Libertatea în Societate

,,Cei puternici tind la fel de firesc să se despartă,
după cum cei slabi tind să se adune.“

Fr. Nietzsche

       Unul dintre cei mai importanți filosofi ai antichitătii, Pitagora, a dat formă și consistență unei teorii ce avea să susțină ideea că puterea politică aparține unei clase nobile. Această formă de guvernare se fundamenta, în general, pe ideea că poporul trebuie ignorat. În schimb, trebuia ca actele să fie îndreptate asupra intereselor de clasă. El ridica în slăvi autoritatea și subordonarea, se concentra mai mult pe obligații decât pe drepturi. Acest sistem oligarhic a pierit în revoluție. Spre deosebire de Pitagora, Heraclit era cel care susținea faptul că lupta și competiția sunt sursa și principiul dominator al tuturor lucrurilor. În aceeași ordine, Platon și Aristotel nu abordau problema libertății necontrolate, ci se îndreptau asupra unei guvernări care sesiza ceea ce este esențial într-o administrație publică. Această administrare avea rolul de a-i ajuta pe oameni să prospere. În zilele noastre, cârmuirea bună și libertatea nu se exclud reciproc, ci se sprijină în egală măsură, atunci când este nevoie. Situația este dată de faptul că avem nevoie de protecție pentru a atinge anumite obiective. Însă, chiar dacă tindem spre un sistem complet, nu putem evita sărăcia și, în ultimă instanță, nu putem evita lipsa de libertate. „Într-o societate de consum, sărăcia înseamnă incapacitate fizică și socială, care se vădește mai întâi prin imposibilitatea de a juca rolul consumatorului și apoi confirmată, autentificată legal și instituționalizată birocratic drept o condiție de heteronomie și lipsă de libertate.[1] O persoană aflată în această poziție e lipsită de libertate. O persoană care trăiește în sărăcie este lipsită de orice mijloc prin care ar putea să-și găsescă un loc în societate. De aici rezultă și ideea de ineficiență în societate. Problema poate fi pusă și invers. Și anume, avem un caz în care „simplul salariat dintr-o societate liberă poate atinge Zidul strângând bani o viață întreagă, în timp ce un director bine platit, conducător de fabrică într-o societate totalitară, nu poate ajunge acolo pe temeiul că guvernul său restrictionează aspru călătoriile în străinatate.“[2] În această situaţie, săracul beneficiază de gustul dulce al libertății, în schimb, bogatul este otrăvit de sistemul dictatorial în care trăiește. Vedem astfel că nu-și are rostul să identificăm posesia de bogăție cu libertatea. Socialiștii cred și acum că un mod prin care ar putea să crească libertatea oamenilor este acela de a lua de la cel avut și a da celui nevoiaș.

***

Situația este complexă și ne obligă să punem următoarea întrebare: Omul este liber în Societate? Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă politică: „Această accentuare a inegalităților dintre oameni conduce spre o polarizare periculoasă pentru ordinea societății capitaliste. Libertatea și puterea proprietarilor întreprinzători, concurența dură pe piața liberă, capitalizarea și proletarizarea au contribuit la ascuțirea contradicțiilor sociale dintre bogați si săraci.“[3].  Răspunsul nu ne satisface, căci vine ca o confirmare a celor care contestă capitalismul. Pentru a înțelege demersul, va trebui să facem o incursiune prin problema libertăților publice. Atentie, libertățile publice nu se confundă cu noțiunea mai largă de libertăți, ori cu cea de Libertate. Libertățile publice „presupun ca statul să recunoască indivizilor exercitarea unui număr determinat de activităti, la adapost de orice presiune exterioară.“[4] În aceeași ordine de idei, acestea sunt libertăți deoarece revine organelor statului să garanteze îndeplinirea condițiilor de exercițiu. E de la sine înțeles că aceste libertăți sunt în legătură directă cu un sistem ce corespunde unor realități juridice concrete. Situându-se în cadrul unui sistem juridic determinat, ele pot fi separate de drepturile omului, care presupun o oarecare abordare filosofică. În opoziție cu acest punct de vedere, Nikolai Berdeaev pleacă, în mod eronat, de la această idee care presupune o anumită simetrie între cele două planuri descrise mai sus. Această perspectivă ne obligă să afirmăm că omul se subjugă societății. Acest tip de argumentare se mai sprijină și pe asumpția care indică faptul că omul se află în afara societății. În mod normal, omul este parte a societății. Iar dacă face parte din societate, orice măsură coercitivă îndreptată asupra sa nu ar trebui privită, în sine, ca având o conotație negativă. Dar, pentru a înțelege pozitia lui Berdeaev, trebuie să privim omul ca fiind individ al unei părți a societății: „dacă eu intră în compozitia lui noi, adică a societății, ca parte a Totului, ca organ al unui organism, el o face numai ca individ, ca om așa cum l-a facut natura.“[5] Urmărind această cale, ca persoană, omul nu face niciodată parte din societate. Cum apare sclavia în societate? Răspunsul își găsește forma corespunzatoare în teoriile organice despre societate. Simmel definește societatea ca produsul unei încrucișări elementare de voințe și de aspirații particulare. Dar, din punctul de vedere al lui Berdeaev, Simmel urmărește procesele de socializare ale omului. El nu indică de unde provine efortul de socializare.

***

Concepția organică despre societate este mai amplă decât cea care privește societatea ca fiind un organism, în sensul strict al cuvântului. Aceasta poate fi naturalistă sau chiar spiritualistă. Însă, orice formă ar adopta, conceptia organică despre societate înlătură orice urmă de personalitate din om. Persoana umană este concepută ca un organ al organismului social.  “Concepția organică a societății este, între altele, întotdeauna ierarhică. Ea nu este compatibilă decât cu un personalism ierarhizat pe care eu îl consider fals. Ni se oferă o imagine a societății ca o persoană care ar ocupa o treaptă ierarhică mai înaltă decât persoana individuală. Or, exact acest lucru face din om un sclav.“[6] În aceeași ordine, acest ansamblu de concepte pleacă de la ideea că există valoare spirituală intrinsecă în societate. Situat aici, omul este înlocuit de societate, care face din el un simplu pion în marea ordine socială. Am putea spune că avem de a face cu o inversare de roluri. Sceneta implică conservatismul, iar actorii sunt pierduți în valul generațiilor anterioare care le indică propriul bine. În opoziție, personalismul susține că persoana este capabilă, în adâncurile conștiinței sale, să discearnă între ce este bine și ce este rău. „Dar conștiința care distinge și judecă, revelată în adâncurile persoanei, nu este conștiința unei persoane izolate și repliate asupra ei înșiși, ci aceea a unei persoane capabile să se ridice până la universal și să intre în comuniune cu alte persoane, nu numai cu cele vii, dar și cu cele de mult dispărute. Libertatea este deasupra tradiției, ceea ce nu o împiedică să se dovedească capabilă de a-și însuși liber tot ceea ce este adevărat in tradiție.“[7] În continuarea argumentului, viața sociala apare ca o înșiruire de generații strâns legate între ele de o necesitate proprie care prinde contur, în urma unei revelații de tip universal a individului. Dacă lucrurile sunt privite așa, atunci putem spune că nicio persoană nu face parte dintr-un organism social. „Societatea e făcută din parți, la fel ca și natura. Nu societatea este un organism, ci omul. Ar trebui să se pună la baza organizării sociale ideea omului total, și nu cea a unei societăți totale.“[8] Dar putem pune problema așa? Putem afirma cu certitudine că noi ne aflăm în posesia unei definiții a omului total? Întregul argument este susținut de raționamente neclare. Au existat, și încă există, dispute filosofice în ceea ce privește natura omului. În zilele noastre, aproape toți cercetătorii minții au încetat să mai creadă că există un mediu non–fizic care ne guvernează.*

^

Cum arătam în paginile anterioare, discursul logic al lui Berdeaev este susținut de asumpții care se întrepătrund; în acest mod, întregul argument este metamorfozat într-o structură lipsită de consecvență logică. Răspunsul oferit de Berdeaev pare să schimbe, oarecum, traiectoria, căci accentul nu mai cade pe societate, ci pe individ. Însă el uită că: „Oamenii se pot simți liberi și independenți chiar și atunci când sunt de fapt manipulați. Ceea ce individului i se pare a fi un răspuns liber și spontan poate fi văzut din afară ca un produs al condiționării sociale și ideologice sau, în unele cazuri, al unei campanii concertate de modelare a opiniei publice. Aceasta poate produce un răspuns pe care fiecare individ îl simte și îl crede ca fiind într-adevăr numai al său. [9]

În mod spontan, ideea de libertate, a fost și este asociată cu democrația. Chiar dacă prin democrație înțelegem un proces prin care pot fi alese elitele ce candidează pentru guvernare, atât timp cât procesul alegerilor se rezumă la dezbaterea publică în perioada alegerilor, supoziția conform căreia există o legatură necesară între democrație și libertate este validă. Acesta este cadrul și contextul prin care libertatea se ridică la stadiul de libertate publică; ajunsă aici, ea nu își mai păstrează forma pură, cea inițială, căci intră în spațiul coercitiv.

O altă concepție, mai amplă, este democrația văzută ca putere populară. Aceasta poate fi înțeleasă ca un proces continuu, amplu influențat de societate, cu implicare substanțială, la toate nivelele și sub toate formele, a populației. Acest tip de guvernare este caracterizat de consimțământ. Consimțământul autentic „presupune ca oamenii să se simtă complet liberi pentru a-și exprima îndoielile și opoziția, fie și numai pentru a crea posibilitatea de a-și depăși îndoiala și ostilitatea“[10] Astfel, răspunsul rămâne situat la granița dintre om și societate. Poate că omul este liber tocmai prin faptul că, de multe ori, este constrâns. Poate că omul este constrâns pentru a fi liber. Însă, un lucru este cert: Omul nu există fără societate, dar nici societatea fără om nu poate fi concepută. Răspunsul la întrebare se găsește formulat într-o altă întrebare: Omul are nevoie de recunoaștere socială?

________________________________________________________ 

[1 Zygmunt Bauman, Libertatea, Du Style, București, 2000, p. 131.

[2] Gabriel Mursa, Liberalismul, Institutul European, Iași, 2005, p. 155.

[3] Anton Carpinschi, Deschidere și sens în găndirea politică, Institutul European, 1995, p. 162.

[4] Jean Morange, Libertățile publice, Rosetti, București, 2002, p. 6.

[5] Nikolai Berdeaev, Despre sclavia și liberatea omului, Antaios, 2000, Oradea , p. 105.

[6] Ibidem. p.  107.

[7] Idem.

[8] Idem.

* Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a concepe ceea ce trebuie să realizeze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca părți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. Acest fapt indică clar că omul nu este străin de mediul înconjurător și, deci, individul lui Berdeaev, în ultimă instanță, este influențat și el. Personalitatea tipică individului poartă semnele societății în care trăiește. Iar dacă face acest lucru, atunci de unde știm cu certitudine că deciziile pe care le ia pentru propriul bine nu sunt adânc înrădăcinate în faptul că el trăiește în societate?

[9] Anthony Arblaster, Democrația, Du Style, București, 1998, p. 127.

[10] Idem.