Am o senzaţie foarte stranie. Straniul nu ne este niciodată familiar. Nici nu ar avea cum să fie. Senzaţia sau eranţa care te cuprinde, atunci când întâlneşti o persoană, este strâns legată de demonul tău. În fiecare dintre noi se ascunde un demon care se joacă cu nişte pitici. Nu există regret care să nu fie transpus de demon. Şi, nu există autenticitate dacă nu ne lăsăm condus de el. Când îţi muşti degetele şi te surprinzi şi pe tine, tocmai atunci ajungi să fii tu, să fie ceva care să te arate pe tine cu degetul. Există un cânt care îţi face cu mâna de fiecare dată când este nesiguranţă. Există mereu situaţii interesante când simţi că te identifici cu o persoană, deşi nu îţi doreşti să te afli sau să fii cu respectiva persoană. Aceste situaţii sunt de genul demonului, al inconştientului care îţi face cu ochiul. Te surprinzi şi totuşi îţi suprimi gândul, îl sufoci tocmai ca să nu te sucombe, să nu te întrebi cum ar fi fost dacă…Gesturile, în schimb, te trădează. Ochii ţi se scurg şi mâna începe să tremure, eşti lângă persoana de care ai cea mai mare nevoie şi totuşi fugi de ea. Să fie oare frica de suferinţă aşa mare încât să fugi cu tremur de ceea ce-ar putea să fie şansa ta de salvare? În orice om găsim o corabie care duce undeva, o plajă sau un ocean, cu vrute şi nevrute, himere şi albuş de ouă, orice om ascunde o pâlnie prin care să ne stoarcem. Să fugim de această lume care ne cutremură? Să vrem, oare, certitudinea mediocrităţii noastre?
Offshore ascultă:
30 de comentarii:
iubirea e confuza.
cati oameni as putea iubi eu si in cate corabii m-as putea urca?!
iti zic eu ca la un moment dat ma satur si ma urc in avion privind de sus corabiile pe care le-am ratat.
mi-a placut comparatia cu demonul.
Mona: Totul este confuz, nu? Ti se pare tie ca exista certitudine cu adevarat? Nu stiu daca e bn sa te sui in avion, pierzi contactul cu pamantul, cu lumea mundana, cu ceea ce ar putea fi singura ta sansa de iubire...
oamenii pot sa iubesca fara sa stie ei..doar inimile simt..e mai greu pentru noi.. :)
Totul este confuz, asta e chiar o mare certitudine care exista. In conditiile actuale nu te mai poti desfasura cum ti-ai dori, nu mai poti creste din anumite puncte de vedere pentru ca si oamenii din jurul tau se pare ca iti creaza "n" confuzii si nu mai stii incotro sa o iei...are ce drum adevarat sa fie deschis catre calea unei iubiri implinite cand totul e atat de nesigur?
Și eu am fugit de omul de care aveam cea mai mare nevoie și îmi putea bucura existența ca nimeni altul și tot frica mă împingea sau demonul ăla, deși în adâncul sufletului simțeam și încă simt că este persoana care mi se potrivește ca o mănușă și reprezintă salvarea mea din nebuloasele minții mele sau pur și simplu cel care ar face diferența...
Probabil că va fi așa cum a zis el, când voi câștiga singură lupta cu mine însămi, atunci va fi rolul lui...și o nouă șansă pentru mine de a mă bucura de el.
Kid4ever@ Da. despre asta e vorba.
Iulia Julia@ Iubirea, tocmai ea este acel punct de maxima incertitudine.
DianA@ Si, acum este mai bine?
Acum încă aștept ca acea nouă șansă să se concretizeze, legătura niciodată nu am rupt-o cu el și nici el cu mine. Prima dată el a încercat să mă cucerească, dar eram prea oarbă să îi vad minunăția. Acum este rândul meu să îl cuceresc sau mai degrabă să îi arăt că m-am ”trezit”. Nu pot decât să sper că voi câștiga...
Diana@ Mult succes! :)
Mulțumesc mult!
Nu stiu daca e vorba despre frica de suferinta. E mai mult ideea aceea de a nu lasa vrabia din mana pentru...e frica de incertitudine. Si asta clar nu e iubire. Pentru ca nevoia de acel altcineva trebuie sa fie mult mai mare, dar modul in care suntem claditi ne face sa reactionam diferit in situatii identice.
Cum asculti o inima ce bate pentru tine?
Sau el nu ma iubea si eu stiam, simteam asta...
Am o perioada dinaia de egoism pur in care nu vreau sa iubesc pe nimeni inafara de mine dar vreau sa ma iubeasca toata lumea. Cred ca sunt un pic confuza vorba ta, sau dubiosita, vorba mea, si de la dragoste mi se pare. Trebuie sa iau o pauza de la ea. Ma intreb daca pot...
Dreamer@ Frica de incertitudine produce frica de orice fel. Eu nu vorbesc de un-ceva exitent care este pus sau cantarit cu ceva ce poate sa fie, ci de un impuls care te navaleste, care pentru cateva momente te rapeste din lumea ta concreta, si te pune in acord cu o noua lume,un spatiu care depinde tocmai de persoana de care fugi.
Amuleta Japoneza@ Nu ai cum...
Lorelai@ Esti sigura ca e vb de dragoste? Nu cred ca te poti satura de ea vreodata...
Eu asa zic. E vorba de dragoste care te obliga sa o simti cu fiecare por al fiintei tale, care iti da o senzatie de durere dulce si creeaza dependenta, dar in timp iti poate face rau daca nu e administrata in doze corecte. Stii ce zic?
Lorelai@ Ceea ce vorbesti tu tine de modul ideal in care ne proiectam ideea de iubire, dar nu dragostea, nu poti sa cunosti dragostea si pe urma sa simti ca esti nu stiu cum. Nu te raneste dragostea, ci ideea de perfectiune care se sustrage din tine. Da click pe tagul iubire, la cuvinte cheie, sunt cateva articole care clarifica si problema asta.
Oooo, m-a cam răcolit postul tău...Demonul din noi.....Am trăit cei mai frumoşi ani alături de cineva.....şi nu cred că este corect să o denumesc iubire, pentru-că a fost ceva mult mai mult. Au fost anii în care am devenit mai frumoasă, mai femeie dacă vrei, mai înţeleaptă. Şi el la fel. Au fost anii în care am progresat cel mai mult. Şi el la fel. Noi nu aveam nevoie de cuvinte....nu ştiu ce exemplu să dau: ne trezeam povestind o întâmplare banală de pe stradă unor prieteni şi ne completam reciproc, fără a discuta între noi de aceea întâmplare înainte...sau ieşem în oraş fără să ne sunăm, pur si simplu ieşeam din casă şi plecam unde aveam chef ştiind că inevitabil o să îl întâlnesc.....şi nu ne-am ratat niciodată. Şi am pus punct. De comun acord. Devenisem un drog unul pentru celălalt şi asta ne-a speriat. Acuma, e un tip divorţat şi eu mă pierd de ceva timp într-o relaţie anostă. Dar am rămas prieteni foarte buni şi ne vedem destul de des. Şi amândoi ştim că, inevitabil, o să fim împreună din nou. Şi ne este frică. Nu discutăm despre asta dar simţim la fel...
Septembrie@ Si uite asa vorbim de raul necesar, nu? :)) Asta e, mergem mai departe. Frumusetea este data de clipe, nu de eternitate....
Mai mult decât "cele mai frumoase rânduri pe care le-am citit până acum pe blogul tău" nu pot spune...
:)
Întradevăr "Frumusetea este data de clipe, nu de eternitate.... "
Si cea mai mare greseala e aceea de a trai eternitatea amintindu-ti de acele clipe.....
"esti langa persoana de care ai cea mai mare nevoie si totusi fugi de ea" ... imi suna atat de cunoscut.
Pentru ca am fugit de atatea ori.. si oare de ce? Din cauza sentimentului acela crunt de vinovatie? Din cauza ca stii ca ai gresit? Sau crezi..
Sau o autoaparare fata de bine.. si aici intervine iar un demon. Oare cum sa te mai aperi...
Offshore: cat de "sanatos" ti se pare sa urci in toate corabiile si sa cobori dupa 2 statii, ratand mereu finalul?
din pacate suntem in continuare un secol al vitezei, noi nu avem rabdarea esecului repetat.
si hei, nu mi se pare asta o mediocritate.
mona: Mediocritatea consta tocmai in faptul de a nu te lasa dus de val. Ai inteles exact pe invers. Normal ca trebuie sa faci, sa te sui, sa suferi, sa plangi, etc...Tocmai asta atacam, profilacticul vietii cotidiene, staticitatea...Cat despre secol si viteza, nu mi se pare ca are legatura cu subiectul...
La mine e invers..
eu il iubesc pe el desi el nu stie
:(
iubirea noastra de azi confuza asa cum e ea se naste tot datorita secolului in care traim,
caci noi iubim altfel azi si pentru noi iubirea este din pacate confuza.
se schimba doar perceptia nu si sentimentul in sine.
noi facem lumea asta confuza, noi ne crestem inconstientul ferecat de tiparuri si staticitate.
de ce am fugi de lumea pe care noi insine o cream? ar fi declinul nostru perfect.
Trimiteți un comentariu