Ţinem în mână lucruri oficiale şi mai puţin oficiale, iar lucrul care ne certifică apropierea este sărutul. Prin sărut ajungi să străbaţi o lume, să te scurgi printre mii şi mii de hotare, de feţe şi, astfel, să ajungi la fiinţa celui care te cheamă într-un sărut. El se dă în felul acesta, îi arată că limita impusă de modul în care au fost sortite lucrurile devine naturală, că totul devine real odată cu sărutul lui. Ea îi arată ca se poate lăsa, îi recunoaşte dorinţa, şi astfel se naşte în orizontul lui. Sărutul este poarta spre lumea lor, căci el propagă lumina în întunericul ce-i separă. Când buzele se ating şi cei doi se pierd, culoarea se aproximează, temperatura se sincronizează. Sărutul este, până la urmă, cel care vesteşte sincronicitatea celor doi combatanţi. În sărut, voinţa individuală se pierde şi valul instinctual se aşterne. Culoarea sărutului aduce de la sine şi paradigma celor doi, căci el culege toate incertitudinile strânse în lupta lor şi le pune pe faţă, le dă în vileag. Sărutul este, dacă vrei, cel care îţi spune să te laşi pur şi simplu cuprins de teama insesizabilului. În el găsim familiaritate, fiorul care ne conduce, dar şi deruta haosului care ne spune că nu ştim ce facem sau ce vrem.
Offshore ascultă:
