Dacă ar fi putut să picteze cartea, atunci Jules Evans cu siguranţă ar fi făcut apel la Şcoala din Atena de Rafael. De ce? Pentru că pictura exprimă diversitatea întregului faţă de parte. Aşa se face că-i avem pe Aristotel, Platon, Socrate, Heraclit, Pitagora, Epictet, Rufus, Seneca, Epicur, Diogene, Plutarh, dar şi scepticii puşi în acelaşi plan – cu toate filosofiile lor – iar în aceeaşi măsură avem parte de toate învăţăturile care rezultă din acest sincretism, totul fiind în avantajul nostru, al cititorilor. Autorul, chiar de la început, ne intrigă, ne arată că şcoala modernă nu mai păstrează nimic din idealul şcolii de la Atena. Acesta fiind punctul de plecare.
Împărţită în douăsprezece lecţii uşoare, cartea păstrează ceva din aerul unei şuete filosofice, sau al unei conferinţe menite a ne da o mână de ajutor în tumultul pe care-l simţim adesea în mediul cotidian. Este o încercare, chiar reuşită, de a ne întoarce la spiritul şi nobleţea de care ne-am îndepărtat cu atâta îndârjire. Chiar dacă filosofia nu a fost asociată, de-a lungul timpului, cu practicul, iată că autorul se încăpăţânează, chiar accentuează acest deficit, creând astfel un avantaj, un soi de revanşă existenţială adusă istoriei. Şi nu e vorba doar de un demers profesional, ci chiar personal: „Aveam nişte opinii şi deprinderi intelectuale toxice, […] Aceste opinii toxice se găseau în miezul suferinţei mele emoţionale. Emoţiile mele decurgeau din opiniile mele, făcându-mă să mă simt extrem de anxios în situaţii sociale şi deprimat atunci când acele situaţii nu evoluau bine.” Aşa se face că această carte se naşte din sinceritatea omului încercat, pus în situaţii concrete, şi nu din dorinţa lascivă de măgulire a ego-ului, sau poate o victimizare de dragul victimizării de a culege faimă şi notorietate profesională. Nici vorbă.
Începând cu Socrate. Ce putem culege din învăţăturile sale? În primul rând, Socrate ne învaţă să ne întoarcem la noi înşine, să ne găsim miezul dificultăţilor în bătălia sentimentelor. Dacă ar fi să facem apel la Socrate, atunci am învăţa că necazurile nu provin exclusiv din cauze materiale. De unde rezultă că soluţiile nu trebuie să fie neapărat materiale. Folosind „metoda socratică” – după cum afirmă autorul – putem să ajungem la noi înşine, la capcanele pe care ni le întindem fără să fim nevoiţi să ne „vindecăm” farmaceutic, psihologic, psihic, etc. Putem să găsim cauza necazului şi fără să cheltuim bani pe medicamente ori pe tratamente sofisticate. Este suficient să înţelegem că totul se învârte jurul gândurilor noastre, iar apoi totul vine de la sine.
De la Epictet ar trebui să învăţăm să ne stăpânim, să fim stoici în faţă năvălirilor viscerale. Dacă ar fi să rămânem cu ceva de la gândirea stoică, atunci am rămâne cu faptul că unele lucruri nu pot fi controlate, fiind independente de voinţa noastră. De unde, evident, apare imposibilitatea de a pune în act orice fantasmă. Însă, la fel ca gândirea socratică, stoicismul afirmă că putem controla opiniile. În fond, ele sunt singurele care ne perturbă limpezimea, chiar spulberând-o fără milă. „Indivizii cu anxietate socială, de exemplu, sunt obsedaţi de ceea ce cred ceilalţi oameni despre ei. Devin nervoşi, paranoici, furioşi şi neajutoraţi, totul din cauza unei totale fixaţii asupra opiniilor împărtăşite de către alţi oameni – pe care ei nu le pot controla.”
Pe aceeaşi linie cu Epictet vine şi Rufus. Astfel, antrenamentul filosofic presupune moderaţie şi exerciţiu. Nu poţi să pui în aplicare nici o învăţătură dacă nu eşti pregătit să înduri, chiar să treci prin toate etapele pregătitoare desăvârşirii de sine. Şi nu e simplu, e dificil, dar ţelul trebuie să fie mai presus decât plăcerea de moment.
Dacă nu ştim cum să ne controlăm furia, atunci cu siguranţă trebuie să luăm contact cu învăţăturile lui Seneca. Primul tratat de „anger management” a fost scris de el şi stă ca manifest pentru toate studiile dezvoltate ulterior. „Dacă aşteptările hiperoptimiste sunt una dintre cauzele principale ale furiei, atunci leacul este să ne coborâm aşteptările, să încercăm a le aduce mai aproape de realitate, astfel încât să nu ne mai simţim mereu trădaţi de lume. Stoicul încearcă să vadă lumea aşa cum este realmente în loc să-i pretindă a se conforma speranţelor sale.” În limbajul nietzschean, asta ar însemna să nu te laşi condus de idealuri. Aceasta a fost sesiunea de dimineaţă!
La prânz, un soi de hedonism! La polul oarecum opus, Epicur ne propune să savurăm clipa. Carpe Diem! Să ne dedăm plăcerilor şi să năvălim dincolo de orice dispute, să facem din fiecare zi o nouă viaţă, să înţelegem, aşa cum ar fi spus şi stoicii, că nu totul se învârte în jurul nostru, iar dacă lucrurile sunt aşa, atunci cu siguranţă nu avem nimic de pierdut dacă fentăm destinul. De aici ar trebui să ne rămână beţia sentimentelor şi zâmbetul de a trece cu brio orice încercare. Chiar şi aşa – „Dacă Epicur a fost un hedonist, a fost unul foarte auster şi raţional. A deţinut puţine bunuri şi a adoptat o dietă simplă: pâine, măsline şi apă. În zilele deosebite de sărbătoare, putea să guste puţină brânză.”
Prima sesiune de după-amiază, avem mistici şi sceptici! Heraclit ne arată că natura curge şi se varsă în noi. „Mirabilul centru” al lui Rilke îşi găseşte obârşia în Poemul naturii al lui Heraclit. Când vorbim de foc, logos, mişcare, nu putem să nu ne gândim că nu ne aflăm în contact cu natura. Suntem legaţi şi conectaţi la acest mister înconjurător. Iar singurul lucru care ne poate surprinde în toată autenticitatea nu poate fi nimic altceva decât mişcarea. Într-un limbaj mai nuanţat, devenirea. Să nu uităm ce spunea Heraclit: „Nimeni nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu, căci mereu altele sunt apele în care te scufunzi.” De la Pitagora ar trebui să ne rămână, pe lângă proverbele iscusite, ideea că există o armonie care ne cuprinde şi ne salvează de la orice pericol. În fond, totul este construit armonios de noi. Cu toate acestea, scepticii ne învaţă să punem la îndoială aceste constructe care par ineluctabile. Dacă pitagoreicii ne dau dârzenia matematicianului, scepticii ne dau ironia, iscusinţa de a o lua de la capăt şi a pune la îndoială şi cele mai criptate „soluţii”.
Citeşte mai departe acest articol, dă click aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu