De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate. 

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

De ce vor femeile să se mărite cu orice preţ?

      

     Pinguinii sunt foarte interesanţi. Mai ales ritualul de împerechere. Fiecare pinguin caută câte o pietricică să-şi seducă prada. Dacă femela acceptă pietricica, aleasă cu iscusinţă de mascul, atunci ăsta e semnalul că cei doi vor fi împreună până la sfârşitul vieţii. Sunt nişte păsări, nu mai ţin minte specia, care caută albine pentru a  le oferi în dar… Uite aşa, găsim tot felul de tertipuri, unul mai presus decât altul. Oamenii ce caută? Noi ce adulmecăm cu fior? Ideea de iubire sau iubirea în sine? Câţi dintre noi ajung să trăiască iubirea cu adevărat? Spuneam într-un articol mai vechi că foarte puţini. Că cei care iubesc cu adevărat pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Până la urmă, este normal să fie aşa, dacă iubirea s-ar vinde la colţ pentru toată lumea, atunci ea nu ar mai fi deloc specială, nu ar mai avea cu ce să surprindă, dacă factorul cantitativ ar fi reper demn de luat în seamă. Oricum, toţi spun că iubesc. În fond, iubim ideea de cuplu perfect, de o căsnicie sănătoasă, sau ne lăsăm purtaţi de focul incertitudinii prin care ajungem să distrugem şi această ultimă minciună? Femeile, leoaicele, când vânează pentru familie, o fac cu o îndârjire de sar pietrele din apă. Leul îşi mişcă fundul doar când femela este pe cale să fie cucerită de un alt leu. Asta înseamnă că ritualul sau modul de viaţă cabalistic al leilor ţine să ne arate că cine  e mai puternic câştigă. Cu o precizare: cine e mai puternic fizic. Însă, pentru oameni, puterea nu vine din pompa  somatică, ci din puterea de adaptare. Se ştie foarte bine că un om puternic nu este om plin de muşchi, ci un pervers care ştie să se mute dintr-o parte în alta. Şi atunci, iubirea asta contemporană este un fel de du-te încolo, vino încoace. Fiecare caută să fie iubit, dar uită că iubirea nu poate fi pusă la pachet cu tot felul de lucruri facile, petale prinse comod de existenţa noastră puturoasă. Ce rezultă?  Că e mai uşor să o iei pe una sau pe unul de braţ ca să fii în ton cu ideea de iubire decât să încerci să găseşti iubirea. Că e mult mai lejer să te măriţi cu primul venit decât cu ultimul.  

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Arta contemporană

Citeşte un articol despre arta contemporană în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix! 

Blogul cultural Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectândLegea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

*Articol fără comentarii. 

Cheia succesului în viaţă

       Succesul în viaţă constă într-o singură chestie. Umblăm, ne hrănim cu gânduri şi iluzii obscure încât volatilizăm realismul faptelor noastre. Toţi cei care caută cu ardoare vreo pată funebră de succes or să ajungă cu siguranţă doar în spaţiul falaciosului. Cheia nu stă în fapte bombastice, în tot felul de dansuri excentrice, ce ţin să urce şi mai mult ego-ul fiecărei persoane, ci într-un trai simplu, cât mai aproape de nevoile primare. Spuneam acum câţiva ani, într-un articol, că bogatul o să fie veşnic nemulţumit, că natura umană nu este făcută să se împace cu ceea ce are, că nemulţumirea va exista şi pe un iaht. Nu zic să fim umili şi să ne mulţumim cu puţin, să fim călcaţi în picioare de orice căţel, zic să fim siguri pe noi, culmea, să fim siguri pe nesiguranţa noastră. 

       Dacă un om ajunge la un anumit nivel, atunci nevoile sale, din punctul în care se află aruncat, vor fi direct proporţionale cu firul la care a ajuns. Asta înseamnă că un sărac care nu are ce să mănânce o să se mulţumească şi cu o pâine. Şi totuşi, o să resimtă, în nimicnicia fiinţei sale, acest fapt ca pe un câştig suprem. A fost salvat. În schimb, un aristocrat ce rămâne fără un iaht o să resimtă această pierdere exact ca bolnavul cel fără de pâine. Poate că sună ciudat, dar în momentul în care te obişnuieşti, te acomodezi cu un mod de viaţă, cu atât o să-ţi fie mai greu să revii cu picioarele pe pământ. Ce vreau să spun cu toată babilonia de mai devreme? Că în fiecare există un ţel, un petic ce tinde să ne lichideze sau să ne urce pe un munte. Că nu există unul care să câştige şi altul care să piardă. Ideea asta tâmpită de competiţie nu este o verigă a societăţii contemporane, ea a fost impusă odată cu creştinismul şi cu acele convingeri ce duc omul spre rai. Paradoxul credinţei? Că-ţi oferă binele spunându-ţi cât de rău eşti! Aşa că, lume bună, să fim liniştiţi, nu ne fură nimeni locul în rai. 

Offshore loves:

Nunta ca o înmormântare şi invers

         Viaţa capătă sens când se află proiectată în jurul taumaturgiei. Sunt ironic! Ritualurile au fost din toate timpurile importante, au jucat un rol crucial în aşezarea societăţii faţă de instinctele ei. Se pare, după o lungă perioadă de timp, că omenirea a învăţat trucurile magiei ce ţin în viaţă o viaţă construită artificial. Mă gândesc că esenţial ar fi ca două persoane să se iubească şi nu să se fure una pe alta la o nuntă. Nu că nu ar avea sens, dar pur şi simplu atunci când nu există flacără, când este beznă, se impune să fie unul care să aducă focul pe tavă. În mod normal, nu avem nevoie de teatru şi de spectacol ca să susţinem cu tărie că totul este normal, nu? Păi, dacă este normal, atunci să fie anormal. Dacă nu există iubire, atunci să fie artificial întreţinută de un cor de reni. Să aruncăm cu petale şi să facem cruce cu chibzuinţă, poate ne prinde bine şi se prinde şi leacul de noi.

            Omul exagerează când ştie că nu are nimic palpabil în mână. Atunci conştientizează în fapt mediocritatea care îi pâlpâie în cap. Ca răspuns, falsifică trăirea şi o aruncă în vis, într-o lume virtuală, artificial creată pentru a susţine o cauză moartă. Când eşti împlinit, nu mai ai nevoie de confirmare, însăşi ideea devine superficială: să fii privit cu ochi buni de restul lumii. A epata înseamnă a arunca o găleata de apă în mare. A încerca să invoci graţia divină pentru propria ta neputinţă. Lumea nu înţelege că artificialul, la fel ca machiajul sau uleiul, se şterge sau iese la suprafaţă.

            Nu are sens să ne scobim în nas, doar de dragul de a face un gest (mimetic) genetic, ci să ne lăsăm seduşi de importanţa trăirilor noastre, să nu mai visăm ca în basme, când prinţesa fuge pe un cal alb împreună cu iubirea vieţii sale, să încercăm cu putinţă să nu ne mai impunem nimic, pentru că atunci când trăieşti sau iubeşti nu ai nevoie de nimic, ai nevoie să fie… Iubirea este un lucru mic ce stă înfipt într-un nimic. Agăţată de un gram ce pare cât un ocean. Avântată de un dor ce strigă cu fior. Iubirea este un lucru mare ce stă în picioare. Ce tinde să se ascundă într-o nălucă, pitită şi abătută. Iubirea este o minciună ce se-nalţă ca o himeră, ce fuge de un gând ce o apucă de o sufocă! 

A fi sau a nu fi?

    

     Cred că aşa arată întrebarea întrebărilor. Dacă stau să mă gândesc, toate filosofiile au pornit de aici. Toţi se învârt în jurul fiinţei. Platon o vede dincolo, iar Wittgenstein spune că este doar o neînţelegere lingvistică. Până la urmă, nu contează. ,,A fi sau a nu fiʼʼ stă ca pion fundamental în lumea noastră de zi cu zi. Eu înţeleg prin acest tip de retorică subtilă o nevoie la fel de subtilă de a pune la îndoială însăşi îndoiala. Iar când se întâmplă să ataci incertitudinea, nu faci decât să ataci certitudinea existenţei tale. În fond, bariera care separă visul de realitate este infimă. Cele două elemente se complinesc. Singura linie care certifică realitatea este reprezentată de continuitatea faptelor noastre. În vis petreci necesitatea inconştientului de a se desăvârşi, în timp ce în viaţă petreci tot necesitatea inconştientului de a (se) dansa.

Yiruma - One day diary

A fi cu picioarele pe pământ.

Omul nu este un lup de stepă, ci un căţel de casă.

            Am văzut că există tot felul de indivizi ancoraţi în realitate, care îi trag de urechi pe sărmanii visători. Dar, dacă ar fi să analizăm un pic mai mult, nu tocmai cel ce urechează uită să mă trăiască pe pământ? Să revenim cu picioarele pe pământ - Aşa arată îndemnul frustratului care fuge de viaţa lui proprie. Să fim cu picioarele pe pământ înseamnă tocmai să analizam viaţa în toată complexitatea ei, să nu fugim de ceea ce pare abscons, să nu ne mulţumim cu puţin, să nu trăim, culmea, printre stele. Cei care atacă cu ardoare, aducând tot felul de motive plauzibile în favoarea lor, nu fac decât să se adâncească în propria lor nenorocire. Nu cel ce caută, ce nu se lasă vânat de răspunsuri clare, finite, este cu capul în nori, ci aceia care fug de responsabilitate, care aruncă în stânga şi în dreapta cu soluţii şi morale ieftine, arătând mereu cu degetul, ei sunt cei care nu trăiesc pe pământ. Mi-e scârbă! 

Offshore ascultă:

De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Gloria victis!

       Mă bucur când văd că sunt oameni care reuşesc, dar mă întristez să văd că acei oameni nu mai găsesc esenţa alegerii pe care au făcut-o sau au luat-o cândva, când văd că nu se mai regăsesc în reuşita lor. Aici intră toţi oamenii care au vise să plece din ţară, să iubească cu toată fiinţa lor, să fie ascultaţi şi tot aşa. Putem oare să luăm decizii cu adevărat? Să cântărim cenuşa precum vântul? Sau să găsim liantul care separă focul de fiinţă? Mie-mi este greu să aleg o pâine, dar să construiesc un castel? Până la urmă, suntem obligaţi să cerşim un rol, orice tip de rol, născocit de viaţă sau de noi, dar să ne ducă precum cocorii avizi de libertate. 

      În lupta cu incertitudinea stă întotdeauna un fum la fel de neclar ca focul.  Minciuna este cea mai adevărată iluzie, căci ea ne poartă spre un spaţiu care altfel ar fi fost închis, de asemenea ne duce spre un noi, spre un ţinut ascuns ce tinde, acum, să devină viril, potent. Virginitatea a fost întotdeauna un vis pentru un pervers, dar ţinutul conturat de însăşi proiecţia iluziei noastre? Ce vrem în fapt? Să luptăm cu nenorocul hărăzit de profilacticul alegerilor noastre sau să fugim precum mieii după un leu? Nu există reţetă în spaţiul omului, nu există un gigant ideatic care să se gliseze genuin în obştea conştiinţei noastre, ci un minuscul petic de speranţă în calea la fel de naturală de a fi poziţionat în spaţiul morţii. 

      Omul nu are nevoie de psihologie ca să se apere de el. Nu are nevoie de psihanaliză sau alte prostii, are nevoie să ştie că este precum vântul, că orice alegere îl poate ridica pe un munte şi îl poate îngropa sub un munte. Omul are nevoie să ştie că nimicul joacă un rol important în nimicnicia noastră. Omul are nevoie să ştie că mizeria nu se ia, se poartă cu fală prin lume. Tot aşa, să ştim să zâmbim, să ne purtăm precum valul, cel ce umple viaţa cu himere. Cum ar fi marea fără de sare? Cum ar fi sărutul fără de minciuna? Nimic din ceea ce ne compune nu stă să ne pună pe un tapet vizibil – lumea noastră egoistă este o proiecţie ce tinde să ne fie străină, la fel de străină ca visul ce urzeşte tapetul existenţei noastre. Totul este îmbâcsit şi întortocheat când e vorba de om!

Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă:

Despre ghinionul de a fi om

     

        Nu contează cum te văd cei din jurul tău, contează doar modul în care te priveşti. Fără să vrem descoperim teritorii, noi câmpuri de bătălie, tot felul de mijloace de a ne hărţui. Niciodată nu o să fim perfecţi în ochii noştri, o să ne dorim mai mult cu fiecare clipă. Cristofor Columb a descoperit America, noi am descoperit utopia fiinţei. Cel care nu a simţit evanescenţa vieţii nu a ajuns niciodată la el. Cel care nu a călcat niciodată prin cioburi, nu a atins paroxismul obscur al nimicului. Căutăm sensuri şi privim cauzal orice întâmplare de parcă fiecare situaţie ar ascunde un nod ce merită a fi dezlegat. Unele lucruri sunt făcute să fie în sine, fără a ne mai bate capul cu ele. Problema este că încercăm să prindem, de cele mai multe ori, ceea ce nu poate fi atins. Ineluctabilul derivă din neputinţa noastră de a ne cunoaşte şi nu din nevoia superficială de a destrăma totul cu iluzia că putem cunoaşte orice. Dacă noi nu ne cunoaştem pe noi, cum să ajungem la esenţa oricărei esenţe? Cum să dezgropăm lumi ce sunt moarte? 

Ironia lui Socrate

       Dialogurile platonice reprezintă o întreagă dramaturgie cu personaje. Tehnicile de interogaţie la Socrate sunt foarte importante. Prin ironie socratică înţelegem de fapt interogare[1]. Este important să vedem astfel discursul lui Socrate. La fel de necesar este să facem şi distincţia dintre personajul Socrate şi Socrate cu chip istoric. Noi ne vom ocupa mai mult de Socrate privit ca personaj în lumea lui Platon. Ce-i drept, nu există o fâşie clară care să-i separe pe cei doi. Platon schiţează o lume prin care Socrate se lasă desăvârşit, se lasă descoperit cum numai actorii o fac pe scenă. Socrate nu intenţionează să ironizeze, ci mai degrabă să cultive în interlocutor o anume stare de nelinişte, un făgaş ce are ca scop tocmai calea spre adevăr. Citându-l pe Hegel: „Ironia tragică a lui Socrate este însă opoziţia reflectării lui subiective împotriva moralităţii existente; ea nu e conştiinţa că el se găseşte deasupra acestei moralităţi, ci scopul lipsit de prevenţie de a îndruma spre adevăratul bine, spre Ideea generală.“[2]Dacă lucrurile stau aşa, atunci avem o portiţă prin care trecerea de la cultura orală la cea scrisă devine palpabilă. Prin ironia lui Socrate, care era era văzută de el ca o posibilite întru adevăr, se păstrează şi totodată se conturează în scrierile lui Platon tocmai acest demers care presupune dialogul şi, nu în ultimul rând, formularea unei problematici.

         Prin dialogică, Platon îl preia pe Socrate în scris şi formează izvoarele filosofice. Dialogul privit astfel este forma cea mai înaltă, drumul care se deschide conştient şi metodic. Propriu-zis, se teoretizează forma dialogică, o formă de reflecţie şi de descoperire a adevărului culturilor arhaice. Socratismul până-n platonism este cultură orală. Dialogul este forma cea mai înaltă – drumul care se desfăşoară conştient şi metodic.

         Astfel, cultura orală devine şi totodată ajunge să fie mai rafinată. Ea capătă o formă intelectuală: „Prin întrebările sale, Socrate produce o dezagregare a masivelor cosmogonii ionice şi a monismului sufocant ce aparţinea lui Parmenide. Este de remarcat mai întâi că Socrate este un sofist aşa cum Prometeu este un titan; dar este un sofist care «a ajuns rău», un sofist care îşi bate joc de sofistică şi în egală măsură de ştiinţa meteorilor.“[3]

            De remarcat este faptul că platonismul, cel puţin în fază incipientă, îşi găseşte sorgintea în incertitudinea socratică. Astfel, socratismul se dezvăluie prin metodă (logos sokratikos),  afinitatea pentru respingere a argumentelor cu care erau obişnuiţi grecii, şi alegerea temelor de ordin moral. Platon este cel care face apel la personajul Socrate. Rol cu care intră în joc şi cu care se pune pe sine în scenă. Totodată, este necesar, chiar se impune imperativ, să facem distincţia între Socrate cel istoric şi Socrate ca simplu personaj. Tot aşa, trebuie să încercăm să stipulăm un context în care Platon apare ca o prelungire a socratismului. Chiar şi aşa, în ordin logic, socratismul reprezintă pâlnia prin care se cerne platonismul.

         Până la urmă, acest joc conjuctural îşi propune să delimiteze cele două feţe ale lui Socrate. Ei bine, cu această faţă-personaj s-a jucat Platon. Propriu-zis, a creat un personaj-proiect, un personaj prin care putea să se pună în lumină. Socrate, până la urmă, era doar un pretext pentru filosofia lui Platon. Aşadar, nu se pune problema să vorbim de un context socratic strict la care se raportează Platon, ci trebuie avută în vedere tocmai sublinierea temelor care pot fi de ordin moral sau de orice altceva. Deci trecerea, dacă există concret, trebuie privită din mai multe perspective.

            Urmărind firul care ne-a condus pe parcursul întregii cercetări, putem uşor constata că: „Orice fapt istoric, în limitele realităţii strict istorice, este contextual, deci în funcţie de mediul din care-i vine existenţa şi la a cărei sporire participă şi el. Dar totodată, este şi putere, cu atât mai multă cu cât este mai individualizat. Paradoxal, impersonalitatea închide, în timp ce individualitatea accentuată, fiind mereu provocatoare, este deschisă şi deschizătoare.“[4] Altfel spus, în sceneta instaurată de Platon, cel care accentuează şi care deschide orice rol, este şi cel care aduce cu sine paradigma.

            Prin  lumea deschisă de Platon şi prin tot ceea ce înseamnă el pentru cultura noastră filosofică, ajungem să luăm la cunoştinţă o lumea care ar fi fost de mult apusă. Socrate fară de Platon ar fi fost ca actorul fără de scenă. Ceea ce derivă de aici este tocmai multitudinea de interpretări istorice, de statusuri, unele mai presus decât altele, prin care Socrate trece, rând pe rand, ca pion în lumea morală, ca orizont în lumea religioasă (el fiind comparat cu Iisus) şi, nu în ultimul rând, ca proiect de gândire, un avânt paideic prin care filosofia se lasă dezvelită. Fără nicio îndoială, Socrate-le personaj este mai mult la îndemănă, el fiind un avânt veşnic prin care se pot oricând aduce noi interpretări.

        În schimb, Socrate cel istoric pare să fie mai mult ca punct de origine, ca sursă statică şi limitată. Deşi în esenţă diferite, cele două măşti cooriginare se interpun şi alcătuiesc un portret pe care Jaspers îl caracteriza astfel: „Xenofon vede aparenţele de prim plan; Platon, adâncul. Xenofon arată un om moral, care în libertatea cunoscătorului de oameni, trece de rigorism. Platon vede umanitatea unei naturi inepuizabile care depăşeşte natura. Xenofon vede detalii simple şi gânduri izolate…Platon pătrunde în centrul fiinţei lui Socrate…Xenofon descrie un raţionalist puţin pedant şi întru câtva pragmatic; Platon îl vede condus de Eros, pentru a înflori gândind în lumina Binelui ca atare. Amândoi iau seamă de om, nici unul nici altul nu-l zeifică; dar omul însuşi cu adevărul său posibil este la Xenofon o fiinţă raţională şi morală, transparentă, extransensibilă, în timp ce la Platon, este o fiinţă a carei vorbă emană din adâncuri inepuizabile, care se înalţă din insondabil către sondabil.“[5] Însă, pentru a putea studia mai îndeaproape problema, trebuie să ne întoarcem la Platon şi să vedem cum apare problema cunoaşterii, căci orice trecere, fie că este scrisă, fie că este orală, presupune un act de cunoaştere. Dar, aşa cum punctează şi Copleston, ironia lui Socrate, nu ţine doar de modul în care ni se poate revela cunoaşterea certă, îndreptată spre universal, ci ţine şi de modul în care oamenii se raportau, în mod frecvent, la problemele cotidiene. Astfel, maieutica trebuia să fie un model, o pârghie ce tinde să ajute omul cetăţii, să-l aducă în faţa celor mai concrete situaţii. Ea era un răspuns direct, un îndemn, ce proba modul de viaţă. „Astfel, ironia sa, recursul la ignoranţă, era sinceră; nu ştia, dar voia să afle, şi voia să îi determine pe alţii să gândească pentru ei înşişi şi să reflecteze serios atunci când era în discuţie cea mai importantă sarcină pe care o aveau, şi anume să îngrijească de sufletele lor.“[6]

       Teoria platonico-socratică cu privire la reminiscenţă (anamnesis) conţine anumite principii care nu ţin de „problema cunoaşterii“. Dacă sufletul deţine în el toate adevărurile, într-un mod inconştient sau chiar subconştient, sau dacă accesul la adevăruri se face cu ajutorul metodei (aducere aminte) aceasta nu ne poate spune decât că sufletul nostru a cunoscut nişte adevăruri într-un trecut îndepărtat, într-o lume ce a existat şi poate că există încă în noi. „Nimic nu învăţăm“ – spune Platon – cunoaşterea e o aducere aminte. Această teorie îşi are sorgintea în filosofia socratică, filosofie care se bazează pe principiul nemuririi sufletului.  „Socrate nu spune că acea cunoaştere care trebuie să ne ghideze şi nouă, şi lui viaţa este cu totul diferită de ceea ce a înţeles sau şi-a închipuit vreodată cineva că poate fi cunoaşterea morală. El spune numai că nu posedă nici un fel de cunoaştere, deşi fără ea este pierdut, şi ne lasă să ne batem singuri capul cam ce ar putea să însemne asta.“[7] De fapt, ironia socratică se regăseşte în toate punctele filosofiei antice. Socrate tratează orice boală cu ochiul scepticului care nu se lasă condus de aparenţe. Odată cu modul său de interoga, se cultivă şi acest mod de filosofare, care ţine de cultura orală. Totul era normal şi spontan, iar Platon păstreză în dialoguri tocmai acest mod de filosofare. De aceea, Gregory Vlastos spunea că „ironia însemna a exprima ceea ce credem spunînd exact opusul.“[8] Dar cum se manifestă această contopire? Cum se regăseşte ea în ochii celui care plăsmuieşte? Sau mai bine zis, în ochii celui care se plăsmuieşte?

---

[1] eironia - interogare, în elină.

[2] G.W.F. Hegel, Prelegeri de istorie a filozofiei, D.D. Roşca [trad.], Editura Academiei Române, 1963, p. 380.

[3]  V. Jankelevitch,  Ironia, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 10.

[4] Gheorghe Vlăduţescu, Cei doi Socrate, Paideia, Bucureşti, 1996, p. 81.

[5]  Jaspers, Les grandes philosophes, p 155, apud, Gheorghe Vlăduţescu, Cei doi Socrate, Paideia, Bucureşti, 1996, p. 83.

[6] Frederick Copleston, Istoria filosofiei - Grecia şi Roma, All, Bucureşti, 2008, p. 96.

[7] Gregory Vlastos, Socrate - Ironist şi filosof moral, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 45.

[8] Cf. Gregory Vlastos, Socrate, pp. 23-46.

Festina lente

                                       

     Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu "ea". Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta. 

Sălbăticiune în durere: ghid de conversaţie între libertate şi libertate

      Deschizi rana adânc, te scuturi de ea şi scuipi. Durerea are voluptate doar în sălbăticiune. În spiritu-i alunecos se ascunde inima. Orice durere are o inimă. Iar  focul acesteia este pus în mişcare de golul care detaşează lasciv omul de hoit. Suntem liberi când alergăm, când ne punem aievea o cruce în frunte şi batem din palme. În oglinda nopţii se găseşte o dună de alint ce te toarnă în alint ca pe o cauză moartă, ca pe un venetic ce se lasă stors de vlaga singurătăţii sale. De perversitatea singurătăţii fugim cu toţii!  Şi, uite aşa, sărim în conjunctura psihosomaticului nostru. Libertatea este cea mai mare iluzie ce se vinde omului. Şi, dacă am fi liberi cu adevărat, nu am putea să trăim cu acest blestem. Suntem oameni pentru că ne înfulecăm prada şi nu că bem apă. Adrenalina care palpită în orbita fiecărui sclav este o tornadă ce duce la funie. Noi nu ştim să fim liberi, noi suntem obligaţi să ne ţinem în braţe. Orice piatră sau gând aduce un om lângă un-altul. Chiar şi răzbunarea uneşte. Totul se contopeşte, se preface şi se lichidează latent în spaţiul cauzalităţii noastre.  Să fim oare Zei?


Also in English. Click here.

Offshore ascultă:

Despre mizerie

    

     Se spune că în făgaşul tristeţii se găseşte lacrima perfidă a lucidităţii. Că în plictisul cu care se naşte scepticul stă un pilon care stinge orice vară toridă. Îmi doresc să cad din vacuitatea care mă paşte şi să nasc o noemă. Un ţel de care să mă rup sau să mă sting. Nu am ştiut niciodată să-mi schiţez lupta cu care se joacă luptătorii; mereu am fost sau m-am poticnit de un fior rece. Falsa putere dă impresia oamenilor că sunt nemuritori. Lipsa ei face din noi nişte monştri în chiloţi. Nu ştiu ce vreau, am ajuns în punctul în care aleg să mă scufund şi nu să mă ascund. Mă pun în faţa iluziilor mele şi le zidesc cu foc. Mă pun pe mine ca pion în slujba inutilă a haosului. Viaţa nu are sens, moartea nu are sens. Orice trecere de pietoni, orice pod construit sau sistem de drept înseamnă organizare şi falsificare a haosului în care trăim. Noi căutăm sensuri într-o lume plină de himere. Noi ne vindem iluziei că deţinem mai mult decât putem duce. Trebuie să înţelegem focul, apa, deznădejdea, mizeria, goliciunea golului, trebuie să încetăm să ne vindem iluziei de a pune nume şi de a da definiţii. Omul este om! Nu e animal raţional, nu e nici fiinţă politică, nici client şi nici sclav! Hai să devenim, să ne contopim în mizeria comună şi să volatilizăm adaosul de stupoare. Hai să nu mai mimăm, să nu ne mai ascundem după degete…

Offshore ascultă:

Dramatismul plăsmuitorului (part 2)

        În spatele scenei, ceea ce mişcă în jurul nostru este doar voinţa slabă. Ce vreau să spun? Termenii în care se scaldă existenţa noastră se reduc la frică şi timiditate. Dar, cum spuneam mai sus, de aici răsare soarele dramei. Viaţa pe scenă este construită în aşa fel încât să ne uşurăm modul cotidian de a fiinţa. Asta e. Cred că nu există om pe pământ care să nu aleagă comoditatea în dauna muncii. Deşi sună ciudat, lenea este mai aproape de noi decât ar putea să fie munca. Oamenii, dacă ar putea fi prinşi toţi într-o poză, ar arăta precum căscatul unui leu care stă întins într-o zonă sâcăitor de toridă. Tot aşa, drama apare atunci când te hotărăşti să ataci. Până atunci, lenevim, suntem comozi, ne scăldăm în baia ascunsă a dramei noastre. Şi, uite aşa, ne aruncăm, ne proiectăm spre un mare nimic. În fond, totul se reduce la nimic. Spunem că facem greşeli şi că nu ştim ce este cu noi aici. Avem ţeluri de atins şi, mai mult chiar, avem nevoie de noi. De fapt, totul se reduce la noi.[1] Astfel, lumea devine scena noastră. Aici avem de a face cu tot felul de personaje care nu se supun tacit cerinţelor noastre. Toţi vor să ne fure ceea ce avem mai scump, tinereţea, blândeţea, iubirea, fericirea, orice… Şi, uite că ajungem iar la problema existenţei noastre: viaţa ca  procedeu scenic  dramatic.

---

[1] Nu suntem în stare să ne scriem propriul jurnal. Nu putem să ajungem la noi şi astfel creăm un nou început din chiar momentul fiinţării noastre. Un jurnal ar trebuie să reprezinte acel loc în care se strâng toate frustările nostre, toate răspunsurile ascunse şi nevăzute, orice, chiar şi nimicul împăturit sub măşti. Şi, uite că acum scriem, ne ascundem iarăşi sub aceste rânduri, sub tot felul de aparenţe şi frustări meschine. Încercăm să găsim omul din noi sau, cel putin pentru o clipă, actorul care a rămas sedus de ipoteza singurătăţii.  Nu fugim de lume, nici ea de noi, dar totuşi simţim că ne învelim cu o pătură goală.

O plimbare cu barca

Portretul omului curat

      

      Să fii foc când toţi se lasă vânaţi şi seduşi de sete. Să fii avid de putere pentru o cauză moartă. Să cauţi în adâncul tău chiar dacă doare al dracului de mult. Să nu chiuleşti de la viaţa ta. Ar fi un păcat să nu trăieşti mizeria fericirii şi lacrima surâsului suav. Să alegi să porţi doar chipul tău prin lume, oricum, nimeni nu o să ştie cine eşti. Să fii eroul care vrea să moară pentru o clipă, şi nu pentru eternitate. Să te laşi purtat de goliciune şi să plângi cu nesaţ. Angoasa este făcută pentru oameni puternici, slăbiţi de un şir ce îi apasă. Să dansezi cu foc în stropi de apă. Să fii paradoxal în paradigme şi raţional în iraţional. O şansă în viaţă înseamnă un  pumn în spate, un cuţit menit să te cheme pe o scenă. Să nu uiţi să muşti!   

Offshore ascultă: