Dependenţa nu ucide!

      Există o dispută în societatea modernă, un soi de război ideatic între foc şi paie. Mai mereu se pune problema dependenţei ca rău dătător de minuni. Nimeni nu stă să analizeze mecanismele cognitive care stau în spatele fiecărui proiect publicitar sau de altă anvergură. Toţi se grăbesc să arunce cu roşii în bietul hedonist, dependent şi vicios! Hai să trecem dincolo de o paradigmă obosită şi să încercăm să dăm un răspuns cu adevărat adevărat. Dacă omul bagă pe el un kilogram de ţigări, este clar că, dincolo de pofta lui avidă şi dependenţă, trebuie să fie şi altceva, trebuie să existe anumite mecanisme stârnite şi puse în funcţiune. Turma a fost turmă pentru că a existat mereu un lup, un soi malefic de impostor sau seducător. Turma a ales mereu din teamă, şi nu din pură alegere. Ei bine, la nivelul societăţii actuale, turma este masă manipulabilă, este piaţă de consum, iar lupul este o biată societate comercială care încearcă să manipuleze în voie. Ideea oricărei corporaţii este tocmai de genul: Dependenţa ucide! Sigur, este frumos să spunem aşa ceva, dar asta nu ne scapă de consecinţe, nu se scapă de elefantul roz din closet. Oamenii au fost atraşi dintotdeauna de ascuns, de interzis; însăşi ideea de lege este construită pornind de la principiul că trebuie să fie încălcată şi, atunci, fiecare pas pe care îl facem trebuie să fie, la rândul lui, încărcat cu o doză de adrenalină. Pe asta mizează marile corporaţii, în frunte cu televiziunile şi alte minunăţii virtuale. Hai să le spunem tuturor că fumatul ucide! Hai să le arătăm că totul este negru când e vorba să ne uităm la alb. Cu toate acestea, lumea trebuie să înţeleagă că nu este suficient să ne raportăm direct la dependenţă, ar trebui, poate, să vedem şi mai mult, să înţelegem că dependenţa se împleteşte cu fanatismul, iar acesta, ca simptom bolnav al individului, este şi poate să fie produs de anumite structuri. Dependenţa nu ţine de senzitiv şi de hedonism, nu numai, nu e exclusiv, este şi poate să fie antrenată, provocată şi chiar pusă pe scenă. De fiecare dată când vezi un mesaj cu o negaţie în faţă, aproape instantaneu ţi se induce starea de pozitivitate. De fiecare dată când se face un transfer de putere, se face plecând de la ideea că nu există nimic mai bun şi mai rău decât atât, în speţă, un produs alimentar sau altceva. În fiecare dintre noi se ascunde un demon, iar el, dacă este pus în funcţiune, dacă este stârnit cum trebuie, nu face decât să sară, să scuipe din propria-i ţărână şi să ragă. Omul este ca o închisoare în care se strâng o sumedenie de monştri. Depinde de noi dacă ne lăsăm furaţi cu voie bună de propriile noastre himere. Să nu uităm, ele aşteaptă să pocnească! 

Facebook, Lady Gaga şi cârnaţi afumaţi

   

    

       Mi se face o scârbă când pe tot felul de situri tot felul de fete, care mai de care…Poate că nu ştiu exact cum stă treaba cu lumea asta, dar uite că ştiu să facă poze. Toţi suntem frumoşi pe facefuck, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi. Eram într-o zi într-o librărie, când am dat peste o amică de facebook, am rămas surprins să o văd fără atâtea like-uri, nu-mi venea să cred, dar din frumuseţea aia de fată, după care leşinau toţi, nu mai rămăsese decât o banală fiinţă. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină. Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine! 

*Articolul este mai interesant dacă citeşti ceva înainte. Dă click aici. 

Despre traume: duşmani şi prieteni

      

Duşmani ascunşi. - A-ţi putea întreţine un duşman tăinuit este un lux pentru care nici măcar moralitatea celor mai elevate spirite nu este de obicei destul de bogată. 

                                                                         Friedrich Nietzsche, Stiinţa voioasă

      Scriu cu speranţa că o să lepăd durerea angoasantă din stomac, că o să vomit tot veninul ce s-a strâns cu voia mea în mine. Duşmanul este cel mai bun prieten, singurul ce vine să te arate cu adevărat. Dacă vrei să afli ceva despre tine, nu te duce la cel apropiat, oricum el nu există, du-te la un şarpe, fă-l să te scuipe cu venin şi aşa o să afli ce se spune despre tine. Nu cred că are rost să te minţi inutil cu privire la propria ta enigmă. Este cu putinţă, dar cu voinţă să cauţi mai mereu ceea ce văd duşmanii în tine. Acolo o să descoperi puterea şi tot acolo o să vezi şi punctul de slăbiciune. De ce sunt eu genial? Pentru că am mulţi duşmani, unii aşa de lenţi încât vor înţelege la propriu metafora mai sus expusă. Oricum, nu-mi pasă de ăştia, îi prefer pe ăia cu colţi de zahăr. Prietenia? Un cuvânt aruncat în stradă! Şi nimic mai mult! Suntem nişte profitori chiar şi atunci când dăm un ban aievea. Suntem nişte clovni pentru că ne cumpărăm fericirea, şi nu oricum, în doze mici, cu pretenţia bombastică de a doza şi mai mult din aceea minciună. Nu-mi plac prietenii, îmi plac duşmanii, în ei se vede falaciosul, acolo se ascunde tăişul ochilor şi muşcătura de buză, tot acolo se desface ghiocul oricărei himere… 

Căutare în ascuns

     De fiecare dată căutăm propriile noastre urme. Nu putem să ne descotorosim de propria noastră putoare, de mănunchiul de oase ce putrezesc lasciv în noi. Vrem, nu vrem, ajungem să ne hăituim chiar şi atunci când ne este lumea mai dragă. Chiar şi când vine soarele peste noi, tot căutăm falaciosul sau mirosul perfid al indecisului. Firea umană, dacă a fost vreodată cusută, a fost cu aţă de întrebare, cu nemulţumire şi iz de sictir. Poate că aşa arată imperativul evoluţiei. Ne-am săturat să mai muşcăm porcul de coadă şi am trecut astfel la furculiţă. De aici şi importanţa măselelor de minte care or să dispară cu timpul. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. În fine, ideea articolului de faţă ţine să ne arate că omul, plin de adrenalină, tinde să depăşească limitele impuse de corporalitate, dar, cu toate astea, el uită că nu nevoia de  concret îl înalţă, ci nevoia de pierzanie, de nimicnicie. Oricum, îmi place să cred că în toate se găseşte un sâmbure de adevăr şi că omul nu fuge toată viaţa după o poveste anostă. Căutăm şi scotocim tocmai pentru că nu avem pârghii, că suntem mici şi totuşi mari, că ne dorim să strângem incognoscibilul sub degetul nostru mic doar ca să ne jucăm cu seducţia poveştilor noastre. Omul, acest mamifer feroce cu gânduri-nalte şi obscure, acest ciot mic, lovit de tot felul de stele, caută în căutare să schimbe moştenirea animalică, caută să se rupă de natura lui sfântă, cea mundană, vrea să fie supra, să treacă într-o nouă dimensiune, alături de proiecţii şi utopii de tot felul. În căutarea sa, omul adânceşte firea lucrurilor, o strânge doar ca să-i fie mai uşor. Toţi fugim de dezordine, dar uităm că suntem un mănunchi haotic, avid de putere, suntem un concurs de împrejurări în care se găseşte însăşi coerciţia. Avem nevoie de libertate şi totuşi noi suntem propria noastră închisoare, propria baltă de sânge. Am uitat să mai fim în acord cu noi, ne-am îndepărtat aşa de mult de firea noastră cabalistică încât am ajuns să ne desenăm un nou decor, să trăim într-o nouă dimensiune, o realitate anostă şi perfidă ce ascunde adevărata noastră natura animalică. Hai să fim animalele ce-am fost şi să vedem că nu este aşa de rău! 

Zenobia mea

,,fiecare îşi comunică erorile cum poate iar ele cuprind totdeauna un pic de adevăr; ceilalţi înţeleg cât pot; fiecare spune mai puţin decât înţelege şi înţelege mai mult decât i se spune, iar ce înţelege nu i se spune, fiindcă ce i se spune nu înţelege, şi aşa mai departe.ʻʻ

                                                                              Gellu Naum - Zenobia

            Este aşa de viermuită în propriile trăiri încât se salvează de la orice formă superficială de viaţă. Zenobia mea are trăsături de zeiţă, pierdută într-o lume lovită de ciment şi fum. Ea este precum noaptea care nu încetează să mai cerşească lumină. În chipul ei se găseşte punctul de fugă al întrebărilor mele. În ea se găseşte incertitudine împletită cu iz de certitudine. Am tot umblat prin ascunsul fiinţei mele şi am ajuns să-mi înec proiectivitatea dorinţelor cu mirosul efemer al Zenobiei mele. În culoarul desenat de mine am schiţat şi iluzia tuturor certitudinilor ce au trecut prin viaţa mea. Până la Zenobia am iubit, dar am iubit cu rest, cu neşansă, îndeobşte că am lăsat, mereu, un gol, o tablă pe care să desenez cu un burete ud şi avid de perfecţiune. Nu am ştiut şi poate că nu am putut să pun la zid o certitudine, nu am putut să probez cu adevărat orice minciună, căci idealul se ascundea în mine aşa cu apa se împletea cu vinul, am avut de ales şi totuşi de destrămat o minciună adevărată, Zenobia a fost etalon, dar şi crimă, a fost valoare şi devalorizare a tuturor valorilor, a fost punct de foc şi răscruce, nihilism şi pată crescândă de voinţă. 

A cuceri sau a iubi?

       Aseară am vorbit cu o persoană şi mi-a spus o chestie care mi s-a părut bună de luat la puricat şi pus pe blog. Normal, am uitat premisa de la care ar fi trebuit să înceapă acest articol, dar sper să mi-o aduc aminte pe parcurs. Era ceva despre iubire şi modul în care iubim. Până la urmă, subiectul ăsta nu a încetat niciodată să moară, poate a înflorit cu fiecare dintre noi, dintre gândurile noastre. Este important să cucereşti o persoană sau să fie ceva de la sine? Mi-am adus aminte, mă întrebase dacă eu am cucerit vreodată sau dacă m-am lăsat cucerit. Nu o să vorbesc acum despre viaţa mea personală, dar am să încerc  să conturez o mică idee. Ei bine, dacă noi ne dorim să iubim cu adevărat, adică împotriva oricărei dorinţe, dacă noi căutăm să vină ceva peste noi, de ce totuşi cucerim? De ce trebuie să cucerim? Aş spune, în colţul de faţă, a cuceri nu înseamnă decât a seduce sau a lua în stăpânire cumva, cu diverse tertipuri sau mijloace. Toţi se mândresc că au cucerit la viaţa lor, însă este aşa important să punem mână pe cineva, să vedem în el doar o jucărie a propriilor noastre fantasme? Eu, unul, aş vrea să fie un sentiment reciproc, să apară, pur şi simplu, şi să se vadă că este mult mai mult decât o simplă dorinţă. Dragii mei, seducătorul nu o să vrea niciodată să iubească, firea lui cuceritoare o să-l oblige să vrea mai mult. Toţi cei care cuceresc, nu iubesc, iubesc ideea de a domina, de a pune mâna pe ceva, fără să lase de la ei, chiar dacă cred că lasă ceva de la ei. Hai să fim sinceri şi să ne dorim să nu fim cuceriţi, şi nici noi să nu cucerim, pentru că iubirea este dincolo de acest joc pervers, este dincolo de bine şi de rău, vezi Nietzsche, este dincolo de orice voinţă subtilă. Aş alege oricând să merg pe stradă şi să o întâlnesc pe ea. Aş alege oricând să nu aleg nimic, să mă las dus de val şi să simt orice nenorocire, chiar şi durerea, dar să fiu lăsat pe urmă să mă las dus de valul nenorocirilor mele. 

Lupta

      Am învăţat de mic că, pentru fiecare lucru, trebuie să dai un pic din coate. Nici nu aveam cum, forţat de împrejurări fiind, am ales, să-i spunem, calea cea dură. Şi, nu regret. Acum, ştiu că am în mână un ţinut care mă face mai puternic. Am ceva ce nu credeam că o să am, dorinţă de luptă şi totuşi nimicnicie. Ţin minte, prin clasa a doisprezecea, la ora de filosofie, profesorul meu drag a întrebat, de fapt, m-a întrebat: Cât din tine este tine? Aşadar, obsesiile sunt, deşi sună ciudat, premisele ce ţin să omoare fanatismul. De la ideea asta am făcut tot ceea ce am făcut. Absolut totul. Am de gând să destram fanatismul pornind de aici. Aşa arată tabla de lucru: Cât din noi este în noi? Poate că sună anost, dar de fiecare dată ştim să vedem totul ca pe o scândură rece, inclusiv când vine vorba de om. Ne omorâm între noi pentru că ştim cu certitudine ce este bine şi ce este rău. Luăm decizii cu privire la toate şi nimic. Arătăm cu degetul! Şi, totul, pornind de la ideea că noi ştim, în parte, cum stă treaba cu fiecare în parte. Că în ograda noastră totul este ca la carte, desenat după o voinţă ce ţine să ne arate cu tărie că noi nu dăm greş, că propriile noastre idei sunt cele mai rotunde şi gustoase. Dacă greşim? Dacă lumea nu este tocmai o proiecţie naivă prin care aşa-zis-ul conştient îşi ascute dinţii? Dacă ceea ce susţinem cu mâna pe inimă este tocmai o proiecţie a măştilor scurse în noi? Ei bine, cât din mine este mine? Dacă eu moştenesc genetic trăsăturile genealogice ale familiei mele, dacă eu trăiesc într-o lume cu o cultură moştenită, dacă tot ceea ce există a fost cu mult înainte de mine inventat de alţii, dacă limbajul se rezumă la nişte principii din logica elementară? Pot eu să mă rup complet de lume? Pot eu să fiu un nihilist feroce? Putem, noi, să cunoaştem cu adevărat natura noastră? Cu siguranţă, nu. Cu toate acestea, ştim un lucru, că ceea ce ne aparţine este pus deoparte, dar asta nu înseamnă că am ajuns la punctul în care natura umană poate fi definită, poate fi cunoscută, pusă pe tapet. În altă ordine de idei, omul nu este o fiinţă raţională, nici politică, nici socială sau un amestec de acţiuni ce definesc întreaga sa natură, omul nu este în cutare fel, tocmai pentru că mereu se mişcă, se ascunde, se proiectează spre un-altul, prin ceea ce vede, prin ceea ce face, prin dorinţă, durere, amestec sau chiar frânare.   

Salvarea

      Orice iubire adevărată se consumă cu sentimentul acela de a fi salvat. Orice om se simte salvat când este vorba de iubire. Dar salvat de ce? De lumea crudă? De nimicul care te apasă? Aş spune, dacă tot încercăm să găsim un răspuns, că sentimentul de steag alb, cel care îţi spune să te dai bătut, este cel mai pur şi haotic moment din toate câte sunt. Nu există nimic mai frumos decât să recunoşti că există ceva mai presus de tine. Nu există nimic în scara valorilor care să fie pe măsura acestui ciot care te aclamă. Când cunoşti iubirea, cunoşti şi trecerea într-o lume nouă, într-un ţinut furat, un spaţiu ce ţine să îţi spună că nu mai ai nimic în comun cu restul muritorilor. Acest ţinut este asemenea beţiei dionisiace, este un incest prin care se nasc himere, căci gândul tău se contopeşte cu violul persoanei de te fură. Noi ne lăsăm seduşi de pericol şi de mizerie, iar când apare o persoană de te apucă de mână, nu faci decât să scuipi veninul ce s-a adunat în tine, să negi toată impostura ce s-a perimat în tine şi să începi să spui: Asta-i tot, nu e nimic mai mult de atât! Noi suntem salvaţi de noi, de ideile noastre cu privire la iubire, suntem salvaţi de mâna celuilalt, cea care ne îndepărtează de toate aceste himere prin care ne ascundem. Mâna celuilalt reprezintă, acum, salvarea de obsesiile noastre, de ceea ce ne ţinea captivi în propriile noastre lanţuri. Este uşor să fugi de altul, mai greu însă este să fugi de tine, de propriile-ți cuţite cu care tai şi spinteci orice adevăr. Omul nu ştie să se atace pe el însuşi, poate pe alţii, că este mult mai uşor. Însă, când este vorba de noi, este mult mai uşor să vedem dincolo de gard, dincolo de fiinţa noastră şi, uite aşa, ajungem să ne creăm un imperiu ce uşor se va întoarce împotriva noastră.  Hai să ne salvăm împreună de noi!

Slab, puternic

   Am învăţat astăzi că nu contează cine este puternic şi cine este slab. Până la urmă, fie că eşti slab, puternic, fie că îţi este frică să nu te pierzi, să câştigi, fie că nu ştii ce este cu tine pe pământ, nu contează. În fond, nimic nu contează cu adevărat. Ne place dansul şi minciuna şi tot ceea ce vine la pachet. Aşa că, hai să ne minţim, să ne spunem că totul este frumos, să încercăm să minţim şi pentru alţii, poate că aşa o să fie mai bine pentru toţi. Vulnerabilitatea omului a fost ascunsă dintotdeauna. Nu a existat niciun ciot niciodată care să spulbere această certitudine. Omul şi-a mascat incapacitatea de a domina sub papucul steril al violenţei. Şi focul se naşte din invidie, dar din amor?

   Sentimentul acesta de a fi fost furat cândva de o persoană este cât se poate de frustrant dacă nu se consumă cumva, dacă nu se scurge subtil în fiinţa noastră. Iubirea pierdută se varsă în tine, iar ceea ce mai rămâne din acel fior nu este nimic altceva decât drama de a fi singur. Când eşti singur, capeţi experienţa sinelui care îţi spune că nu mai eşti vânat. Ego-ul tău este acum gol, dar însăşi vacuitatea goliciunii ţine să te scufunde într-o lume apusă. Când eşti rupt şi lovit de gloria iubirii pierdute, capeţi neputinţa de a sta pitit în faţa ta, capeţi experienţa unei nopţi senine de vară prin care ajungi să îţi nimiceşti orice speranţă. A fi pierdut înseamnă să nu mai ai speranţă, a vedea capătul unei linii ce te străpunge cu dor şi nu cu fior…

De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate. 

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

De ce vor femeile să se mărite cu orice preţ?

      

     Pinguinii sunt foarte interesanţi. Mai ales ritualul de împerechere. Fiecare pinguin caută câte o pietricică să-şi seducă prada. Dacă femela acceptă pietricica, aleasă cu iscusinţă de mascul, atunci ăsta e semnalul că cei doi vor fi împreună până la sfârşitul vieţii. Sunt nişte păsări, nu mai ţin minte specia, care caută albine pentru a  le oferi în dar… Uite aşa, găsim tot felul de tertipuri, unul mai presus decât altul. Oamenii ce caută? Noi ce adulmecăm cu fior? Ideea de iubire sau iubirea în sine? Câţi dintre noi ajung să trăiască iubirea cu adevărat? Spuneam într-un articol mai vechi că foarte puţini. Că cei care iubesc cu adevărat pot fi număraţi pe degetele de la o singură mână. Până la urmă, este normal să fie aşa, dacă iubirea s-ar vinde la colţ pentru toată lumea, atunci ea nu ar mai fi deloc specială, nu ar mai avea cu ce să surprindă, dacă factorul cantitativ ar fi reper demn de luat în seamă. Oricum, toţi spun că iubesc. În fond, iubim ideea de cuplu perfect, de o căsnicie sănătoasă, sau ne lăsăm purtaţi de focul incertitudinii prin care ajungem să distrugem şi această ultimă minciună? Femeile, leoaicele, când vânează pentru familie, o fac cu o îndârjire de sar pietrele din apă. Leul îşi mişcă fundul doar când femela este pe cale să fie cucerită de un alt leu. Asta înseamnă că ritualul sau modul de viaţă cabalistic al leilor ţine să ne arate că cine  e mai puternic câştigă. Cu o precizare: cine e mai puternic fizic. Însă, pentru oameni, puterea nu vine din pompa  somatică, ci din puterea de adaptare. Se ştie foarte bine că un om puternic nu este om plin de muşchi, ci un pervers care ştie să se mute dintr-o parte în alta. Şi atunci, iubirea asta contemporană este un fel de du-te încolo, vino încoace. Fiecare caută să fie iubit, dar uită că iubirea nu poate fi pusă la pachet cu tot felul de lucruri facile, petale prinse comod de existenţa noastră puturoasă. Ce rezultă?  Că e mai uşor să o iei pe una sau pe unul de braţ ca să fii în ton cu ideea de iubire decât să încerci să găseşti iubirea. Că e mult mai lejer să te măriţi cu primul venit decât cu ultimul.  

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Arta contemporană

Citeşte un articol despre arta contemporană în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix! 

Blogul cultural Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectândLegea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

*Articol fără comentarii. 

Cheia succesului în viaţă

       Succesul în viaţă constă într-o singură chestie. Umblăm, ne hrănim cu gânduri şi iluzii obscure încât volatilizăm realismul faptelor noastre. Toţi cei care caută cu ardoare vreo pată funebră de succes or să ajungă cu siguranţă doar în spaţiul falaciosului. Cheia nu stă în fapte bombastice, în tot felul de dansuri excentrice, ce ţin să urce şi mai mult ego-ul fiecărei persoane, ci într-un trai simplu, cât mai aproape de nevoile primare. Spuneam acum câţiva ani, într-un articol, că bogatul o să fie veşnic nemulţumit, că natura umană nu este făcută să se împace cu ceea ce are, că nemulţumirea va exista şi pe un iaht. Nu zic să fim umili şi să ne mulţumim cu puţin, să fim călcaţi în picioare de orice căţel, zic să fim siguri pe noi, culmea, să fim siguri pe nesiguranţa noastră. 

       Dacă un om ajunge la un anumit nivel, atunci nevoile sale, din punctul în care se află aruncat, vor fi direct proporţionale cu firul la care a ajuns. Asta înseamnă că un sărac care nu are ce să mănânce o să se mulţumească şi cu o pâine. Şi totuşi, o să resimtă, în nimicnicia fiinţei sale, acest fapt ca pe un câştig suprem. A fost salvat. În schimb, un aristocrat ce rămâne fără un iaht o să resimtă această pierdere exact ca bolnavul cel fără de pâine. Poate că sună ciudat, dar în momentul în care te obişnuieşti, te acomodezi cu un mod de viaţă, cu atât o să-ţi fie mai greu să revii cu picioarele pe pământ. Ce vreau să spun cu toată babilonia de mai devreme? Că în fiecare există un ţel, un petic ce tinde să ne lichideze sau să ne urce pe un munte. Că nu există unul care să câştige şi altul care să piardă. Ideea asta tâmpită de competiţie nu este o verigă a societăţii contemporane, ea a fost impusă odată cu creştinismul şi cu acele convingeri ce duc omul spre rai. Paradoxul credinţei? Că-ţi oferă binele spunându-ţi cât de rău eşti! Aşa că, lume bună, să fim liniştiţi, nu ne fură nimeni locul în rai. 

Offshore loves:

Nunta ca o înmormântare şi invers

         Viaţa capătă sens când se află proiectată în jurul taumaturgiei. Sunt ironic! Ritualurile au fost din toate timpurile importante, au jucat un rol crucial în aşezarea societăţii faţă de instinctele ei. Se pare, după o lungă perioadă de timp, că omenirea a învăţat trucurile magiei ce ţin în viaţă o viaţă construită artificial. Mă gândesc că esenţial ar fi ca două persoane să se iubească şi nu să se fure una pe alta la o nuntă. Nu că nu ar avea sens, dar pur şi simplu atunci când nu există flacără, când este beznă, se impune să fie unul care să aducă focul pe tavă. În mod normal, nu avem nevoie de teatru şi de spectacol ca să susţinem cu tărie că totul este normal, nu? Păi, dacă este normal, atunci să fie anormal. Dacă nu există iubire, atunci să fie artificial întreţinută de un cor de reni. Să aruncăm cu petale şi să facem cruce cu chibzuinţă, poate ne prinde bine şi se prinde şi leacul de noi.

            Omul exagerează când ştie că nu are nimic palpabil în mână. Atunci conştientizează în fapt mediocritatea care îi pâlpâie în cap. Ca răspuns, falsifică trăirea şi o aruncă în vis, într-o lume virtuală, artificial creată pentru a susţine o cauză moartă. Când eşti împlinit, nu mai ai nevoie de confirmare, însăşi ideea devine superficială: să fii privit cu ochi buni de restul lumii. A epata înseamnă a arunca o găleata de apă în mare. A încerca să invoci graţia divină pentru propria ta neputinţă. Lumea nu înţelege că artificialul, la fel ca machiajul sau uleiul, se şterge sau iese la suprafaţă.

            Nu are sens să ne scobim în nas, doar de dragul de a face un gest (mimetic) genetic, ci să ne lăsăm seduşi de importanţa trăirilor noastre, să nu mai visăm ca în basme, când prinţesa fuge pe un cal alb împreună cu iubirea vieţii sale, să încercăm cu putinţă să nu ne mai impunem nimic, pentru că atunci când trăieşti sau iubeşti nu ai nevoie de nimic, ai nevoie să fie… Iubirea este un lucru mic ce stă înfipt într-un nimic. Agăţată de un gram ce pare cât un ocean. Avântată de un dor ce strigă cu fior. Iubirea este un lucru mare ce stă în picioare. Ce tinde să se ascundă într-o nălucă, pitită şi abătută. Iubirea este o minciună ce se-nalţă ca o himeră, ce fuge de un gând ce o apucă de o sufocă! 

A fi sau a nu fi?

    

     Cred că aşa arată întrebarea întrebărilor. Dacă stau să mă gândesc, toate filosofiile au pornit de aici. Toţi se învârt în jurul fiinţei. Platon o vede dincolo, iar Wittgenstein spune că este doar o neînţelegere lingvistică. Până la urmă, nu contează. ,,A fi sau a nu fiʼʼ stă ca pion fundamental în lumea noastră de zi cu zi. Eu înţeleg prin acest tip de retorică subtilă o nevoie la fel de subtilă de a pune la îndoială însăşi îndoiala. Iar când se întâmplă să ataci incertitudinea, nu faci decât să ataci certitudinea existenţei tale. În fond, bariera care separă visul de realitate este infimă. Cele două elemente se complinesc. Singura linie care certifică realitatea este reprezentată de continuitatea faptelor noastre. În vis petreci necesitatea inconştientului de a se desăvârşi, în timp ce în viaţă petreci tot necesitatea inconştientului de a (se) dansa.

Yiruma - One day diary

A fi cu picioarele pe pământ.

Omul nu este un lup de stepă, ci un căţel de casă.

            Am văzut că există tot felul de indivizi ancoraţi în realitate, care îi trag de urechi pe sărmanii visători. Dar, dacă ar fi să analizăm un pic mai mult, nu tocmai cel ce urechează uită să mă trăiască pe pământ? Să revenim cu picioarele pe pământ - Aşa arată îndemnul frustratului care fuge de viaţa lui proprie. Să fim cu picioarele pe pământ înseamnă tocmai să analizam viaţa în toată complexitatea ei, să nu fugim de ceea ce pare abscons, să nu ne mulţumim cu puţin, să nu trăim, culmea, printre stele. Cei care atacă cu ardoare, aducând tot felul de motive plauzibile în favoarea lor, nu fac decât să se adâncească în propria lor nenorocire. Nu cel ce caută, ce nu se lasă vânat de răspunsuri clare, finite, este cu capul în nori, ci aceia care fug de responsabilitate, care aruncă în stânga şi în dreapta cu soluţii şi morale ieftine, arătând mereu cu degetul, ei sunt cei care nu trăiesc pe pământ. Mi-e scârbă! 

Offshore ascultă:

De vorbă cu un necunoscut: Minciună şi Adevăr

        Îmi este din ce în ce mai greu să suport atmosfera încărcată. Pur şi simplu, nu sunt făcut pentru o lume anostă, plină de grăunţe inutile. Nu-mi plac oamenii care impun o anumită conduită, chiar dacă există argumente solide în favoarea lor, chiar dacă pot fi obiectivi sau subiectivi, pur şi simplu nu mă regăsesc într-o iluzie stabilită de nişte agenţi la fel de încăpăţânaţi ca mine. Încerc să cultiv delăsarea ca sens natural de a nu intra în sfera unui individ. 

      Rigiditatea nu mi-a plăcut niciodată. Am încercat adesea să o ocolesc, dar se pare că nu am reuşit de fiecare dată. Noi ne vânăm cel mai mult cu pretenţiile noastre de obiectivitate, cu tot felul de dorinţe, unele mai frumoase decât altele, încât ajungem să ne considerăm monştrii solemni ai universului. Ochiul care face şi desface şnurul unei vieţi pline de anomalii este ochiul magic al lucidităţii. Am obosit să gândesc perfecţiunea într-un mănunchi de paie, să încerc să descos o iluzie doar ca să o vând unor himere la fel de amăgitoare. Poate că viaţa înseamnă o banală luptă cu propriile noastre dorinţe. 

       Savater, urmărindu-l pe Cioran, spune că dorinţa este iluzia care aşteaptă să fie încălcată. Cu alte cuvinte, noi aşteptăm să fim seduşi de propria noastră minciună. Însă, uneori, o minciună este mai adevărată decât o mie de adevăruri, căci la fel cum omul se poartă ţanţoş prin lume, la fel de mult se şi joacă cu el însuşi, asta însemnând că minciuna devine adevăr când te afli în potenţa unui lucru, ca pe urmă, când potenţa ajunge să devină completă, să fie în act, minciuna are să fie desăvârşită, deci mincinoasă. Propriu-zis, minciuna este adevăr în potenţă, iar în act ea devine minciună. Aşa arată comicul şi tragicul omului, fuge ca Sisif cu o vulpe în braţe, ce are să-l sufoce uşor şi suav. 

Offshore ascultă:

Gloria victis!

       Mă bucur când văd că sunt oameni care reuşesc, dar mă întristez să văd că acei oameni nu mai găsesc esenţa alegerii pe care au făcut-o sau au luat-o cândva, când văd că nu se mai regăsesc în reuşita lor. Aici intră toţi oamenii care au vise să plece din ţară, să iubească cu toată fiinţa lor, să fie ascultaţi şi tot aşa. Putem oare să luăm decizii cu adevărat? Să cântărim cenuşa precum vântul? Sau să găsim liantul care separă focul de fiinţă? Mie-mi este greu să aleg o pâine, dar să construiesc un castel? Până la urmă, suntem obligaţi să cerşim un rol, orice tip de rol, născocit de viaţă sau de noi, dar să ne ducă precum cocorii avizi de libertate. 

      În lupta cu incertitudinea stă întotdeauna un fum la fel de neclar ca focul.  Minciuna este cea mai adevărată iluzie, căci ea ne poartă spre un spaţiu care altfel ar fi fost închis, de asemenea ne duce spre un noi, spre un ţinut ascuns ce tinde, acum, să devină viril, potent. Virginitatea a fost întotdeauna un vis pentru un pervers, dar ţinutul conturat de însăşi proiecţia iluziei noastre? Ce vrem în fapt? Să luptăm cu nenorocul hărăzit de profilacticul alegerilor noastre sau să fugim precum mieii după un leu? Nu există reţetă în spaţiul omului, nu există un gigant ideatic care să se gliseze genuin în obştea conştiinţei noastre, ci un minuscul petic de speranţă în calea la fel de naturală de a fi poziţionat în spaţiul morţii. 

      Omul nu are nevoie de psihologie ca să se apere de el. Nu are nevoie de psihanaliză sau alte prostii, are nevoie să ştie că este precum vântul, că orice alegere îl poate ridica pe un munte şi îl poate îngropa sub un munte. Omul are nevoie să ştie că nimicul joacă un rol important în nimicnicia noastră. Omul are nevoie să ştie că mizeria nu se ia, se poartă cu fală prin lume. Tot aşa, să ştim să zâmbim, să ne purtăm precum valul, cel ce umple viaţa cu himere. Cum ar fi marea fără de sare? Cum ar fi sărutul fără de minciuna? Nimic din ceea ce ne compune nu stă să ne pună pe un tapet vizibil – lumea noastră egoistă este o proiecţie ce tinde să ne fie străină, la fel de străină ca visul ce urzeşte tapetul existenţei noastre. Totul este îmbâcsit şi întortocheat când e vorba de om!