Dramatismul plăsmuitorului (part 2)

        În spatele scenei, ceea ce mişcă în jurul nostru este doar voinţa slabă. Ce vreau să spun? Termenii în care se scaldă existenţa noastră se reduc la frică şi timiditate. Dar, cum spuneam mai sus, de aici răsare soarele dramei. Viaţa pe scenă este construită în aşa fel încât să ne uşurăm modul cotidian de a fiinţa. Asta e. Cred că nu există om pe pământ care să nu aleagă comoditatea în dauna muncii. Deşi sună ciudat, lenea este mai aproape de noi decât ar putea să fie munca. Oamenii, dacă ar putea fi prinşi toţi într-o poză, ar arăta precum căscatul unui leu care stă întins într-o zonă sâcăitor de toridă. Tot aşa, drama apare atunci când te hotărăşti să ataci. Până atunci, lenevim, suntem comozi, ne scăldăm în baia ascunsă a dramei noastre. Şi, uite aşa, ne aruncăm, ne proiectăm spre un mare nimic. În fond, totul se reduce la nimic. Spunem că facem greşeli şi că nu ştim ce este cu noi aici. Avem ţeluri de atins şi, mai mult chiar, avem nevoie de noi. De fapt, totul se reduce la noi.[1] Astfel, lumea devine scena noastră. Aici avem de a face cu tot felul de personaje care nu se supun tacit cerinţelor noastre. Toţi vor să ne fure ceea ce avem mai scump, tinereţea, blândeţea, iubirea, fericirea, orice… Şi, uite că ajungem iar la problema existenţei noastre: viaţa ca  procedeu scenic  dramatic.

---

[1] Nu suntem în stare să ne scriem propriul jurnal. Nu putem să ajungem la noi şi astfel creăm un nou început din chiar momentul fiinţării noastre. Un jurnal ar trebuie să reprezinte acel loc în care se strâng toate frustările nostre, toate răspunsurile ascunse şi nevăzute, orice, chiar şi nimicul împăturit sub măşti. Şi, uite că acum scriem, ne ascundem iarăşi sub aceste rânduri, sub tot felul de aparenţe şi frustări meschine. Încercăm să găsim omul din noi sau, cel putin pentru o clipă, actorul care a rămas sedus de ipoteza singurătăţii.  Nu fugim de lume, nici ea de noi, dar totuşi simţim că ne învelim cu o pătură goală.