Am cules cu gândul o simfonie de lacrimi. Şi tot aşa, m-am lăsat înecat de visele mele. Ploi ce întunecă marea şi dezastrul de a fi singur într-o lume compusă de mine. Nevoia de a fi ascultat în tăcere. În rândurile seduse de mine, de veşnicul om profilactic ce danseză genuin în lumea siguranţei, în holera ce acoperă strident nevoia mea de a fi eu, mă regăsesc subit, inert, fără de vlagă. Acum, păstrez aceste rânduri ca testament solemn ce mă condamnă la silnicie. Ce să fac cu lumea unui om? Să o împachetez în eşarfe pătate de timp? Eu nu am răbdare să mă nasc din nou, aşa că m-am aşezat în ascunsul tău. Recunosc, îmi este greu. Ţi-am găsit însăşi imperfecţiunea de a fi perfectă. Am ajuns să mă tem de noi.
