în plan real nimeni nu vrea să stea la coadă, toţi vor să fie primii. De aceea, avem şi vieţi ideale pe Facebook. Acum, în noua răsturnare socială, individul de rând trebuie să se depăşească, să fie vedetă, să arate mai mult decât poate duce. Suntem obligaţi astfel să ne minţim pe noi, pe ceilalţi, altfel pierdem startul, sau rămânem la coadă. În goana aceasta crescândă de popularitate, omul este obligat să nu mai stea pe loc. Şi uite aşa avem parte de o complementaritate inutilă. Fugim de noi, ca să ajungem la noi. Şi cu toate astea…ne punem piedici. Viaţa ideală de pe Facebook nu-ţi arată că nu ai bani în buzunar, sau că ai luat în greutate, nici că suferi, ori poate că ai sufletul corupt, nici vorbă, viaţa de pe Facebook este idealul coborât pe Pământ. Pe Facebook nu încercăm decât să arătăm cum am vrea să arătăm. Altfel, nici nu ar putea să fie posibil, să aibă succes un asemenea truc social. Dacă toţi ne-am posta efervescenţa, ridicolul, chiar dacă o facem, atunci cu siguranţă ar da faliment toate siturile de socializare. 

Citeste mai departe. Click aici. 

Să luăm viaţa în glumă?

            Cele mai iluminate minţi au spus să luăm viaţa în glumă. Evident, cele mai frumoase minţi văzute de mine, nu cele care se fac pe la facultăţi cu forţa şi cu idei pe de rost învăţate. Nu există nimic mai frumos decât să te investeşti în ceea ce nu este în programa şcolară, să te falsifici în faţa profesorilor, dar să câştigi în faţa ta. Cred că, în timpul facultăţii, nu am făcut niciodată ceea ce era cu adevărat în programă, mereu m-am legat de ceva, am încercat să fiu situat în paradigma respectivă, dar să aleg totuşi ceea ce-mi convenea.

            Cum spuneam, putem să luăm viaţa în râs, să ne descotorosim cu totul de cele ce sunt, să ne aruncăm în marea învolburată a deşertului şi să visăm cum nimeni nu o face? Aş vrea să putem, aş vrea să zburăm cu adevărat, să ne stingem într-o lacrimă şi să dansăm perfid întru-alta, dar mă tem că blestemul este mult prea mare pentru noi, viaţa este mult mai mult decât putem duce. Cele mai frumoase minţi au spus să luăm viaţa în glumă, însă ele, culmea, nu au reuşit niciodată. Au cochetat cu această idee, dar nu au pus-o în practică…Să fim oare mai mici decât ideile noastre? Să nu putem să schimbăm aşa-zisul dar cu care ne-am pomenit la naştere, în speţă, cel de purtători de viaţă? Viaţa nu este o glumă, ci o glumă bună, cum adesea am spus; ar trebui să o dezlegăm de şnurul ce o leagă şi să o purtăm în jurul nostru cu adevărat, să nu ne mai minţim că totul este frumos sau urât, să încercăm să aderăm la jocul de forţe ce se stârnesc în noi, să ne lăsăm duşi de ele şi să fim ca animalele, liberi şi totuşi prinşi în existenţa asta nebună. 

Circul dezamăgirilor

       În viaţa noastră murindă, căci este sortită morţii, fie că ne place sau nu, alergăm unul după altul. Dar, de fiecare dată, alergăm după cine nu trebuie. Şi asta pentru că, la rândul nostru, noi suntem alergaţi de cine nu trebuie. Uite aşa se naşte cercul închipuirilor noastre, a deşertului cu iz de venin şi patos! Noi suntem alergaţi de cine nu trebuie, iar noi alergăm după cine nu trebuie. M-am săturat – până la urmă, ne vom mulţumi cu adevărat, vom putea spune cu certitudine epistemică că totul este minunat şi că nu mai avem nevoie de nimic? Mi se pare imposibil, chiar este imposibil. Cum se face că noi alergăm după o persoană, iar aia nu dă doi bani pe noi? Şi cum se face că şi noi suntem alergaţi de cineva de care nu ne pasă? Chiar să se reducă totul la o joacă între lacrimi? Una este să alergi după o proiecţie mentală, după propria ta ţintă, şi alta e să fugi după o persoană? Sau, de fapt, noi alergăm după gândul nostru avid de dorinţă şi perfecţiune încât ajungem să ne fixăm toate obsesiile într-o persoană intangibilă?  Dacă, de fapt, ne lăsăm cuprinşi de barbarismul idealurilor noastre, cele care ne pun pe drumuri şi lacrimi, dacă, cu toate astea, noi, în fapt, nu vrem decât să fim răniţi de noi, de ceea ce stă pitit în ideal?  Invers, dacă totul nu este ales de ideal, şi chiar iubim cu adevărat, cum putem să probăm dacă nu există o reţetă a iubirii? Se pare că nimic nu este cert! Dar, stai, ar putea să fie ceva cert în spaţiul omului?

Cheia succesului în viaţă

       Succesul în viaţă constă într-o singură chestie. Umblăm, ne hrănim cu gânduri şi iluzii obscure încât volatilizăm realismul faptelor noastre. Toţi cei care caută cu ardoare vreo pată funebră de succes or să ajungă cu siguranţă doar în spaţiul falaciosului. Cheia nu stă în fapte bombastice, în tot felul de dansuri excentrice, ce ţin să urce şi mai mult ego-ul fiecărei persoane, ci într-un trai simplu, cât mai aproape de nevoile primare. Spuneam acum câţiva ani, într-un articol, că bogatul o să fie veşnic nemulţumit, că natura umană nu este făcută să se împace cu ceea ce are, că nemulţumirea va exista şi pe un iaht. Nu zic să fim umili şi să ne mulţumim cu puţin, să fim călcaţi în picioare de orice căţel, zic să fim siguri pe noi, culmea, să fim siguri pe nesiguranţa noastră. 

       Dacă un om ajunge la un anumit nivel, atunci nevoile sale, din punctul în care se află aruncat, vor fi direct proporţionale cu firul la care a ajuns. Asta înseamnă că un sărac care nu are ce să mănânce o să se mulţumească şi cu o pâine. Şi totuşi, o să resimtă, în nimicnicia fiinţei sale, acest fapt ca pe un câştig suprem. A fost salvat. În schimb, un aristocrat ce rămâne fără un iaht o să resimtă această pierdere exact ca bolnavul cel fără de pâine. Poate că sună ciudat, dar în momentul în care te obişnuieşti, te acomodezi cu un mod de viaţă, cu atât o să-ţi fie mai greu să revii cu picioarele pe pământ. Ce vreau să spun cu toată babilonia de mai devreme? Că în fiecare există un ţel, un petic ce tinde să ne lichideze sau să ne urce pe un munte. Că nu există unul care să câştige şi altul care să piardă. Ideea asta tâmpită de competiţie nu este o verigă a societăţii contemporane, ea a fost impusă odată cu creştinismul şi cu acele convingeri ce duc omul spre rai. Paradoxul credinţei? Că-ţi oferă binele spunându-ţi cât de rău eşti! Aşa că, lume bună, să fim liniştiţi, nu ne fură nimeni locul în rai. 

Offshore loves: