De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Între da şi nu...

     A accepta realitatea, care este crudă, înseamnă uneori a fi părtaşul celor mai crunte torturi. Realitatea nu este niciodată la îndemână şi adesea suntem fascinaţi de miracolul taumaturgiei care transferă un plan ireal, bombastic, într-un spaţiu cât se poate de ferm şi de legitim. Nu suntem porniţi şi chiar construiţi să acceptăm realitatea şi nici măcar nu contenim să ajungem la ea. Nu spun că ştiu ce este realitatea, însă spun că drumul ales de fiecare este superficial. Suntem fermecaţi de iluzia cu care se împreşură ascunsul şi astfel îl adulăm. Nu avem nimic de pierdut, numai de câştigat, căci retina se îmbată şi creierul se desfată. Imaginaţia este provocată, adulată, adusă pe tavă, de obicei, de cei care instaurează şi pun în scenă tot felul de trucuri meschine. Am învăţat să cred că adevărul doare şi că niciodată nu o să mă plimb cu el. Umil, ca un cerşetor care plânge, adevărul nu se lasă descoperit, el nu se trădează cu fala magicianului, dimpotrivă, vine la tine numai dacă eşti pregătit să-l accepţi. Adevărul provoacă greaţă şi milă, o scârbă care-ţi provoacă setea de a te defăima, de a te spăla cu tot felul de păcate haine şi murdare. Nimic nu te poate face să ajungi la el, ba chiar, nici nu ai de ce să ajungi la el, un minuscul obstacol care poate fi aşa de uşor îndepărtat. De fapt, nici măcar obstacol, poate o piatră pe care o arunci în mare. Dar, marea, iluzia sublimă a fantasmelor tale, este acolo, este lângă tine, te face să uiţi de toate şi de nimic. Marea semnifică viaţa, iar valurile reprezintă palmele pe care le primeşti întru-adevăr. Este sublim să pluteşti în apă, să scoţi capul de sub ea şi să auzi doar atunci când vrei să auzi.

Offshore ascultă: