Ce să facem cu viaţa noastră?

Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus - sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.

Citeste mai departe.

Cum să fotografiezi gândul?

Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este doar o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că de fapt, este aşa de firav şi spontan, încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri, de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine totul, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi a ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului, asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi totodată îţi arată că eşti singur; într-o lume în care toţi fug de singurătate.

Citeşte mai mult. Dă click aici. 

Când te iubeşte o femeie?

        Cred că singurul truc prin care poţi să-ţi dai seama că o femeie te iubeşte este unul foarte simplu: Să o vezi cum se mişcă când vrei să o atingi! Fie că vrei să o apuci de mână, de gât, să vii lângă ea, femeia, când iubeşte, nu tresare! Şi aici nu e vorba de sentiment şi mişcare spontană, e vorba de o împletire, de o ambuscadă, de un mod natural de a te prinde de ea, de a spune că te legi cu ea. Am văzut o groază de tipe care erau cu iubirea pe buze, şi când prietenul le apuca în braţe, săreau din loc, pielea se strângea, se amuţea în propria lor minciună.

         Femeile, când iubesc, deschid braţele inconştient, se deschid fără nicio noimă, sunt pur şi simplu libere. Femeile, când iubesc, sunt libere – prin simplul fapt că propria ta constrângere devine pion de desfătare – prin propriul tău mod de a le strânge în braţe, de a le ţine aproape, simplu, fără mimică inutilă. Mereu mi-au plăcut persoanele care iubesc; se văd de la o poştă, au o sclipire în ochi, un fel al lor de a fi în acord cu propriul lor.

         O femeie, când iubeşte, nu se ascunde, nu se strânge ca o smochină, ci se adună în jurul tău; în ea nu mai există ocol ferm, există doar adiere şi glas strângător. În ea nu mai există orgoliu şi otrăvuri ieftine, ci o înţelepciune străină nouă, barbarilor, un mod natural de a aşterne cu preţiozitate fiecare mişcare străină. Femeile adună, strâng, aduc în spaţiul lor, prin priviri, gesturi, mimică. Ele, în tot timpul, chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, sunt, de fapt, acolo, în inima ta, în făgaşul de acum comun. Femeile sunt modul prin care iubirea se răsfaţă, se subtilizează, se pune cu adevărat în adevărat, în scena tuturor posibilităţilor ireale. 

A fi sau a nu fi?

    

     Cred că aşa arată întrebarea întrebărilor. Dacă stau să mă gândesc, toate filosofiile au pornit de aici. Toţi se învârt în jurul fiinţei. Platon o vede dincolo, iar Wittgenstein spune că este doar o neînţelegere lingvistică. Până la urmă, nu contează. ,,A fi sau a nu fiʼʼ stă ca pion fundamental în lumea noastră de zi cu zi. Eu înţeleg prin acest tip de retorică subtilă o nevoie la fel de subtilă de a pune la îndoială însăşi îndoiala. Iar când se întâmplă să ataci incertitudinea, nu faci decât să ataci certitudinea existenţei tale. În fond, bariera care separă visul de realitate este infimă. Cele două elemente se complinesc. Singura linie care certifică realitatea este reprezentată de continuitatea faptelor noastre. În vis petreci necesitatea inconştientului de a se desăvârşi, în timp ce în viaţă petreci tot necesitatea inconştientului de a (se) dansa.

Yiruma - One day diary

În căutare

        O să fiu veşnic în cautare de nimic. Nu o să vreau nimic care să mă definească cu adevărat. O să vreau, poate, să fiu şi mai ascuns, să mă las dus de acest val care mă minte, care-mi spune că plutesc într-o lume plină de himere. În „felul nostru“ suntem construiţi să vedem lumea ca şi cum ar fi la picioarele noastre. De aici, din „jurul“ care se postulează uşor dinspre şi pe sub noi, totul are valoare, mai puţin gesturile care trădează. Mă tentează să-l văd pe omul necunoscător, pe cel care face elogiul scepticismului, și nu pe cel care ridică în slăvi raţiunea. Ce este raţiunea? Nu este nimic mai mult decât un concept obosit care nu are pic de valoare şi care ţine să ne ascundă drumul de zi cu zi. Raţiunea nu există, există doar limitele care ne fac să percepem ceea ce vrem să percepem. Este tabloul care conturează o lume fermă, cu reguli şi norme prescrise, un tablou în care există numai alb şi negru, doar întrebări şi răspunsuri. Lumea nu este deloc aşa, dar tinde să devină precum un aparat care se închină la nişte legi fizice. Trebuie să înţelegem că omul îşi găseşte autenticitatea tocmai în el, nu în modul în care ţine morţis să o arate, să ne facă să vedem ceva ce nu poate fi în esenţă văzut. Ei bine, raţionalul este cel care-ţi vinde masca, el este cel care te ascunde de tine, de alţii, de toţi cei care te privesc. Hai să ne jucăm. Totul este aici, cheia aşa arată, dansul şi jocul ca norme prin care iraţionalul se naşte. Să trăim într-o lume a poeziei, şi nu a direcţiei matematice, să ne lăsăm purtaţi de iluzii, de minciuni efemere şi de tot felul de utopii obscure. Gesturile sunt cele  care „trădează“ raţiunea. Ele ne arată că trăim inconştient şi nu conştient. Prin mimică ne deghizăm de raţiunea obscură care ne învăluie. Să muşcăm o buză şi totul să fie superficial! Şi atunci o să vedem că totul este real, şi nu ireal! 

Offshore ascultă: