Despre (nebunia nihilistă)

     Trăim într-o societate unde regulile sunt situate a priori. În planul adevărului, omul este dinainte modelat. Cum ai putea să te desfășori altfel? În acest sens, aș scoate în evidență faptul că singura posibilitate notabilă ar fi nebunia. Cu alte cuvinte, orice om care nu prescrie unor norme prestabilite este considerat nebun. Suntem noi, turma, îndreptățiți să afirmăm că există nebuni pe lume? Cum este cu putință nebunia? Mă leg de un concept care nu poate fi dezvăluit decât prin raportarea acestuia la mediul social. Nebunia nu poate fi percepută altfel. Poate doar prin sinceritate, adică prin nebunie! De câte ori, pe stradă fiind, nu-ți a venit să scuipi ca un animal, sau să-l înjuri pe animalul din fața ta pentru că nu ți-a placut ceea ce ai văzut în el? Oricum, nu contează.  De câte ori nu ai simțit nevoia să fii sincer în societate așa cum o faci cu tine atunci când te uiți în oglindă și-ți spui că nu ești tu? De câte ori nu ai vrut să plângi pe stradă? Pe scurt, motivul pentru care scriu se află situat în sinceritatea nebunului. Pentru el scriu, căci el este singurul care trăiește, el este permanent conectat la rădăcinile haotice ale vieții. El, și cel ce iubește, însă acesta, temporal. Îți spune eu! Pentru mine, societate este nebună. Pentru mine, statul este bolnav! Pentru mine, oamenii care-și dau coate sunt nebuni! Cine este legat permanent la față sa inconștientă? Nebunul! El este singurul care conștientizează inconștientul. Îl fabrică, îl modelează, îl scoate la lumină, îl dezvelește de haine și îl servește conștient inconștient. Este jocul dintre viu și mort, este hazardul lovit de conștientizare. Cine sunt eu să spun că el este nebun? Ce sunt normele în societate? Ziduri ce păzesc haosul sufletesc lovit de incertitudini.