Tank Man

Un documentar găseşti aici.

Omul victimă

         Nu cred să existe mârşăvie mai mare decât aceea a omului victimă. Am crezut mereu în moralitatea modestă, în punctul de perfecţiune uman - un loc din care se vor fi desprins şi cele mai mari greşeli în ceea ce priveşte natura umană. Ne place să fim văzuţi cu ochi buni, de aceea oamenii sunt mereu buni, orice ar face, orice ar zice, ei sunt mereu oneşti şi umani. Însă, ce înseamnă a fi uman? Aproape că ne-a intrat în buzunar, în reflex să numim perfecţiunea ca fiind umană. De ce nu ar fi şi perfidia? De ce ar fi totul uman, bun, iar restul inuman şi rău? Nu vin toate de aici, din omul lovit de soartă, din mănunchiul orgolios?

          Cei mai periculoşi oameni nu sunt barbarii, cei care au inscripţionată pe frunte o urmă a durerii şi a sălbăticiunii. Nu! Cei mai periculoşi sunt timizii, ăia de nu ies niciodată în evidenţă, de afli doar cu lupa de ei. Nu există mârşăvie mai mare, nu există nimic pe lume mai urât şi mai odios decât falsa blândeţe a unor sofişti ce zâmbesc dulce. Prostul îţi dă în cap din prostie! Vulpea îţi dă în cap dintr-un motiv. Ba chiar îl împinge pe prost să atace. Chiar dacă vorbim de o cauză comună, de un final tragic, în care un om este terfelit la propriu, prostul nu ştie, el sare, se aruncă, în timp ce falsul altruist salivează şi proiectează. Crima plănuită este cu mult mai mult decât neştiinţa, orbirea de moment, impulsul visceral; ea arată cu adevărat cruzimea în toată sălbăticia ei, în toată goliciunea ei, iar răul cu adevărat rău este doar atunci când este plantat, când este aruncat, când este pus la dospit şi prefăcut în fapt. 

Speranţa moare ultima

          Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.

            Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori. 

Cartea mea

 Poţi comanda cartea înainte de lansare de aici. 

Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Portretul omului contemporan: Barbarul

Câteva detalii găseşti aici. 

Cartea poate fi comandată de aici.