Este foarte straniu să te uiţi la o poză şi să încerci să-ţi vezi expresia feţei, să încerci să pătrunzi, de fapt, în abisul tău. Aşa arată lipsa cea mai mare a omului: neputinţa în faţa noastră. Şi la propriu, şi la figurat! Avem pretenţia de a ajunge cu mintea în locuri care nu au mai fost străbătute de nimic, avem de toate şi, totuşi, nu avem nimic. Aş spune avem poze, căci ele sunt cele care ne arată viaţa fragmentar şi insipid, fără pată de culoare. Poate de aici derivă şi neputinţa noastră. Poate de aici se nasc şi toate certurile cu noi. Şi, sigur de aici răsar şi dezamăgirile cu privire la alegerile noastre. Ale noastre? Ale persoanei care se pătrunde pe sine cu ajutorul unei oglinzi sau chiar a unui aparat foto? Cântul istoriei a creat din om un univers greu de descris. A subtilizat norme şi a restilizat aparate întregi de comunicare doar pentru a ajunge la acel scop primordial de a ne cunoaşte cu adevărat. Şi ce-am primit în schimb? Am primit răspunsuri abstracte. Care mai de care vine să ne arate cum stă de fapt treaba cu omul cotidian. Aş spune că omul cotidian este omul care se lasă contopit şi cotropit de mijloace. Omul cotidian se ascunde aşa de bine încât uită să mai ajungă la el. Ori, o asemenea atitudine lasă nepătrunsă problema. Chiar şi aşa, însă, totul tinde să devină întru-totul ascuns. Fapt ce este demonstrat ca atare de sumedenia de cărţi practice care ne ghideaza mersul lucrurilor, care ne colorează aşa cum numai un şahist o poate face mai bine. Omul este un pion.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
-
Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că ... -
Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită ...
-
Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai m...
32 de comentarii:
omul cotidian ce sa faca si el, saracul? se acomodeaza cum poate unui spatiu fractalic, paradoxal, virtual, care genereaza iluzii si vertije. propria noastra imagine seama tare mult cu spatiul in care locuim.
PS. vreau sa te atentionez ca ai facut o greseala, de neatentie probabil, in text. ai scris "asta e lipsul" in loc de "asta e lipsa". se mai intampla. eu imi pescuiesc greseli in texte chiar si dupa 3 zile de la postarea pe blog :)
PPS. a, si inca ceva: nu ti-am uitat de loc blogul :)
lipsa omului din punctul meu de vedre este faptul ca nu stie sa pretuiasca ce i se ofera si vrea mai mult... lipsa de interes fata de el insusi
literelibere@ ma bucur ca nu ai uitat:) desi ai mai facut asta. multumesc pentru atentionare :)
Neputinciosi in fata noastra... Oricat am incerca sa ne detasam si sa luam o anumita distanta de noi, sa ne privim cu obiectivitate, nu reusim pe deplin. Mai rau, putem fi chiar cei mai mari dusmani ai nostri, uneori...
Hm.. Iti recomand un exercitiu.. Cand eram micuta(imi place sa cred ca sunt "mare" acum cu toate ca sunt o jumatate de om inca), ma trezeam noaptea speriata de cosmaruri. Fugeam in fata oglinzii din camera si ma priveam. Ma intrebam firesc cine sunt de fapt, de unde se nasc atatea temeri intr-o fiinta atat de fragila? Simteam cum ceva din mine se ridica deasupra materialului din care sunt tesuta si acel "ceva" ma privea. Ma infricosa perspectiva unul trup fara viata in care vietuia un "eu" nematerializat pe care eu nu-l puteam intelege, stiam ca nu pot nici sa omor sufletul nici sa-l schimb. Ma priveam de obicei in ochi si imi repetam "Corpul e doar u invelis. "Eu" sunt mai mult decat atat". Am uitat de acest exercitiu de regasire a esentei mele. Mi-ai amintit tu acum. Ai o capacitate incredibil de a surprinde esenta noastra, ca muritori. Adevarul e ca diseci cu usurinta orice element, traire, frantura de viata si asta e chiar un lucru minunat. Nu cred ca as fii capabila sa transmit nici prin 10 pagini ceea ce transmiti tu prin 2-3 cuvinte, aparent puse intamplator pe hartie dar al naibii de adevarate si coerente.
P.S Iti multumesc pt. comentarii, sunt constructive si imi deschid ochisorii inca mici si neexperimentati.
La Rose Jaune@ foarte frumos spus, multumesc :)
Omul cotidian e un cameleon. Depinde de mediul în care alege să vieţuiască. Uneori, poate fi unul virtual. Un pion ? La scară globală, da. La scară individuală, unii mai au şanse să fugă de pe eşichier.
Daca pretentiile ar fi in raport cu ceea ce oferim, poate, am fi mai fericiti, si indrasnesc sa spun, mai putin pesimisti.
atunci cand ma uit la o poza cu mine incerc sa imi aduc aminte cum ma simteam si ce faceam la momentul respectiv. deci iti dau dreptate. 'caci cunoastem in parte, si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi'. nu ma astept sa recunosti de unde este acest citat dar ce vreau sa spun este ca niciodata nu v-a fi de ajuns, cautarile si discutiile duc la subiecte infnite, si nu este un cerc vicios, cel putin asa cred eu. eu inca incerc sa aflu raspuns la o mare intrebare 'ma ajuta la ceva discutiile astea?' cateodata imi spun ca 'da! sigur, imi adancesc buzunarul cu cunostinte' si cateodata in mintea mea imi spun' am mai auzit asta!', 'am mai spus asta cel putin de 2 ori' etc.
noi putem vorbi despre tot , tot timpul si tot nu nu este de ajuns!
sa stii ca te admir pentru faptul ca raspunzi la comentarii si mentii relatii.. pastram legatura.
Vocea-de-departe @ da, omul este un cameleon. insa nu trebuie sa privim asta ca si cum ar fi un lucru rau. este normal sa fie asa, avand in vedere ca este intr o continua devenire.
HnH@ este normal sa ne cautam, deci sa punem intrebari. orice intrebare reprezinta un pas inainte.
ioi! esti peste tot!!
pai am cateva bloguri pe care le urmaresc si ma uit la persoanele care urmaresc blogurile lor si te vad si pe tine acolo.. interesant. ma bucur ca am cu cine vorbi asa mai.. realistic desi cu tot cu contradictii.
Omul cotidian [parerea mea] este acela care nu stie defapt nimic despre sine si chiar daca se cunoaste incearca atat de mult sa se ascunda de parca propria lui existenta ar fi ceva pacatos. Privind in jur vezi grupuri si grupuri de oameni, oameni carora le este atat de frica sa fie ei insisi incat repeta astfel unei maimutici ceea ce face individul dinaintea lui care imita la randul lui pe cel dinaintea lui. 'Nu este nimic nou sub soare' imi vine amar pe limba.
Si cei care sunt destul de curajosi incat sa spuna 'Hei, asta sunt!' sunt ridicularizati, neintelesi si cei care in ciuda marionetelor pline de nisip si agatate cu sute de sfori aleg sa ramana ceea ce au fost si sa nu faca 'Cioc, cioc, pot sa intru si eu in clubul vostru mediocru' doar de frica faptului ca se vede singur in preajma atator 'hore' de oameni cu un puternic dezvoltat spirit de turma, atunci felicitari. Atunci te cunosti cat de cat, atunci te poti infrunta pe tine si majoritatea bataliilor le ai cu tine insuti. Batalii pe chestiuni care ii includ pe ceilalti, te intrebi daca poti accepta sa fi ca ei, oricare ar fi ei; te intrebi cat de mult ai fi in stare sa uiti din tine doar pentru a fi acceptat;
Dar in curand [din cate vad] nu are sa se mai puna problema 'omul cotidian' si 'grupul de oameni cotidieni' fiindca frica de a fi tu insuti te impinge in a incerca de a fi altcineva, un model patentat pe care societatea l-a acceptat deja. Si atunci pusi in fata unei astfel de probleme putem incepe sa observam un tipar de comportament, un tipar de intamplari care sunt ca si rezultat a acelui comportament si vei observa ca toti incep sa sufere de aceiasi boala, dau copy-paste la aceleasi idei despre viata si peste unicitate se trage apa.
Saga Stone@ omul recent nu este sau nu poate fi rupt de realitatea impersonala in care traieste. asta este si motivul pentru care devine doar un pion. ai dreptate in tot ceea ce spui :)
Nu vom putea scapa de aceste defecte atata timp cat nu stim sa apreciem ce avem.
hm...omul cotidian...omul cotidian e un om sarac . Eu asa cred. Omul de acum multi,multi ani avea ceva cu care sa se mandreasca (spiritual vorbind) . Era o lume care , ei bine , se iubea pe sine . Nu stiu ce sa mai zic . Trebuie sa gasim cat mai multe moduri sa ne cunoastem eul interior.
Imaginea unei fotografii poate avea ceva magic, dar nu atunci când chipurile de acolo sunt ale noastre sau ale celor cunoscuţi nouă. Am văzut de curând un album vechi de fotografii dintr-un faimos oraş-port. Viaţă, forfotă, oameni preocupaţi... Fiecare om cu povestea lui, cu misterul sau. Un astfel de album poate fi o incursiune, nu atât prin istoria acelui târg, ci prin propria ta istorie emoţională, cu amintiri, cu speranţe, cu iluzii, cu dezamăgiri... Poveştile tale, poveşti vii, atribuite unor persoane despre care nu ştii decât că au existat şi pe care tu le reînsufleţeşti...
si totusi @ asa este. fiecare poza cu istoria ei. insa omul vazut istoric prin poze? oare ajungem la ceea ce este el cu adevarat sau falsificam esenta sa? raspunsul este undeva la mijloc.
Nu ma refeream la istoria lui, ci la experienţa emoţională a celui care priveşte fotografiile. Îl văd pe om şi mă transpun în viaţa lui. Nu este el, ci sunt eu, cu dorinţele şi cu dezamagirile mele,în povestea lui. Nu suntem nişte istorici obiectivi, ci nişte persoane subiective. În psihologie, fenomenul se numeşte proiecţie.
si totusi@ da, dar aici este vb de cu totul altceva. stiu de proiectie si de termeni din psihologie, mai mult aici ar fi vb de introiectie. atentie insa, o introiectie care se muleaza pe o alta si nu pe un subiect gol, caci eu nu cred in subiect asa cum apare in psihologie, ci intr un subiect plasmuitor care se manifesta cu totul in timpul proiectat de istoricitatea faptelor celorlalti plasmuitori.
si totusi@ ps: nu cred deloc in psihologie :)
Dar tema poate fi dezvoltată, nu?
este deja:) dar e un articol intreg de vreo 10 pag pe care nu pot sa l postez aici.
Ma refeream si la contributia noastra...
P.S.: Nici eu nu cred în psihologie, dar nu pot să nu ţin cont de ea.
normal :) astept aici, nu fug:)
am primit raspunsuri abstracte pentru ca omul e o fiinta abstracta, iar gandurile lui, la fel.
sunt de acord cu tine pana la "omul e un pion". Fiecare om e egocentric, cand iubim, persoana de langa noi e cea mai frumoasa si nu are defecte, cand suferim nu exista suferinta mai mare pe lume decat a noastra. Asa am fost contruiti, sa vedem lucrurile prin prorii nostri ochi si totul sa se invarta in jurul nostru. De aia suntem si subiectivi. Asa ca, as zice ca omul e, mai degraba, sahistul, doar pieselor de sah le mai cresc picioare si fug de pe tabla , nu se misca cum, cand si unde vrem noi. Omul e un sahist incepator si ar fi trist sa ajunga el insusi un pion.
darkly erotic@ tocmai pentru ca este egocentric il face sa se vada ''subiectiv''. insa ceea ce l defineste este disimularea. omul are o imagine subiectiva a unui lucru care l depaseste prin excelenta. omul cotidian, cel care apare aici, in expunerea de fata, nu este, asa cum au inteles 99% din cititori, omul in general, ci omul care se gaseste in gandirea noastra comuna, omul recent, sau asa acum apare la heidegger, omul contopit in impersonalul se, sau si mai simplu, omul din turma. deci, privit din acest unghi, omul este un pion, pentru ca se raporteaza la impersonal, pentru ca toate actiunile sale sunt dictate de Marele Se: se face, se poarta, se aude, etc. cat despre om, ontologic vorbind, sunt mai multe de zis. insa aceasta discutie nu acopera articolul de fata. trebuie sa ramana o singura idee de aici. omul cotidian este cel de langa noi, cel care e la metrou, care ''crede si nu cerceteaza'' doar pentru ca asa ''se face''. este omul pion, sau omul lovit de cotidianitatea medie, sau chiar omul comun:)
I like what I can understand of your writing. Thoughts with depth often reveal as much about the writer as it does the reader and I lose myself in the process. I have little to share other than recently, my life was changed not by what a man could show or a heart could detect but rather what a camera revealed. Thank you as you have inspired me to think in a way I needed.
imi plac postarile tale.bravo
imi place la nebunie cum scrii:)..eu cred ca noi suntem cel mai mare dusman al nostru
Trimiteți un comentariu