Heidegger, un teolog fără de Dumnezeu?

Heidegger a încercat să ne arate că ne-am îndepărtat de Fiinţă, că umila tehnică a turnat ciment în papucul poeţilor, cei care vestesc şi aclamă supremul Bine, ultimul sunet al abisului. Întreaga metafizică, ne spune Heidegger, a confundat fiinţa cu fiinţarea, toţi au botezat această ultimă şuviţă de fum cum le-a venit mai uşor: hen, logos,ideea, ousia, substantia, monadă, voinţă, eterna reîntoarcere, etc. Toţi ne-au rupt de urma de glorie divină, îndepărtându-ne şi mai mult de greci, de modul lor subtil de a vedea lucrurile.

Filosofia pentru greci era un început, nu era sistem, şi nici nu-şi propunea să atace ceva în concret. Filosofia primă, metafizica, ştiinţa cu greu se separau, mai bine zis, cu greu le puteai aduna în spaţiul lor, în propriul lor, ca să fim în ton cu Heidegger. Totul, în lumea greacă, se împletea cu mirarea, cu patima de a stârni şi a ajunge la cauzalitate. Dacă nu ar fi fost Thales, dacă nu ar fi cel care a gândit cauzalitatea pentru întâia oară, poate că principiul la care se închină acum toţi, nu ar mai fi fost, poate că logica aristotelică ar fi fost doar o retorică ieftină. Însă, ce ne spune în esenţă Heidegger? Nu oare că există ceva, un ceva care se ascunde în propria sa baie de autenticitate, în propria sa neascundere ca aletheia?

Heidegger aclamă fenomenologia, şi-l trage de urechi pe Nietzsche, care-şi permite să spurce fiinţa, să o deseneze ca pe un nimic! Fenomenologia, prin reducţia, construcţia, destrucţia ei, nu face decât să ne facă să vedem, ne învaţă să ne mutăm privirea, culmea, pornind de la fenomen spre noumen, spre ideal, spre ascuns. A fost bun Kant la ceva! Fenomenologia este ontologia mult dorită, pionul ce separă apariţia de aparenţă împletindu-le; ce mută, în esenţă, cu toate trucurile ei, privirea de la fiinţare spre fiinţă. În alţi termeni, ne învaţă să ne uităm la pământ ca apoi să ne închinăm la ceruri.

Citeşte mai departe

Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

La ce bun poeţii?

    La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei. 

     Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…

       Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului  cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană.