Este timpul să vii acasă

    

   Orice aş face, oricum m-aş purta sau minţi, tot la tine ajung, la parfumul tău, la zâmbetul tău nemuritor. Eşti zeiţa mea ce are colţi şi gură ruptă din rai, eşti deşert şi vin, adevăr şi minciună. M-am gândit să fug de tine, aşa că am început să ascult dincolo de haos, am încercat să mă îmbăt cu nevinovăţia raţiunii mele. Dar – cum era chestia aia? – „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte“ - evident, toţi cretinii ăştia de vin cu răspunsuri stupide, cu ochelari şi păr prelins pe cei doi neuroni, toţi indivizii ăştia plini de raţional, avizi de iluzia şi triumful raţiunii morbide, pun pariu că nu au atins un sân sau au iubit vreo fată, poate vreun pom, de asta îmi place să-i numesc „(pom) -o- fili“, premisa iubitorilor de planetă, şi nu de oameni, de parcă planeta se murdăreşte singură, se scuipă singură la gunoi. Vezi? Dacă ar învăţa să iubească oameni, raţionaliştii ar învăţa să nu mai arunce cu hârtii pe jos, ar învăţa să fie modeşti şi curaţi tot timpul, ar începe cu ei, eventual ar învăţa să se spele pe ei, şi pe urmă ajungem şi la Planetă! Dar, stai aşa, că nu am terminat, eram doar ironic, nu am nimic cu bieţii saprofagi, am ceva cu tine, cu zâmbetul tău himeric şi plin de angoasă. Am ceva cu tăria ta şi joaca asta plină de întâmplare. Eu fug de tine prin tine!