Formula 1

     Nu-i înţeleg pe cei care se uită la Formula 1. Cum nu o să-i pot înţelege nici pe cei care consideră că boxul este un sport. Trăim într-o lume unde totul este prilej de desfătare, o lume a decadenţei morale, şi nu înţeles în sens nietzscheean, ce tulbură şi ultima rămăşiţă de incertitudine sau de trăire fundamentală. Dar, dacă stau să mă gândesc, istoria a întreţinut mereu acest mod superficial de a ne cultiva, de a ne suspenda de cotidian, şi de a ne scufunda în banal, fratele mai mic al cotidianului. Fie că te uiţi la nişte animale cum se zbat într-o cuşcă sau la nişte luptători care se închină cu pumni, tot acest miez întunecos şi falacios ne rămâne ca antidot pentru supravieţuire: Omul, maimuţă care spune că nu este maimuţă! Şi, poate că nu ar fi o problemă dacă ne-am recunoaşte rudele, însă problema pocneşte atunci când încercăm să o negăm cu ardoare ca şi cum ne-am răsfăţa numai cu lapte în timp ce alţii beau apă. Adrenalina pocneşte şi în cele mai umile momente, chiar ieri îl vedeam pe un dobitoc cum alerga cu motoreta printre oameni, doar, doar îl vede cineva şi îi face o statuie. Cum spuneam şi cum tot o spun, din nevoia de autenticitate devenim penibili, nu din autenticitate. 

Elogiul femeii ideale. Citeşte aici.

El sau Ea?

  

      Există numai unul care ştie să se joace cu părul tău. Să te facă să atingi culmi ascunse. Există doar unul care ştie să te mângâie şi să te supere cu sărutul lui. În atingere se găseşte izvorul care macină orice culmi. Nu există certitudine mai mare ca această incertitudine. Nu există obiect sau subiect, există doar foc şi apă, pământ şi aer. Apeiron!

Dragostea iubirii? Citeşte aici. 

Jocul şi limita

    

   Aici este gol. Aici este un pas care merită să fie şters, ca rândurile care se apucă să te cutreiere cu foc, aşa este şi pasul meu, măreţ şi anost, ca un ciot care-ţi rămâne în gât. Orice ar fi, căutăm să ne scufundăm în tot felul de vorbe anoste. Omul este ca un pas, un ritm ce aleargă, stă, bate, ţine piept piedicilor şi alunecă uşor pe ascunziş. Nu o să fiu nimic mai mult decât o imagine. Pasul mă poartă în lumea lor, dar şi în lumea mea. O să fiu precum oglinda care se reflectă în gol. În imaginea lor o să mă proiectez eu, ca o nălucă dusă de vânt, ca un şarpe ce îşi ascute dinţii. O să rup blestemul cioburilor noastre. Sfera care mă înveleşte mă obligă să o depăşesc. Gândul care mă năpădeşte mă obligă să-l cutreier cu adevărat. Lumea lor vine peste mine, iar eu, cu hotarul meu, vin peste lumea lor. Un joc ce se preface în bine şi rău, ca lacrima care te toarce şi te ţese în ascunsul tău. 

Când este o femeie frumoasă? Află aici.

Înainte de toate suntem oameni…

       Tot aud şi văd poveşti cu tot felul de oameni care devin supraoameni. Odată cu autonomia individului, s-au sporit şi temerile care fac din om o nouă marionetă. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a început să caute principiul, să se întoarcă la acea perioadă a principiilor pe care numai grecii o adulau. Omul nu poate să trăiască fără de Zeu, mintea sa este construită să vadă cauzal totul. Chiar şi atunci când nu există cauzalitate, noi tot ne dorim cu ardoare să existe ceva care să mişte toate trucurile. 


Trebuie să fie un băţ care să fie învârtit într-o apă. Trebuie să existe o persoană după care să suferim. Trebuie să avem o boală ca să putem să ne hrănim. La limită, totul e configurat în spaţiul sacrului. Avem nevoie de Zeu, altfel focul ar lua-o la fugă. Noaptea ar deveni o cazarmă cu demoni, plină de legi nescrise, gata să ne frământe întru-totul şi cu totul. Astfel, am ajuns să creăm personaje, supraoameni, chipuri perfecte, proiecte care să ne arate că suntem mai aproape de divin. 


Ca orice alt animal care se joacă cu prada, omul, din egoism, a inventat şi Raiul. Nu frica de moarte ne face să fim arţăgoşi, ci modul egocentric de a privi lumea. Totul este o rană dacă nu exist eu! Aşa arată imperativul care ne ghidează spre luptă. O luptă acerbă, dar oarbă, căci totul este cuprins de furie, şi nu de gând. 




Citeşte un articol. Click aici. 

Despre nevoi false, oameni banali…

       În viaţa noastră banală, de zi cu zi, avem prilejul să întâlnim mai multe marionete. Avem, deci, posibilitatea reală de a fi neautentici. Acum, fie spus, nici autenticitatea nu poate fi autentică, dar poate fi mimată. Când îţi dai machiajul jos şi te uiţi  în oglindă, vezi un obstacol. Te vezi pe tine! Nimeni nu vrea să se vadă cu adevărat. De ce ar face-o? Să se cutremure cu întrebări existenţiale despre viaţă şi moarte? Despre cât de mult iubeşte sau dacă chiar o face cu adevărat? Nimeni nu stă să se hărţuiască în aşa hal! Este mult mai uşor să memorăm codul unui telefon mobil sau să se ne scărpinăm în nas şi să flecărim. La şuetă, pe la colţuri, cu zâmbetul mereu virgin, ca şi cum erecţia ar fi o stare continuă de exaltare, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de cotidianul care face din noi nişte ticăloşi. Râzi şi arunci priviri deocheate, poate, poate pică vreun ciolan. Felinele sunt mereu hoaţe, ele sunt vinovate pentru nepriceperea cu care te-ai înhămat la naştere. Omul cotidian este ridicol în esenţă. Fie că are tricou cu nu ştiu ce formaţie, fie că fuge ca un drac de asta, tot banal rămâne. Şi ştii de ce? Pentru că el caută cu ardoare să nu fie banal! Asta este retorica ieftină care face din orice om un diletant într-ale vieţii. Cu cât încercăm să fim mai autentici, cu atât devenim mai banali. Cu cât o maşină este mai mare şi poate oricând să te doboare, să cutremure străzile, cu atât eşti mai prost şi mai umil. Să nu uităm: Orice călău îşi are un călău! Cu cât ne mânjim pe faţă şi ne dezbrăcăm mai mult, cu atât o sa devenim doar nişte porţii de mâncare, bune de pus pe masă şi de sughiţat. Cu cât o să plângem că nimic nu merge bine, cu atât o să fie şi prăpădul mai mare. Mai simplu spus, cu cât nevoia este mai artificială, cu atât devii mai artificial. Omul ce este direct proporţional cu prostia nevoilor sale himerice!  


Great song! 

Lumea virtuală

Foto de Alex Mazilu. 




      În lumea virtuală totul este perfect. Nu există nicio pată care să transfigureze în vreun fel perfecţiunea ce o împleteşte. Aici, când toată lumea ajunge, totul este transformat. Fiind expresia unei lumi ce numai o minte bolnavă o poate transforma în adevăr, lumea virtuală ţine cu precădere să ne arate că suntem transformaţi în ireal. Buzele au gustul cel mai delicios, pielea este cea mai fină, părul se dezveleşte într-un dans utopic ce numai basmul îl poate atinge, ochii se înroşesc cu foc, sărutul devine cabalistic, iar himerele prind contur în timp real. Nu este de mirare de ce lumea virtuală prinde contur, doar este calea spre perfecţiune. Orice fătucă sau băieţel poate deveni întruchiparea Binelui. Pentru creştini, lumea ideală este dincolo, pentru noi, lumea ideală este în virtual. Ca o insulă ce separă irealul de real, lumea virtuală are în potenţă tocmai modalitatea reală de a fi ireal. Cine mai poate să te transforme, să te ridice pe scenă, aşa cum o face virtualul? Mai poate cineva să te hrănească cu vise? Ca parte a vieţii noastre normale, virtualul începe uşor să te acapareze şi astfel să te modifice într-un proiect ce aşteaptă să fie închis. Începe să-ţi dicteze mersul normal al vieţii. Dacă nu eşti în acord cu el, atunci ai încurcat-o! Cum să te dezici de astfel de norme? Când turma dansează, tu trebuie să zbori! Viitorul nu sună tocmai bine, cum spunea o veche reclamă, ci destul de anost. Aşa cum arată premisele de faţă, ceea ce va fi peste câţiva zeci de ani va fi foarte aproape de ceea ce am văzut în Matrix. Omul, deja, se comportă ca o maşină. Sistemul de reguli şi plăceri care-l obligă să-l adopte este cât se poate de tranşant: Nimeni nu scapă!


Citeşte un articol despre Hi5 şi Facebook. Dă click aici. 


Mai multe poze găseşti aici.

Îmbrăţişarea

     În certitudinea cu care se aruncă în lume orice om, stă o himeră. Copil, şarpe sau chiar rege, omul, acest cabotin care se îneacă printre stele, adulmecă mirosul puterii tocmai în slăbiciune. Când te laşi purtat de valul unei alte persoane, percepi nebunia care se macină în tine, ajungi la subconştientul tău care-ţi spune să visezi uşor. Purtat de valul inconştient care te cerne, aruncat în marea care aşteaptă să te disece, ca un umil ce este  luat de mână, omul se închină la soarta sa care îi spune că are nevoie de altcineva ca să se completeze. Mâna care ţi se întinde este pluta ta de salvare. Este pătura care înveleşte cu necunoscut, cu ceea ce este mai străin în tine. Noi căutăm în celălalt ceea că căutăm şi în noi, adică nimicul! Însă, un "nimic" prefăcut! Îmbrăţişarea apare ca un pansament, rolul ei ţine de iscusinţa cu care se fabrică o rană, cu cât este mai mare, cu atât se astupă în tine. Luat şi purtat de valul îmbrăţişării, ca o nălucă ce se aşterne peste tine, ajungi, acum, să te cutremuri de rolul tău care-ţi spune că nu mai eşti prădat, ci că te-ai salvat. Singurul lucru care te leagă şi te dezleagă este în îmbrăţişare. Dacă preludiul ar avea culoare, atunci nuanţa sa ar fi vopsită de lacrima îmbrăţişării. Noi suntem singuri, iar îmbrăţişarea este batista care îţi flutură ideea libertăţii încorsetate. A fugi şi mai, şi mai mult…


Great song!

Ea mă iubea pe mine, deşi nu ştia…

      Am o senzaţie foarte stranie. Straniul nu ne este niciodată familiar. Nici nu ar avea cum să fie. Senzaţia sau eranţa care te cuprinde, atunci când întâlneşti o persoană, este strâns legată de demonul tău. În fiecare dintre noi se  ascunde un demon care se joacă cu nişte pitici. Nu există regret care să nu fie transpus de demon. Şi, nu există autenticitate dacă nu ne lăsăm condus de el. Când îţi muşti degetele şi te surprinzi şi pe tine, tocmai atunci ajungi să fii tu, să fie ceva care să te arate pe tine cu degetul. Există un cânt care îţi face cu mâna de fiecare dată când este nesiguranţă. Există mereu situaţii interesante când simţi că te identifici cu o persoană, deşi nu îţi doreşti să te afli sau să fii cu respectiva persoană. Aceste situaţii sunt de genul demonului, al inconştientului care îţi face cu ochiul. Te surprinzi şi totuşi îţi suprimi gândul, îl sufoci tocmai ca să nu te sucombe, să nu te întrebi cum ar fi fost dacă…Gesturile, în schimb, te trădează. Ochii ţi se scurg şi mâna începe să tremure, eşti lângă persoana de care ai cea mai mare nevoie şi totuşi fugi de ea. Să fie oare frica de suferinţă aşa mare încât să fugi cu tremur de ceea ce-ar putea să fie şansa ta de salvare? În orice om găsim o corabie care duce undeva, o plajă sau un ocean, cu vrute şi nevrute, himere şi albuş de ouă, orice om ascunde o pâlnie prin care să ne stoarcem. Să fugim de această lume care ne cutremură? Să vrem, oare, certitudinea mediocrităţii noastre? 

Offshore ascultă:

Instinct şi dominaţie

    Din dorinţa de dominare apar toate confuziile care ne prefac viaţa. Noi căutăm aventură şi într-un pahar cu apă. Spirit cuceritor sau ideal de turmă, omul cu care ne întâlnim în mod normal este doar un lanţ care aşteaptă cu nesaţ să ne sufoce. Clipa, visul, speranţa, toate cele ce ne duc spre înfulecare, ţin de o anumită trăsătură comună cu animalul care zâmbeşte în noi. Chit că ne ascundem după dogme şi religii, după caste şi partide, alegem să ne izbim de adrenalină tocmai atunci când ne este lumea mai dragă. A te lasă condus de păcate este cel mai autentic mod de a fiinţa. În chintesenţa cu care s-a născut omul se găseşte şi sâmburele animalic al diavolului. Nu există autenticitate într-o lacrimă care nu este pătată cu sânge. Nu există iubire dacă nu există foc. Nu există nimic dacă nu avem instinct. O decizie nu este niciodată cântărită. Un răspuns nu este niciodată calculat cu adevărat, este ales instinctual, chiar dacă noi ne prefacem că-l vedem raţional. A te elibera de instinctul tău animalic ar fi echivalent cu  a-ţi săpa singur o groapă. Idealul cel măreţ te îngroapă ca pe un nătăfleţ!


Offshore ascultă:

Să fii iubit de toate şi totuşi de nici(una)

      Toate fetele caută băiatul perfect. De fapt, şi în cazul băieţilor se întâmplă cam la fel. Toţi căutăm, ne uităm, ne aruncăm priviri, seducem chiar şi atunci când o facem mai puţin. În baia care se formează se găseşte şi ideea iubirii supreme. Nu există om care să nu se lase sedus de ideea iubirii absolute. Niciunul! Nici măcar cel care neagă iubirea cu ardoare. La fel ca cei care critică religia, care se lasă purtaţi de valul ştiinţei, mânaţi de ideea că Dumnezeu nu există, şi care nu fac nimic altceva decât să-l caute pe Dumnezeu, şi cei care critică iubirea absolută nu fac decât să fie situaţi în aceeaşi paradigmă. A fi iubit de toată lumea şi totuşi de nimeni este echivalentul jocului în care un om rămâne închis pe o insulă, iar singura sa cale de scăpare este iubirea! Când cineva îţi face masaj pe cap înseamnă că vrea să fie alături de tine orice ar fi. În gesturile mici găsim scântei mari, căci totul se lasă purtat de o nebuloasă ce nu ţine de sfera cognoscibilităţii noastre, ci de o lumină ce vrea cu ardoare să ne fie străină. Misterul nu se coace, el vine peste tine, orice ar fi, este şi poate să fie în tine. De aia, cei care caută să fie misterioşi nu fac decât să devină banali şi umili. Scânteia pe care o caută toţi nu poate fi aprinsă, rolul ei este tocmai de a fi în sine aprinsă de necunoscut, de acel ceva care te face să cauţi şi mai mult. Scânteia, dorinţa de a fi iubit este şi frunza care falsifică realitatea cu care te naşti. Omul este "banal", dar vrea lucruri măreţe. 

Băiatul care avea flori în mână

     Acum câteva zile am văzut un băiat cu flori în mână. Stătea la Unirii şi aştepta. Între timp, lumea care trecea pe lângă chicotea… Omul, atunci când se aruncă, o face pur şi simplu, se duce până la capăt, se identifică cu scopul său, nimic nu-i mai stă în cale. Ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, când motanul era falling (lovit), aşa arăta şi băiatul nostru. Aştepta, aştepta, şi eu am aşteptat cu el fără ca el să ştie… Şi avea o privire tristă şi parcă puterile îl năpădeau, dar el era acolo, era scop şi mijloc pentru o noemă. De multe ori ne identificăm cu intenţia noastră, ne dăm hotare, cum ar spune Liiceanu, şi, totodată, ne limităm. Trăim pentru o cauză sau o scuză moartă. Nu asta este frumuseţea? Să stăm cu toţii în ploaie şi să aşteptăm, să aşteptăm gerul cel mare!? Oamenii care râdeau erau chiar proşti, nu aveau nimic în ei, poate doar venin şi o intersecţie cu o sticlă de cola. Seminţele sunt bune de mâncat atunci când au coajă. Totul este frumos când se pune cu lopata, când aştepţi ca prostul la metrou ca să vină o Ea. Când mergi cu barca pe apa şi te îndrepţi spre ţărm nu eşti, propriu-zis, acolo, dar, totuşi, eşti acolo. Aşa era şi acest băiat, florile se ofileau, oricum ele aveau să se strice, fiind doar un mijloc perfid de a fi galant în faţa ei, dar el era acolo, era cu ea, chiar dacă ea nu era cu el. A te proiecta înseamnă a trăi în acord cu intenţia ta, iar acest băiat avea să fie rănit de însuşi gestul pe care-l făcuse. Să iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat! Chiar dacă moare, nu totul moare?


Offshore ascultă:

Mişcarea dadaistă

     Este o atitudine de nihilism continuu, de negare a întregului trecut. Unii interpreţi văd în ea o mişcare ce ţine de sfera răsturnării tuturor valorilor. O mişcare violentă dată şi de epocă. Ea poate fi văzută ca o revoltă brutală. Fiind una dintre mişcările avangardiste, poate fi închipuită ca modalitate reală de a duce mai departe acest curent nihilist. Viziunea se întoarce inclusiv împotriva naturii operei de artă şi intenţia pare a fi distrugerea artei. În mişcarea dada se poate vedea procesul de continuare a nihilismului nietzscheean. Apar ca teme, aici, hazardul, spontaneitatea, absurdul. În locul veşniciei, a ceea ce este bine determinat, apare, acum, absurdul, categorii diferite ce instaurează o nouă mişcare. Avem astfel colajul, fotomontajul, ready-made-ul. Dadaismul mută accentul pe acţiunea artistului. Dadaismul devine, oarecum, un tip de (anti)artă. Este pus sub semnul întrebării inclusiv gustul estetic. Acest tip de manifest cultivă libertatea de exprimare a artistului şi aduce la pachet o formă bizară de relativism. Libertatea poate fi văzută ca arbitru absolut ce instaurează şi dictează noile norme culturale. 


Offshore loves  Dirty Diana! 

Marele Anonim

      Îmi propun, în acest articol, să-l prezint pe Anonimul lui Blaga. Este important să parcurgem miza acestei gândiri strălucite şi să încercăm să pătrundem în misterul cu care se împleteşte întreaga natură. De fapt, motivul aşa arată! Pentru Lucian Blaga, modul nostru de a exista este condiţionat de cultură. În mrejele culturii se găseşte orice rod sau sămânţă care ne poate transpune întru-esenţă. 


Cultura este încercarea omului de a străpunge zidurile pictate de mister. Cu alte cuvinte, în orizont metafizic, cultura este "dezastrul" care caracterizează neputinţa omului de a ajunge la el. Însă, orice cădere aduce un rest, ce este, în sine, o poartă spre transcendent. Ei bine, limita dedusă este tocmai încercarea de a ajunge la Marele Anonim. Dacă omul ar încerca să se oprească, să nu mai caute, atunci ar însemna că ar renunţa inclusiv la „firea lui de om“, pe lângă însăşi căutarea de a fi în acord cu Universul Transcendent. 


Toată încercarea ce-l macină pe om este, în esenţă, o mutaţie de ordin ontologic, iar cultura ţine de acest monolit prin care se şi transpune. Marele Anonim este cel care pune beţe în roate, el este cel care păstrează echilibrul între om şi cunoaştere. Propriu-zis, orice creaţie este un scut pentru Marele Anonim, dar şi o pârghie prin care omul dă seama de misterele lumii. Scutul Anonimului este format din categoriile ce se desprind din creaţia stilistică.  Ele sunt proiecţia gândirii noastre conştiente, şi orice act de creaţie ţine seamă de ele. Blaga vede în aceste categorii o „matcă stilistică“ ce uneşte inconştientul de conştient. 

Iubirea fără rest

           Există o puritate în sufletul celui care iubeşte, cu adevărat, încât nici nu poate fi descrisă. Ce-i drept, în faţa unei astfel de "împărtăşiri", nu avem ce face. Omul acela nu mai contează pentru el. Omul acela se pune pe el în plan secund. În termeni psihologici, renunţă la propriul ego, doar ca să fie cotropit de un alt-ego. Ceea ce nu vede această ştiinţă ilustră nu stă pitit într-un singur joc de "ce-i al meu devine al tău", stă tocmai în modalitatea naturală de a nu pune problema în acest fel. Nu există nimic mai pur decât dorinţa din ochii celui care se lasă purtat de valul iubirii fără de constrângeri. Omul acesta se mişcă, în propriul lui, aşa cum s-ar mişca partenerul lui. El nu cunoaşte răzvrătirea şi calicenia cu care ne lăsăm violaţi. El se lasă violat la propriu. Scopul lui devine scopul celuilalt. În el se regăsesc temerile celuilalt şi toată vacuitatea discursului care-i spune că nu este plăpând. Omul visător este cuprins de modalitatea reală de a se pune în acord. Prin pactul pe care îl face cu soarta, dar şi cu setea de a se lăsa violat, omul furat aduce cu sine un miros mămăligos. De ce? Pentru că tu îl vezi singur, iar pentru el singurătatea devine non-existenţă. În schimb, existenţa devine mijloc pentru contopire, iar acest mod de împletire aduce şi valul nărăvaş al focului. Când realitate-i perturbată, atunci îi vezi colţii. Atunci erupe ca vulcanul îndrăcit!

Omul şi muzica

                           Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. 

                             Dacă vrei să asculţi muzică, compusă de Offshore, te aştept aici.

                                                             Vino cu opinii pe mix! 

Revista Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectând Legea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

Semnificatia declaratiei Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea privind refacerea dialogului iudeo-crestin

 Articol scris de Tudor Petcu.    

      

          Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a condamnat mai mult in cei peste douazeci de ani de intalniri cu reprezentantii comunitatilor evreiesti, atat la Vatican, cat si in lume, a fost drama incomensurabila a Holocaustului evreilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Intotdeauna, Ioan Paul al II-lea a cautat sa aminteasca permanent dimensiunea Shoah-ului in lumea catolica, si bineinteles in cea crestina in general. Iar acest efort al Papei Ioan Paul al II-lea de constientizare a catastrofei evreilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial s-a concretizat in special intr-un episod memorabil care a reusit sa aprinda flacara sperantei in ceea ce priveste reconcilierea dintre crestini si evrei, lucru pana atunci parea imposibil de realizat. In acest sens, ne referim la data de 7 decembrie 1994 atunci cand a gazduit un concert in memoria Holocaustului la Vatican in Sala de Audiente Paul al VI-lea. Atunci rabinul-sef Ellio Toaff si-a adus congregatia la concert, multi dintre reprezentantii ei aflandu-se la Vatican pentru prima data intr-o alta ipostaza decat in cea de simpli turisti. De asemenea,  au mai fost prezenti peste 200 de supravietuitori ai Holocaustului, originari din diferite colturi ale lumii dar si numerosi reprezentanti ai corpului diplomatic acreditat la Roma[1].

            Insistenta lui Ioan Paul al II-lea ca Biserica sa-si constientizeze in adevaratul sens al cuvantului propriul trecut pentru purificarea constiintei consta in special in luarea in consideratie a existentei antisemitismului si a efectelor sale in cei aproximativ 2000 de ani de crestinism. De altfel, in cadrul unui simpozion teologic cu tema „Radacinile antisemitismului in crestinism” a avut responsabilitatea morala necesara de a face aceasta afirmatie potrivit careia „interpretari eronate si nedrepte ale Noului Testament cu privire la poporul evreu si a vinovatiei au circulat mult timp si au contribuit la adormirea constiintelor pentru multi crestini”[2]. Un alt moment deosebit de important pe care nu ar trebui sa-l dam uitarii a fost si vizita sa in Israel, in anul jubiliar 2000, la Yad Vashem, incinta ridicata in memoria victimelor Holocaustului. Atunci, simtind parca presiunea asupra sa a responsabilitatii crestinilor care au infaptuit Holocaustul a condamnat toate manifestarile de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor de-a lungul istoriei: „Ca episcop al Romei si succesor al apostolului Petru, asigur poporul evreu de faptul ca Biserica Catolica, indreptatita de legea evanghelica a adevarului si a iubirii si nu din considerente politice, este profund intristata din cauza urii, a actelor de persecutie si a manifestarilor de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor in toate timpurile si in toate locurile”[3].

            Asadar, pana acum prezentul studiu a incercat sa aduca in evidenta marea preocupare a Papei Ioan Paul al II-lea de contientizare a efectelor antisemitismului, care au relationat cu crima mai ales atunci cand ne referim la cel de-al doilea razboi mondial, si bineinteles, de refacere a dialogului cu ebraismul. Insa dupa toata aceasta introducere, datoria nostra este aceea de a face referire stricta la esenta declaratiei Shoah a lui Ioan Paul al II-lea, la conditiile in care ea a aparut si la modalitatea in care a facilitat depasirea barierelor istorice dintre crestini si evrei. Deci, cand a aparut declaratia Shoah, cum si de ce?

            In anii '90 Comisia Sfantului Scaun pentru Relatii Religioase cu Evreii avusese initiativa extraordinara de a propune elaborarea unui proiect amplu cu privire la Shoah. Un astfel de document ar fi trebuit in mod normal sa apara in anul 1987, insa Colegiul Cardinalilor impreuna cu Papa Ioan Paul al II-lea, dupa o indelungata munca de cercetare, au facut posibila la data de 16 martie 1998 aparitia urmatorului document : Ne aducem aminte: o reflecte asupra Shoah-ului, aparite care insemnat o noua epoca a relatiilor dintre crestini si evrei dar care a starnit si foarte multe controverse.

            Documentul a prezentat Shoah-ul ca o tragedie inimaginabila, un genocid care contrazice esenta naturii umane, in fata caruia nimeni nu are dpreptul sa fie ignorant, cu atat mai mult atunci cand ne referim la reprezentanti ai Bisericii Catolice, dar si ai celorlalte biserici crestine. In document este cat se poate de clar precizat faptul ca „poporul evreu a suferit in diferite perioade si in diferite locuri”[4], apogeul tuturor acestor suferinte fiind reprezentat bineinteles de Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, Ioan Paul al II-lea a cautat sa sublinieze ca Holocaustul a avut loc in tari cu o bogata si indelungata traditie crestina, indemnand in acest sens la o evaluare critica a constiintelor asupra asemanarilor care s-au conturat pregnant intre „solutia finala” si modalitatea in care evreii au fost tratati de catre crestini de-a lungul secolelor.

            Potrivit declaratiei Shoah, ideologia nazista nu a fost in stare sa recunoasca si sa developeze existenta transcendenta fara de care nu am mai putea vorbi despre un sens al vietii si despre binele moral. De altfel, antisemitismul nazist nu s-a putut desprinde de formele radicale de nationalism si de asa-zisa etica a purificarii rasiale. In fond, ateismul, rasismul si nationalismul violent au definit cel mai clar ideologia nazista pe care declaratia Shoah o caracterizeaza ca fiind nu numai antievreiasca ci si anticrestina. Tocmai de aceea documentul a propus sa se faca distinctia dintre antisemitismul rasist pentru care invatatura Bisericii cu privire la demnitatea umana nu a prezentat nici un fel de importanta si sentimentul care a starnit ostilitate fata de evrei, ca baza pentru antiiudaismul crestin. Pe de alta parte, documentul nu exclude totusi posibilitatea ca intre anumiti cresitini si national-socialism sa fi existat un foarte mare atasament: „Se poate pune desigur intrebarea daca persecutarea evreilor de catre nazisti nu a fost facilitata de antiiudaismul existent in mintile si in inimile multor crestini”[5]. In orice caz, prin acest document Papa Ioan Paul al II-lea a cautat sa responsabilizeze Biserica, s-o faca sa devina constienta de propriile pacate in raport cu evreii tocmai pentru a se ajunge la acel act de teshuvah sau pocainta profunda.

            Totusi sa nu uitam nici criticile evreilor la adresa documentului. Anumiti reprezentanti ai comunitatilor evreiesti au comparat declaratia Shoah cu declaratia Episcopatului German din 1995 in acceptiunea careia a existat o responsbilitate comuna pentru Holocaust. De asemenea, s-a mai facut o comparatie si cu o declaratie a Episcopatului Francez din 1997 in care Biserica nu si-a cerut iertare decat pentru lipsa de interes pe care au manifestat-o crestinii atunci cand ar fi trebuit sa ia apararea evreilor in timpul ocupatiei germane a Frantei. Dar ceea ce a starnit cele mai mari critici din partea evreilor a fost a fost o anumita nota de subsol din declaratia Papei Ioan Paul al II-lea in care au fost aparate intr-o oarecare masura actiunile lui Pius al XII-lea in timpul razboiului. Pentru Elan Steinberg, directorul executiv al Congresului Mondial Evreiesc, documentul parea destul de promitator pentru stabilirea unor noi relatii intre crestini si evrei,  insa pe de alta parte suferea de foarte mari carente tocmai din cauza faptului ca nu a fost evidentiata si condamnata ignoranta Papei Pius al XII-lea fata de catastrofa cu care evreii au fost nevoiti sa se confrunte. De asemenea, si distinctia clara facuta de document intre antiiudaismul crestin si antisemitismul rasist i-a determinat pe foarte multi evrei sa sustina ca s-a adus la lumina ceea ce era mai important, si anume legatura care s-a conturat pregnant intre un soi de antiiudaism secular crestin si modalitatea prin care s-a ajuns in situatii ce au facut posibila aprobarea practicilor antisemitismului nazist. De altfel, Efraim Zurof, reprezentant al Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim a acuzat declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea de a nu fi recunoscut faptul ca tocmai invatatura morala a Bisericii ar fi provocat in cele din urma aparitia Holocaustului sau altfel spus posibilitatea relationarii ideilor antisemite cu crima.

            In schimb, alti lideri evrei precum rabinul Jack Bemporad, responsabil pentru dialogul dintre evreii si catolicii din SUA a manifestat un foarte mare grad de apreciere fata de acest document caracterizandu-l ca fiind „spectaculos” si in acelasi timp „un pas extraordinar de mare facut de Biserica Catolica in incercarea de stabilire a unor noi punti de legatura cu iudaismul”. In orice caz, dupa cum marturisea si cardinalul Edward Cassidy, presedintele Comisiei pentru Relatii Religioase cu Evreii, nu merita contestat atat de vehement un document in care se recunoastea in mod oficial pentru prima data dupa Conciliul Vatican II[6] dimensiunea tragica a Shoah-ului, fiind descris de catre Papa Ioan Paul al II-lea in urmatorii termeni: „o pata de nesters asupra istoriei secolului ce se apropie de sfarsit”[7].

            Desigur, un document de numai 14 pagini nu a fost suficient pentru a analiza secolele de mefienta care au caracterizat relatiile dintre crestinism si iudaism, si care, in cele din urma, au dus la aparitia ideologiei naziste in secolul XX. Din acest punct de vedere este vorba de o realitate istorica complexa despre care prea multe nu pot fi spuse din moment ce a fost inimaginabila pentru constiinta umana. In afara de faptul ca au fost abolite peste 6.000.000 de vieti nevinovate in timpul celui de-al doilea razboi mondial si ca pentru acest lucru trebuie sa-si asume responsabilitatea chiar si Biserica, orice alta afirmatie ar putea fi considerata de prisos, sau dimpotriva, ar putea starni controverse neasteptate. Declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea isi propusese mai mult decat o analiza critica a istoriei. Scopul era acela de eliminare a reticentelor evreilor fata de crestini si a reticentelor crestinilor fata de evrei pentru a se pregati momentul in care ambele traditii sa se afle intr-un raport de comuniune, pornind de la constientizarea unui adevar primordial, si anume: calitatea lui Avram de parinte comun al credintei. Din pacate, aceasta intentie nu a fost luata in seama asa cum ar fi trebuit, atitudinile de anatemizare reciproca caracterizand in continuare relatiile dintre crestini si evrei. In schimb, declaratia Shoah a oferit o noua perspectiva asupra obligatiei crestinismului de apropiere fata de iudaism pentru deplinatatea credintei si asupra procesului de purificare a memoriei de care Biserica nu trebuie sa faca abstractie. In orice caz, aceasta declaratie a fost si este perceputa dintr-un anumit punct de vedere drept baza pentru un viitor dialog iudeo-crestin care sa se consolideze pe o temelie mult mai elaborata, dar in primul rand mult mai religioasa, pentru ca numai spiritul credintei poate vitaliza ambele traditii, determinandu-le in final sa se angajeze intr-un raport de alteritate.

---

[1] George Weigel, Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lapus, 2007, traducere din limba engleza de Radu Vasile, p. 918.

[2] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea a fost preluata din George Weigel, op. cit., p. 919.

[3] Acest citat a fost prelaut din cartea lui Domenico del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-le, Editura Pauline, Bucuresti, 2005, prefata de Luigi Accattoli, traducere de pr. Ioan Sociu, p. 357.

[4] Citat preluat din George Weigel, op. cit., p. 919.

[5] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea din decalaratia Ne aducem aminte: o reflectie asupra Shoah-ului a fost preluata din cartea lui George Weigel, op. cit., p. 919.

[6] In timpul Conciulului Vatican II Biserica Catolica a condamnat pentru prima data persecutiile si manifestarile de antisemitism impotriva evreilor prin decaratia Nostra Aetate aprobata de Papa Paul al VI-lea.

[7] Aceasta descriere a Papei Ioan Paul al II-lea poate fi regasita in George Weigel, op. cit., p. 921.

Egotistul, Egoismul

     În cartea The Ethics of Power, or the Problem of Evil a lui Philip Leon găsim o definiţie foarte tentantă a formelor viclene pe care le prinde egoismul. Autorul consideră, în primul rând, că egotismul se opune egoismului. Egoismul reprezintă, urmărind succesiunea unui argument bine formulat de autor, felia care strânge toate formele impuse de corporalitate, acele plăceri biologice care adună, sub o singură fâşie, trăirile, ambiţiile şi pornirile conturate de subconştient, dar şi de conştient, acele rătăciri care ţin frâiele vieţii umane a individului sau care le dezinhibă la propriu. Dacă un individ se lasă condus de pofte, atunci, ceea ce face el ţine de modul natural de a se pune în acord cu propriile trăiri. Dacă un om comite un act doar ca să satisfacă o altă nevoie, ce ţine de modul în care se poate proiecta în afară de ceea ce are nevoie cu adevărat, atunci, acel individ vrea să iasă în evidenţă şi, deci, să-şi mărească ideea de putere sau de personalitate. Egoismul, după Leon, nu se deosebeşte, cu mult, de altruism. Egoistul încearcă să-şi satisfacă avântul. Altruistul este cel care încearcă să-şi potolească setea de a domina nevoile sociale, de a se pune în acord cu lumea cotidiană. Propriu-zis, altruismul se construieşte din „iubire“ de ideal.  Dar ce înţelege autorul prin egotism? De ce îl opune egoismului?

            Egotistul este înfometat după putere. În goana după laude, egotistul se transformă, ai zice, într-un sfânt. Formele diverse pe care le poate lua egotistul depind de multiplicitatea feţelor cu care se disimulează omul. De aceea, egotistul se aseamănă izbitor cu mielul. Toţi cei care se pun într-o lumină nefavorabilă, care sunt umili, serviabili, acei indivizi care te surprind câteodată cu sclipirea lor, ascund un ţel egotic, ferit de imaginea colectivă prin care ar putea fi demascat. Umilul, „făcându-se singur vulnerabil şi penetrabil, sau distrugându-se singur (în faţa celorlalţi), îndepărtează chiar şi iluzia de a fi distrus de altul. Mai mult, subestimându-şi propriile sale puteri, ceea ce realizează i se va părea mare şi lui, şi celorlalţi.“[1] Este tentant să spunem despre umilul care stă cu ochii înlăcrimaţi că este omul lui Dumnezeu, atacându-l, în schimb, pe egoist, şi să afirmăm cu tărie că nu ar fi în stare de fapte perverse.  Autorul merge aşa departe încât afirmă că sunt savanţi care se lasă purtaţi de egotism şi, astfel, vor să fie adulaţi de ceilalţi, doar ca să-şi afirme lor însăşi că sunt minunaţi, că munca depusă de ei este, cu totul, cuprinsă de nevoia de a destupa umanitatea. Asemenea nevroticului care vrea să i se acorde atenţie, egotistul este cel care se minte singur, care se înşeală pe sine doar pentru a avea parte de nişte iluzii deşarte.

---

[1] Philip Leon, The Ethics of Power, or the Problem of Evil, G. Allen & Unwin ltd., 1935, p. 122.

Omul cu chip de lut

      
     Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 

Despre seducător şi miel

         Nu este nimic genial în a scrie ceva, este poate o modalitate de a seduce cititorul, de a-l pune în acord cu propriile sale gânduri care stau nesimţit ascunse în ultima pârghie a intelectului. Lumea se dezbină, vrem nu vrem, ajungem să ne lăsăm purtaţi de propriile noastre temeri. În jocul pricinuit de societate ajung să câştige doar cei care se lasă mai uşor vânaţi. De aceea, omul, dacă ar fi să urmărim schema postulată de mine, este predispus să se lase vânat sau măcinat de jocul vânătorului şi al mielului. Toţi spunem că suntem tari şi că avem potenţial inegalabil ce străpunge şi cele mai-nalte culmi, dar puţini reuşim cu adevărat să cunoaştem mai mult decât lungul nasului. Prădătorul este cel care pune preţ pe mijloace. Mielul este cel care vorbeşte din resentiment. Vocea lui este cutremurător de tare, dar ţipătul lui vine din frustrare, şi nu din tăria cu care se zdruncină lumea cuceritorului. Cel care se lasă sedus, mielul, aduce cu sine mirosul unei nopţi temătoare. Când vorbim de miel, avem în vedere o atitudine profilactică. Când vorbim de seducător, avem în vedere o atitudine cabalistică. Cele două atitudini se topesc în jurul veşniciei cu care se propagă voinţa colectivă a lumii. Lumea reprezintă voinţa incipitului, darul cu care se lasă botezaţi şi cei slabi, şi cei puternici. Este normal să existe relaţii ce ţin de ierarhizare, atâta timp cât în spaţiul proiectivităţii noastre se naşte şi dăinuie o atitudine haotică, ce trebuie oarecum prinsă, subordonată unor reguli, conduite ce ţin atât de natura specifică omului de a fi în lume, dar şi de modul în care cultul instinctului de conservare poate fi luat în seamă. Noi avem nevoie să fim apăraţi de „noi“. Mai exact, în goana după oblaţiune, cuceritorul adulmecă orice doar ca să-şi satisfacă orgoliul. În acelaşi timp, mielul trebuie să-şi asigure existenţa precară, zdruncinată de nevoia seducătorului de a erupe şi totodată mânată de frica cu care dansează însuşi mirosul mielului. 

Offshore ascultă:

Cum ajunge lumea pe blog? (part 2)

   Spuneam, în primul articol, pe tema celor care îmi vizitează blogul, că o să ţin o mică evidenţă a tuturor frazelor de căutare. Este interesant să vedem cum ajunge lumea pe blog şi ce preocupări au cei care vizitează bloguri în general. Firmele de marketing primesc bani pentru o schiţă a cititorului de blog. Eu voi face o schiţă gratuită a societăţii româneşti. Normal că am ales frazele cele mai stupide. Să purcedem!

Traducere sărut demonic: Există, carevasăzică, un individ care caută o traducere a sărutului demonic. Oare, dacă tot este demonic, angelic poate fi?

Cum defineşti un bărbat bun: O să scutesc biata fata de întrebări existenţiale şi o să-i spun că un bărbat bun o să fie cu totul altceva decât o definiţie de pe un blog.

Ce cuvinte să folosim când vrem să cucerim o fată: Măi, nici acum nu vă potoliţi? Am zis că vreau şi eu un mail de mulţumire, nimic. Oare câte femei se culcă cu „frazele“ lui Offshore? Off!

De ce iubim baieţii răi? Ei, uite o tipa care recunoaşte, răspunsul este pe blog! De fapt,  click aici.

Autoportret cu figuri de stil: lumea dă bacul, aşa că trebuie să înveţe cum stă treaba cu figurile de stil.

Iubirea adevărată se consumă între patru pereţi şi nu pe hi5: Asta încerc să zic şi eu, ca dovadă că omul a ajuns direct la mine pe blog!

Jocuri fete violate de baieţi: Ei, aici, pare că avem nişte oameni cu preocupări înalte. Nu am înţeles partea cu jocul, având în vedere că e vorba de un viol!

CE ESTE O FEMEIE? Off, nu pot să înţeleg cum poţi să întrebi ce este un lucru pe care îl defineşti. Vorbim de femeie de parcă am vorbi de un obiect: Ce este un pat? Un obiect pe care dormi. Ce este o femeie? Un obiect, pentru cel care pune asemenea întrebări.

Fantoma mea iubită moartea şi devenirea în fantomă: ăsta e cretin! 

Sărutul intim e păcat: Sărutul în public este desăvârşirea întru Dumnezeu!

Offshore ascultă: