Este iubirea o formă sofisticată de egoism?

Categoric! Nu! Deşi foarte mulţi cred asta. Ce-i drept, acum, la nivel de turme, iubirea este egoism. Nu poţi să-i ceri lui Dorel să iubească sincer când el înţelege prin iubire posesie, iar lui Leana să înţeleagă că gelozia e o formă de egoism, nu de afectivitate. Să nu uităm, leul iese la atac abia atunci când simte că femela este curtată de un altul. Până atunci, stă pur şi simplu, nu face nimic, nu vânează, stă la pândă, pentru că gena egoistă, a la Richard Dawkins, nu-l lasă să cuprindă decât în spiritul posesiei orice formă de afecţiune.

Iar turma, pe principiul că toţi îşi găsesc iubirea la colţ de stradă, este celebru aici paradoxul meu cu privire la cantitate (Cum se face că în cutare oraş x îşi găsesc iubirea peste jumătate din cetăţeni fix din acelaşi loc?) nu are nevoie să se frământe cu privire la iubire, doar totul este posesie! Şi e facil, e foarte simplu, nu e deranj deloc, e la îndemână să „iubeşti” aşa!

Ei bine, pentru restul, câţiva, iubirea nu înseamnă egoism. Este, dacă vreţi, forma cea mai sofisticată de altruism. Şi asta pentru că omul înţelept ştie când să renunţe dacă simte că iubirea nu-i este împărtăşită, ştie că nu totul se reduce la dorinţă, posesie, învaţă să piardă şi este sincer. Şi din păcate, din idealismul lor îşi hrănesc orgoliul toţi cei care chipurile vor să iubească. De ce? Pentru că „vor să iubească”, adică îşi proiectează un fel de a fi al iubirii, trasează un plan şi o rezolvare în spaţiul unei persoane, iar aia poate fi oricine, e doar o chestie de logică şi de moment, înlocuieşti x cu y, scenariul e la fel, deci iubirea nu este alterată. În fapt, închipuirea, dorinţa, cum spunea Jose Ortega y Gasset, nu este trunchiată, iar butaforia astfel ajunge la rang de veneraţie.

Citeşte mai departe http://www.georgecolang.ro/2014/07/este-iubirea-o-forma-sofisticata-de-egoism/

Lecturi urbane

              Există o nouă metodă de a spune că citeşti, faci un harem pe un site de socializare, şi toţi, parcă struniţi, ca atunci când o armată se formează de luptă, se pun pe citit. Să fim serioşi, penibilul nu a atins deja cote ineluctabile, să fie oare nevoie de mai mult? Chiar avem nevoie să ne strângem toţi pe stradă, într-un parc, într-o bodegă, să citim? Să citim? Evident, cei care strunesc oile, au de câştigat un gram de imagine, de publicitate, de îndrumat nişte soldăţei cuminţi. În primul rând, un om care citeşte cu adevărat nu are nevoie să-l ţină cineva de mână ca să citească, nu are nevoie să fie stârnit în vreun fel, să fie pus pe poziţii de atac.

            Haitele atacă din slăbiciune, nu din forţă şi cutremur, un cititor desăvârşit nu citeşte la cheremul unor prostănaci care învârt două foi. Cultura nu se naşte pe stradă, chiar dacă se naşte, dar nu mulat, stimulat, ci de la sine, de la simplul fapt de a fi în acord cu dorinţa de a vrea să înveţi ceva. Aşa ar trebui să se cultive principiul, regula de doi lei a culturii curate. Cultura nu înseamnă mase, oameni aduşi şi puşi pe poziţii, căţei salivând a indolenţă; turma nu face decât să amplifice şi să monumentalizeze, cum bine spune Gustave le Bon, prostia şi goana după bombastic.