Ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne uităm în oglindă. Acolo, în locul cel mai anost, în oceanul plin cu iluzii, găsim scânteia care ne va ţine de mână, ne va da puterea şi sărutul lumii în care trăim. De fapt, orice început de zi este ca un început de viaţă, ca un subtil dans ce ne înfăşoară cu o iluzie. Orice nouă zi este un avantajos teren ferm, un loc măcinat de iluzia că ieri a fost mai prost, că azi va fi mai bine, că orice am privi în urmă va fi cu mult mai urât decât începutul răzleţ şi inconştient al prezentului nostru. Spun „va fi“ pentru că prezentul strânge trecutul şi viitorul, însuşi el fiind cel care ne scapă. Prezentul este un joc inutil între o clipă trecută şi una ce urmează a fi. Un frumos statut, ţărm, un piedestal ce ne obligă să trăim în picioarele noastre. Paradoxal, trăim prezentul, dar niciodată nu-l simţim cu adevărat, niciodată nu-l prindem de coarne, nu intrăm în deşertul lui alunecos.
Suntem obişnuiţi să privim trecutul cu durere, poate cu dispreţ, să negăm alegerile făcute, să nu ne mai uităm în spate. Inclusiv atunci când ne fulgeră un gând frumos din trecut, ţinem imediat să-l iradiem, aproape instantaneu găsim o săgeată să-l facem praf, să ne spunem că acum putem să reglăm totuşi totul, că, orice ar fi, prezentul trebuie petrecut, dansat, luat în braţe. Ceea ce de fapt facem nu este nimic altceva decât a face loc în peisaj speranţei. Altfel, ea nu ar fi posibilă. Dacă nu ne-am uita critic în spate, nu am putea să privim înainte, nu ne-am agăţa de ceva cu atâta foc. Minciunile, astfel, se construiesc şi se clădesc cu vervă şi spirit de regularizare contabilă. Nu ne mai necăjim, ne lăsăm prădaţi de ceea ce va fi, iar ceea ce va fi…va fi, culmea, la fel de prost ca ceea ce a fost. Evident, pe moment, nu simţim, suntem prea ocupaţi cu faptul de a fi vânaţi şi seduşi de speranţă. Când a apărut acel dicton futil cu „speranţa zilei de mâine“ exact atunci s-a spus, s-a desfătat rolul cauzal al inerţiei. Simţim că plutim, şi totuşi călcăm în picioare apa, mergem pe ea, suntem deasupra marşului şi goanei, căutăm şi sperăm, simţim şi, uite aşa, trăim.
