De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu