Cum ajunge lumea pe blog? (part 2)

   Spuneam, în primul articol, pe tema celor care îmi vizitează blogul, că o să ţin o mică evidenţă a tuturor frazelor de căutare. Este interesant să vedem cum ajunge lumea pe blog şi ce preocupări au cei care vizitează bloguri în general. Firmele de marketing primesc bani pentru o schiţă a cititorului de blog. Eu voi face o schiţă gratuită a societăţii româneşti. Normal că am ales frazele cele mai stupide. Să purcedem!

Traducere sărut demonic: Există, carevasăzică, un individ care caută o traducere a sărutului demonic. Oare, dacă tot este demonic, angelic poate fi?

Cum defineşti un bărbat bun: O să scutesc biata fata de întrebări existenţiale şi o să-i spun că un bărbat bun o să fie cu totul altceva decât o definiţie de pe un blog.

Ce cuvinte să folosim când vrem să cucerim o fată: Măi, nici acum nu vă potoliţi? Am zis că vreau şi eu un mail de mulţumire, nimic. Oare câte femei se culcă cu „frazele“ lui Offshore? Off!

De ce iubim baieţii răi? Ei, uite o tipa care recunoaşte, răspunsul este pe blog! De fapt,  click aici.

Autoportret cu figuri de stil: lumea dă bacul, aşa că trebuie să înveţe cum stă treaba cu figurile de stil.

Iubirea adevărată se consumă între patru pereţi şi nu pe hi5: Asta încerc să zic şi eu, ca dovadă că omul a ajuns direct la mine pe blog!

Jocuri fete violate de baieţi: Ei, aici, pare că avem nişte oameni cu preocupări înalte. Nu am înţeles partea cu jocul, având în vedere că e vorba de un viol!

CE ESTE O FEMEIE? Off, nu pot să înţeleg cum poţi să întrebi ce este un lucru pe care îl defineşti. Vorbim de femeie de parcă am vorbi de un obiect: Ce este un pat? Un obiect pe care dormi. Ce este o femeie? Un obiect, pentru cel care pune asemenea întrebări.

Fantoma mea iubită moartea şi devenirea în fantomă: ăsta e cretin! 

Sărutul intim e păcat: Sărutul în public este desăvârşirea întru Dumnezeu!

Offshore ascultă:

Dualism, psihologie, deşertăciune

        Cea mai veche cutumă care ne macină se află în deşertul dualismului. Orice om priveşte prin prisma jocului dintre bine şi rău. Nimeni nu scapă de această himeră care ne prinde de unde poate. Nici nu avem cum, avem ziuă şi noapte, cald şi rece, întuneric şi lumină, apă şi foc. Elemente care aduc o „simbolistică“ la pachet. Elemente care sunt diferite, dar care trebuie puse în oglindă, scoase din întuneric şi dezvelite în lumină. Răul este nemilos doar dacă ne raportăm la bunătate. Caldul este necesar în frig, iar apa stinge focul. Vechii greci gândeau esenţa lumii prin deschidere în spaţiul unui element primordial. Ba chiar, le combinau. Toţi căutau să afle răspunsuri la întrebări fundamentale. Noi, precum grecii, căutăm să găsim răspunsuri, însă privirea nu mai este aceeaşi, curajul şi tăria de a te lăsa sedus de importanţa mirajului a dispărut aproape complet. În concretul zilelor noastre căutăm să ne desăvârşim şi să ne păcălim. Dualismul este necesar la nivelul discursului şi al analizei. Nu poţi să spui, de exemplu, că un om este bun dacă a salvat de la înec pe cineva de dimineaţă şi a omorât, apoi, spre seară, pe altcineva. Cum îl judeci? Normal, după legea în vigoare. După legea creştină, morală. Dar, acest soi de experiment îţi arată necesitatea dualismului, care este valabil până la un anumit punct. Mă gândesc, cum poţi să judeci dragostea? Nu ai cum.  În sorgintea reală a esenţei noastre stă devenirea. Omul nu poate să înţeleagă procesul devenirii şi atunci face apel la dualism. Noi, ca să putem cuprinde cu mintea, trebuie să simplificăm, să abstractizăm, să aducem un spaţiu coercitiv care îşi propune să dezbine un spaţiu nemilos. Ar fi cumplit să vorbim aşa cum ar vorbi inconştientul cu noi. Pur şi simplu, a fi nebun ar fi echivalent cu a fi om. Şi atunci, limităm! Cu alte cuvinte, strângem ceea nu poate să fie strâns. Argumentăm şi fabricăm superficial un domeniu ce nu are domeniu. Însăşi conceptul de „domeniu“ aduce cu sine ideea de strângere. Omul este construit să disece, iar acest fruct care ne este propriu îl găsim şi la maimuţe, precum şi la alte animale ce se aseamănă izbitor cu noi. Psihologia este exemplul concret de naivitate. Psihologii chiar pleacă de la premisa că omul este în cutare fel. Mi-e milă de noi, o să ajungem să fim cu adevărat ca nişte roboţi. Bonobii, care sunt strămoşii noştri, când se uită în oglindă, se sperie la propriu de imaginea care îi întruchipează. Omul, când se uită în oglindă, vede, sau ar trebui să vadă, mai mult decât un subiect gol care aşteaptă să fie îndopat cu norme.  Am uitat să ne mai mirăm de noi, vorbim de noi de parcă am fi nişte conserve cu peşte ce aşteaptă să fie devorate. Atitudinea grecească a sucombat cu totul, în timp ce atitudinea flecară a căpătat conotaţii monumentale. 
  

Offshore ascultă:

Locul unde s-a născut filosofia

     Locul naşterii filosofiei greceşti a fost ţărmul Asiei Mici, iar primii filosofi greci au fost cei ionieni. În timp ce Grecia se scufunda în barbarie, datorată, în mare parte, invaziilor doriene din sec al XI-lea î.Chr., Ionia păstra din spiritul civilizaţiei mai vechi [1], iar Homer a ţinut de lumea ionică, chiar dacă poemele sale s-au bucurat de un enorm succes în rândul aristocraţiei aheene. Filosofia, chiar dacă există elemente în opera lui Homer sau în poemele lui Hesiod, nu a luat naştere sau, cel puţin, nu s-a dezvăluit pornind strict de aici. Un rol important l-a avut Cetatea, dar şi modul în care se împleteau şi se reflectau teoriile cosmologice dezbătute de presocratici. Deci, putem spune că există legătură sau continuitate în modul în care concepţia homerică se regăseşte în dezbaterile presocraticilor cu privire la o ultimă lege, destin, voinţă, virtute care guverneză modul în care se desfăşoară viaţa oamenilor. Când mediul social s-a stabilizat şi oamenii s-au întors către reflecţia intelectuală, primul moment care le-a sărit în ochi, ce merita şi dezbătut, a fost concepţia  despre natură. Dacă Ionia reprezintă locul în care filosofia s-a dezvăluit, atunci cetatea Miletului este şi cea care ni-l dă pe primul mare filosof ionian - Thales. Filosofii ionieni erau profund măcinaţi de problema schimbării, trecerea din fiinţă în nefiinţă, parcursul vieţii umane, pornind de la copilărie şi până la bătrâneţe şi, nu în ultimul rând, de procesul naşterii şi al creşterii, dar şi al morţii.

Offshore ascultă:

---

[1] ,,Ionia a fost locul unde a apărut noua civilizaţie greacă: Ionia, în care au supravieţuit vechiul sânge şi spirit egeean, a fost  învăţătorul noii Grecii, i-a lăsat acesteia moneda şi literele, arta şi poezia, şi marinarii ei şi, respingându-i pe fenicieni, şi-a dus noua sa cultură până spre ceea ce se credea atunci că erau marginile lumii." H.R Hall, The Ancient History of the Near East from the Earliest Times to the Battle of Salamina, Methuen, London, 1913, p. 79.

Thales

       În primul rând, Thales trebuie privit oarecum din perspectiva omului care îmbină filosofia cu ştiinţa. Despre Thales din Milet se spune că a prevăzut eclipsa menţionată de Herodot,  a elaborat un calendar şi a găsit o metodă de sorginte feniciană prin care corăbiile aveau să se poată deplasa în funcţie de constelaţia Ursei Mici. În povestirile anecdotice scrise despre viaţa lui Thales, Diogene Laertios spunea că, în timp ce acesta se uita la stele, fiind adesea preocupat cu lucrurile care nu erau strict mundane,[1] a căzut într-o groapă sau o fântână. Tot aşa, se mai spunea despre Thales că a închiriat toate teascurile disponibile, prevăzând o recoltă bogată de măsline. Trecând în plan filosofic, Aristotel[2] afirma că, potrivit concepţiei lui Thales, pământul pluteşte pe apă, având forma unui disc plutitor. Ca orice filosof al vremurilor respective, care caută adevărul prim, originea, elementul primordial, Thales invocă problema Unului şi chiar afirmă că  apa este principiul generator care pune în mişcare mersul tuturor lucrurilor. Aristotel, plecând de aici, susţine: „creându-şi această reprezentare deoarece vedea că hrana tuturor fiinţelor este umedă şi că însuşi caldul se naşte din umed şi trăieşte prin umezeală (iar originea naşterii este începutul, principiul a toate cele). Thales şi-a format, deci, respectiva concepţie din această pricină, dar şi fiindcă toate seminţele au o natură umedă, iar apa este principiul naturii pentru făpturile umede.“[3]  Urmărind ideea, dar mai ponderat, Aristotel susţine că Thales ar fi fost influenţat şi de teologiile străvechi în care apa era obiectul pe care Zeii jurau.

            O altă teză atribuită lui Thales, de către Aristotel, ar fi aceea a zeilor care se află ca element făuritor în toate elementele, că magnetul are suflet pentru că influenţează fierul,[4] însă aceste interpretări sunt oarecum lacunare, căci a merge cu raţionamentul mai departe este ca şi cum ai spune că Zeul se află în toate, iar toate cele ce sunt, la rândul lor, au fost investite şi înfăptuite din apă. Ceea ce trebuie să ne rămână cu precădere de la Thales este faptul că filosoful a fost primul care a încercat să gândescă problema multiplicităţii Unului sau a modului în care lucrurile sunt influenţate în spaţiul elementului primordial şi ultim. Propriu-zis, aşa cum ne arată şi Copleston, Thales „îşi câştigă locul de prim filosof grec datorită faptului că este primul care concepe noţiunea Unităţii în Diversitate ( chiar dacă nu izolează noţiunea aceasta la un nivel logic) şi, în timp ce menţine această idee a unităţii, face efortul de a justifica evidenta diversitate a multiplului.“[5] Aristotel chiar spune: „Thales, începătorul unei astfel de filosofii a principiilor.“[6] Astfel, filosofia lui Thales trebuie înţeleasă ca un efort de a ajunge la pluralitatea experienţelor şi a modalităţilor de a ne raporta la natură, ca un efort totodată de a strânge toate elementele sub învelişul unui singur principiu reglator.

________________________________________

[1] Lucruri pământeşti, normale, lumeşti.

[2] Vezi Metafizica, trad Andrei Cornea, Humanitas, Bucureşti, pp. 55-56.

[3] Ibidem, pp. 55-56.

[4] Vezi De Anima.

[5] F. Copleston, Istoria filosofiei - Grecia şi Roma, Editura ALL, 2008,  Bucureşti, p. 22.

[6] Vezi Metaf. 983 b, I 8. 

Lacrima judecătorului

      De când am învăţat noi că scrisul vindecă şi că se naşte odată cu acel fior care ne scoate din orice încărcătură nemiloasă? De când am învăţat că orice om care acuză nu face decât să vadă în celălalt ceea ce vede în faptele sale perverse? Orice om-judecător falsifică realitatea ca să o adapteze la propriile sale convingeri. La fel face şi matematicianul, dar şi filosoful. Nicio lacrimă nu este autentică, dacă se naşte din necaz şi din încărcare. Apare ca o ispită care ne „ajută“ să trecem în iluzia speranţelor. Povestea care se naşte cu fiorul fericirii ar trebui să ne aducă în sălaşul lacrimilor autentice. Noi nu cunoaştem drumul, noi cunoaştem doar ceea ce ne întâmpină pe drum, doar acele pietre care ne hăituiesc sau care ne pun pe scenă.  



Offshore ascultă:

Fuga de moarte

     Căutând prin dulapul cu gânduri şi născocind în valea saturată de idei, am făgăduit tainic să mă las hipnotizat de eul meu şi, astfel, am ajuns să mă înec cu propria mea soartă, obosit fiind de amestecul cu care se joacă haosul devenirii. Nici un om nu se naşte cu o porţie de fericire pusă pe farfurie. Nici un om nu aleargă doar de dragul de a face condiţie fizică. Există motive ascunse în fiecare dintre noi, lucruri care se întâlnesc la graniţa dintre pur şi impur, la antipodul dintre scop şi mijloc. Clepsidra care măsoară drumul spre moarte este singurul sfeşnic care nu se joacă cu noi. În rest, nimic nu există! Lumea, când iese la promenadă, când dansează sau râde, o face cu un singur scop - fuga de moarte. Există persoane, mă surprind de multe ori şi pe mine, care, cu toate că nu simt nimic din ceea ce ar trebui să simtă, se apucă şi zâmbesc fals, doar pentru că turma sau situaţia conjucturală te obligă, doar pentru că este mai simplu să zâmbeşti decât să te gândeşti la moarte. Aşa că fugim de călău şi ne ghidăm tăios spre o lume în care există o stare continuă de exaltare! Noi să murim sănătoşi!


Offshore loves this song!

Societate: Facebook şi Hi5

      
     Aveam de gând să scriu câte ceva despre Utopia lui Morus, fiind mâhnit de modul în care oamenii buni ajung să se jertfească, doar pentru ca noi să putem scrie acum aceste rânduri. Cineva mă tragea de ureche şi îmi spunea că omul nu este un animal, că noi suntem mult mai mult decât o adunătură de oase, însă modul în care persoana respectivă pune problema este de-a dreptul simplist, eu înţelegând prin animal o posibilitate naturală de a ajunge la subconştient. De ce spun toate aceste lucruri? Pentru că vreau să vă prezint carnavalul în care trăim cu toţii. Şi răi şi buni. Cercul care ne creionează destinul comun este presărat cu nesaţ de oase frânte, gânditori şi oameni simpli, luptând şi murind pentru o lume mai bună, pentru schimbare. Îmi este frică să vorbesc despre schimbare, mai ales că ea atacă preceptele cu care ne înhămăm zilnic. Este posibilă schimbarea? Chiar putem să ştergem cu buretele orice lacrimă? Tabula rasa! Toţi vorbim de schimbare, o căutăm, suntem în proximitatea ei şi, totuşi, nu o avem, nu ştim să ajungem la ea… Mă tem că nici nu avem cum să o facem, fiind comozi, apatici, leneşi şi chiar sictiriţi de modul în care ne purtăm prin lume, socotim că este mult mai simplu să ne lăsăm purtaţi de iluzia comodităţii care ne spune că totul curge normal atâta timp cât nu punem întrebări şi ne vedem de treaba noastră. Care treabă? Să zâmbim fals pe Facebook? Să arătăm că am vizitat câteva ţări străine, doar ca să ne punem nişte poze pe net? Ne pudrăm, ne falsificăm aşa de mult, încă ajungem să spunem că, de fapt, ne conturăm frumuseţea. Dragii mei, frumuseţea nu se creionează, nu are de ce, ea fiind elementul în jurul căruia ar trebui să se învârtă tot. Ne dăm cu părerea, le ştim pe toate, inventăm norme şi le aplicăm după bunul plac. Spunem că „hi5 is otv, facebook is national geografic“, dar uităm că ambele sunt situri de socializare, de parcă există o diferenţă de calitate între ele. Şi, cel mai grav, suntem manipulabili, rău de tot, aşa de rău încât politicul se joacă cu noi, aşa de rău încât securitatea nu mai are nevoie de securişti, este suficient să stea toţi pe facebook şi să vadă ce-am mai făcut. Trăim în această lume obscură, virtuală, încât unul a ajuns să spună, şi pe bună dreptate, citez: „Iubirea adevărată se consumă între patru pereţi, nu pe hi5.“ Din păcate, are dreptate. Orice om normal, care are un blog, care apare pe un site de socializare, devine tentat să se idolatrizeze. Nici nu are cum, sute de comentarii, poze lascive, invidie şi râvnă. Ceea ce nu ştiu aceşti iluştri păpuşoi este că siturile de socializare, în frunte cu blogurile, creează personalităţi, îţi vând iluzia că eşti un om important, că eşti căutat, adulat, tu fiind doar un mijloc în calea spre bogăţie a marilor companii care patronează cu fală acest circ. Acum, sigur, vei fi tentat să spui că şi eu am un blog, un site unde postez tot felul de poze şi alte minunăţii, aşa e, dar eu nu mă scot pe mine din acest tablou, şi eu sunt ca şi voi, cum ar spune Heidegger, captiv în jocul cotidianului. Şi ar mai fi destule motive de enunţat, dar mă doare capul. Pentru ce a murit Thomas Morus? De ce au murit atâţia şi atâţia, de ce o să-mi fie situl monitorizat de servicii interesa(n)te? De ce trebuie să existe eroi? Sincer, ca să stăm toţi pe hi5. 

PS. Există oameni preocupaţi să-şi hrănească copilul virtual, lăsându-l pe cel real să moară  de foame la propriu. Ştirea aici. 

Offshore ascultă:

Sclavul

      Orice om care caută să ajungă la un ţel îi tratează pe toţi ceilalţi ca pe nişte mijloace. Omul contemporan trăieşte în lumea mijloacelor, şi nu a scopului. În vremea lui Aristotel, cetăţean era luptătorul care apăra cetatea. Fiecare luptător avea un sclav şi o parcelă la capătului cetăţii. Sclavii nu aveau cetăţenie. Te-ai prins? Dacă luptătorul are o parcelă la capătul cetăţii, normal că are şi un interes, să nu-i fie prădată. Un sistem destul de precar, ai spune, la prima vedere, dar inteligent. Cum apare sclavismul în zilele noastre? În primul rând, orice angajat este un sclav, dacă ar fi să ne raportăm la principiile enumerate mai sus. Oricărui angajat i se vinde iluzia că are ceva, la fel cum luptătorul era primul care pierea în război, el fiind cel care sărea în goana focului. Acest "cetăţean" avea impresia că este important, însă la ce nivel? Trebuie să înţelegem că într-o societate comercială, fie că este în comandită simplă, pe acţiuni sau cu răspundere limitată, rolul şi cauza ta de om, de cetăţean care este privit cu drepturi depline, este doar o minciună. Mereu vei fi mijloc pentru angajator, şi nu scop, chiar dacă ai impresia că joci un rol important, nu. Şi acum, nu că este un lucru rău, dar sistemul întreţine acest tip de valori, la el ne închinăm, aşa arată istoria noastră comună, actuală. Orice om care pune preţ pe capital nu o să fie, niciodată, preocupat de viaţa ta personală. Nu o să-l intereseze decât la nivelul de cunoaştere superficială, doar pentru a ajunge şi mai mult la natura ta, ca să poţi munci, apoi, şi mai bine, adică, ca să scoată şi mai mulţi bani cu tine. Este o regulă simplă care ne scapă mereu. Adesea, aud persoane care se plâng de condiţia lor, găsind, mereu, scuze sau chiar vinovaţi. Nu avem un vinovat, ci mai mulţi vinovaţi. Sistemul juridic actual este proiecţia voinţei comune a unei întregi societăţi. Rolul politicului este tocmai de a întreţine un mediu precar, noi fiind masa manipulabilă,  tot noi fiind şi cei mai vinovaţi. 

Offshore ascultă:

Poetica vizuală

 

  

Găseşti o poezie aici.

  

Mai multe poze aici.
Copyrighted by Ioana Paul.

Cap ou pas cap? (II)

    

     Când citeşti despre „moarte în iubire“ aproape că ţi se tulbură privirea. Nu mai priveşti lin un subiect care nici nu ar putea să fie defel limpid. Căutăm răspunsuri, dar le avem în noi, totul fiind doar o reamintire, ar spune Platon. Sigur că viaţa merită trăită şi nu luată la propriu, dar există momente, clipe, iluzii inevitabile, care te pot pune în situaţia sucombării. Niciun un om nu este menit să trăiască veşnic, aş spune, deşi sună ciudat, că singura menire reală ce-i stă, fără de iveală, în faţă este moartea. Moartea ne este proprie, la fel cum ne este şi viaţa. Adesea, privim dual, mânaţi de iluzia creştinismului, care a tăiat lumea în două, uităm să mai trăim fiecare particică a vieţii noastre care ne-ar putea duce spre un destin autentic. Două persoane care se iubesc trăiesc în acord, pentru ele nu mai există frumuseţea mării, a cerului care ne face cu ochiul, pentru ele există o lume abisală care se împarte la doi. Impropriu spus, doi, pentru că totul se zbate în făgaşul contopirii. Când vorbim de iubire, vorbim de contopire. Nu există motive de genul: trăiesc şi văd ce se întâmplă, dacă nu este el, ea? Incertitudinea nu este şi nu are legătură cu spaţiul contopirii. Când două persoane se leagă, când devin cooriginare, o fac nu pentru că au ceva inevitabil care vine peste ele, o fac pentru că aşa a fost să fie. Nu este nimic constrâns, nu există niciun factor exterior care să le trădeze propriul destin. Trebuie să înţelegem că, în iubirea autentică, semnele exterioare nu există, de fapt, nu există nimic. Totul se reduce la ei, cei doi, care sunt Unu. Cum poate să trăiască unul fără de celălalt? Poate? Cu siguranţă, nu! Acest mod de a pune problema pare utopic, dar realitatea ne arată că există cert, la fel cum oile se aruncă toate într-o fântână. Pentru sinucigaş, singurul argument valabil pe care îl invocă, cu ardoare, este că lumea nu poate să existe fără de celălalt. Un om care îşi curmă viaţa, o face pentru că „lumea“ lui nu există. Poate că sună trist sau fals, dar aşa arată orice bileţel de „rămas adio“. Acel bileţel stă ca manifest pentru contopire. Cum să mai miroşi, să te uiţi, să zâmbeşti, dacă ajungi să te verşi aşa mult în celălalt, dacă ajungi să respiri prin el? Cum să mai poţi merge pe stradă dacă, propriu-zis, mergi cu picioarele lui, dacă pielea nu îţi mai aparţine, dacă, atunci când o speli, ajunge să fugă de tine, mâinile tale fiind străine de însăşi pielea ta? Ajungi să te identifici „carnal“ într-un suflet care nu mai corespunde niciunei realităţi exterioare. Sinucigaşul nu are o lume cu valori şi norme comune, el are un Zeu, iar acela, odată îngropat, îl sucombă şi pe el. Acest articol vine ca răspuns la întrebările voastre şi îşi propune să ne arate că nimic nu este cert pe pământ. Normal că, în primă instanţă, nimeni nu şi-ar lua viaţa, dar, într-un moment de „puţină“ luciditate, când cerul se contopeşte cu nebunia pământului, cu siguranţă că ar face-o! Cred că toţi cei care au răspuns, cu tărie, că nu s-ar arunca în mrejele morţii, ar face-o primii! Cum spuneam, de iubit, toţi spunem că iubim, însă puţini trăim iubirea! 

Offshore ascultă:


Annie Lennox - No More I Love You's

Cap ou pas cap?

       Este foarte frumos să spui cu mâna pe inimă că iubeşti. Este şi mai interesant să trăieşti în lumea iubirii. Dar oare câţi iubesc cu toată fiinţa? Câţi se lasă, pur şi simplu, hrăniţi de nevoia celuilalt şi nu de nevoia sa proprie? Orice persoană o să-ţi spună că a iubit, nu o să fie nimeni pe pământul acesta care să nu fi trecut prin chinurile iubirii. Nu este, totuşi, ciudat să iubim toţi, să fim „toţi“ botezaţi cu acest miracol? Nu este ciudat să fim aruncaţi de destin şi blestamaţi să iubim cu toţii? Mă întreb - Dacă avem parte de iubire, atunci cum de mai este ea specială? Dacă toată lumea iubeşte, de la cel mai penibil, până la cel mai ilustru, cum mai poate ea să fie specială, adevărată, pură? Specialul nu este dat de cantitate şi de gregaritate, ci de calitate, care este rară, o caracteristică care trebuie să aducă pe tavă ceea ce este pur în sine. Când eram mic, mama îmi spunea că nu oricine iubeşte, că sunt puţini cei care iubesc, că îi putem număra pe degetele de la o singură mână pe toţi cei care iubesc cu adevărat! Păi, din câte văd eu, nu ne-ar ajunge un întreg univers, ca să putem descrie spectacolul îndrăgostiţilor din zilele noastre.  Şi acum, întrebarea la care ar trebui să răspundă orice îndrăgostit ar arăta aşa: Ţi-ai lua viaţa pentru persoana pe care o iubeşti? Ai face exact ca în filmul amintit în titlu? Te-ai arunca în ciment pentru cineva? Ţi-ai curma viaţa tocmai ca să păstrezi viu idealul unei iubiri ce nu este veşnice? Chiar sunt curios! 

Offshore loves Big Love!

Chimia vorbirii

       Cripticul diversităţii meschine, care se găseşte plăpând în inepţia de a cuprinde mirosul cu marea, este o fâşie ce instrumentează un caz aparte de boală. În latenţa genuinului, cu care se prepară boala, găsim o doză de sare piperată care face trecerea în causticul cauzalităţii precare. Luminosul care se revelează odată cu dialogul dintre linişte şi tăcere este limita care adulmecă esenţa reală a cunoaşterii umane. Cognoscibilul derivă din sistematicitatea cu care se naşte zgomotul din tăcere. Rolul tăcerii este crucial, el evită problematicitatea cauzată de agonia cu care se instaurează locvacitatea. Discursul cerne externul prolixului dintre tăcere şi flecăreală şi îl aşterne în mijlocul real şi intern prin care are apoi să se propage. Dezlânat de instanţele care îl fac să fie precar, discursul este şi cel care face posibilă chimia dintre retorică şi maieutică. Discursul, ca efect al gândirii, pune în scenă şi alocă un context care angajează, la rândul lui, un cumul de pârghii genealogice, din care se desprinde vorbirea ca atare. Tot aşa, în spaţiul discursului, găsim elementele care pot face din el orice. Astfel, discursul poate trece foarte uşor în spaţiul flecărelii, poate uşor să fie asociat cu beţia de cuvinte sau cu poezia care se pierde printre rânduri. Adulat, fiind singurul care omoară la propriu şi care dezbină lumi, discursul ţine să fie unic prin însuşi modul său de a fi. Înger sau Demon, Graiul care desparte apa de cer şi norii de lume, acest ilustru nătăfleţ, pare să fie în potenţa actului esenţei sale să ucidă proiectivitatea gândului cu care altfel ar fi trebuit să fie în acord şi în armonie. Când flecăreşte, falsifică sistemul logic de referinţe exponenţiale, adulmecă un sistem doar ca să-l scuipe. Când se lasă purtat de religiosul sistematicităţii, se lasă vânat de ideea analiticului care face din el doar un pion prin care inconştientul se falsifică. 

Offshore ascultă:

Roblogfest 2010 - Offshore: sfârşitul sau inceputul blogului?

     Vreau să mulțumesc celor care au votat blogul "Offshore" în topul roblogfest, deși eu nu am făcut niciun fel de reclamă. Practic, nimeni nu a știut că am participat la acest concurs. Normal că nu dau doi bani pe un astfel de top, dar intenția mea era tocmai de a afla câtă lume mă susține, era propriu-zis o modalitate de a ajunge la "valoarea" blogului, nu prin desfășurare în sine, ci prin voturile persoanelor care nu m-au citit înainte de top. Având în vedere că eu nu am facut reclamă, că nu am postat pe nicăieri că sunt participant, deși am avut, inițial, intenția să o fac, am revenit și mi-am dat seama că mai important ar fi să văd cum reacționează cititorul care nu este familiar cu blogul meu. Era ilogic să le spun celor care mă apreciază să mă voteze, știam deja asta, că ei sunt alături de mine. Care a fost surpriza? Ei bine, blogul Offshore a iesit pe locul, stai să văd, așa, locul 49, având un punctaj demn de invidiat. Dupa cum se vede aici, scorul este foarte strâns și nu se poate zice că a ieșit un câștigător adevărat. Mai sunt încântat și de faptul că Mixul de Cultura care, la fel, nu a beneficat de reclamă, s-a aflat pe un onorabil loc 14. Vreau să mulțumesc tuturor celor care citesc blogul meu și care m-au votat. Vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au descoperit pe parcursul desfășurării competiţiei. Aș vrea, totuși, să-i aud și pe cei care mă citesc, dar care nu comentează, știu că sunteți acolo, am statistica în față!

       Acum, despre viitorul proiectului Offshore: după cum se vede, mai exista un frățior, în limba engleză, care-și propune cu timpul să-l absoarbă pe Offshore (Ro). Ideea este foarte simplă, blogul  își propune să atingă o piață care este versată, care apreciază la propriu munca unui om. În condițiile de față, blogul Offshore nu mai poate continua mult, energia depusă pentru a susține un proiect cultural, plus alte proiecte în paralel, este extrem de costisitoare. Cu alte cuvinte, costurile unui proiect de asemenea anvergură sunt mult prea ridicate. Mă tem că blogul Offshore va fi închis dacă nu se vor găsi pârghii care să susțină proiectul. Acum trei ani, blogul începuse ca un exercițiu de scriere, era o modalitate ieftină de a mă ajuta pe plan profesional. După aproape trei ani, blogul a căpătat o nouă față, pot spune că a rămas în viață doar cu ajutorul oamenilor care apreciau foarte mult munca depusă de mine. Scopul meu a fost încheiat dupa vreo doi ani, restul, tot ceea ce se vede, a fost rezultatul dorințelor voastre. Proiectul "Offshore" a răspuns la problemele voastre, a trasat tot felul de situații, a creat confuzie, a dat răspunsuri, a creat panică, au fost oameni care au trecut la propriu prin ceea ce am scris. Am încercat să răspund tuturor. Mi-am facut dușmani, dar și prieteni. Important a fost și este experimentul în sine, care este și trebuie să fie mintal, și nu fragmentar și tăios. Vă mulțumesc!

Scepticismul lui Cioran

Revista Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectând Legea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

Citeşte un articol despre Cioran în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix!

Offshore ascultă:

Frumosul urât

     Frumosul, încă din antichitate, era văzut oarecum ca o rigoare „precisă“, ţinea de o perspectivă, aproape matematică, prin care armonia avea să se prepare. Însă, frumosul nu este tocmai simetrie perfectă, ci poate o anomalie care scoate în evidenţă o anumită trăsătură. O gropiţă în obraz sau o strungăreaţă, vorbind exact din perspectiva simetriei absolute,  urmărind legea frumosului matematic, a acelui frumos trasat cu linia, este tocmai expresia prin care frumosul îşi capătă valoarea. Culmea, frumosul este dat de entropie, de modul în care un element iese în evidenţă tocmai prin faptul că nu este la locul lui. Urâţenia este comună. Nimicul care dansează se găseşte în urâţenie, iar dezordinea generală este cea care pune în scenă urâtul. Frumosul, potrivit gândirii de faţă, apare exact ca un element nihilist, ca un punct în care se strâng imperfecţiunile de ordin simetric. Altfel spus, frumosul este dat tocmai de urâtul care se găseşte în simetrie. Lumea este urâtă pentru că aşa trebuie să fie. Frumosul este frumos tocmai pentru că apare ca o excepţie, ca o nălucă ce se revarsă genuin într-o lume în care toţi se pregătesc de moarte. Dacă lumea nu ar fi în ansamblu urâtă, atunci frumosul nu ar mai avea farmec, el nu ar mai exista la propriu. Deci, frumosul nu există în sine, nu este o izbândă nemişcătoare care devine mişcătoare prin sine şi în sine, ci este modul ordonat în care se găseşte dezordinea. Acum, frumosul, privit strict, este natural şi autentic tocmai pentru că în el se revarsă urâtul. Şi uite aşa avem un joc, un făgaş din care decurg o multitudine de rezonanţe, toate fiind expresia ideală a focului în care ne aflăm aruncaţi. În oglindă, frumosul în sine este generat de statusul urâtului în raport cu simetria. General, lumea este urâtă şi astfel potenţează frumosul ca anomalie din care derivă frumosul. Simptomele urâtului sunt şi ţin de modul în care se proiectează frumosul.

Offshore ascultă:

Străinul din mine

      
     Există un străin rece în fiecare om care se lasă manipulat de dorinţa de a se cunoaşte. Nu este nimic mai adevărat decât „neadevărul“ care zace în noi. În esenţă disimulaţi, veşnic în confuzia instaurată de norme, oamenii sunt cei mai slabi dintre animale, căci fiecare se înveleşte cu un ideal ca apoi să înfulece cu sete oasele celuilalt. În oameni există venin şi sare, clocot şi nesaţ! Singurătatea te face să înfuleci precum şarpele care nu se lasă doborât de nimicul ce îi apare în cale. Iminenţa este calea avidă de a surprinde natura umană. Podoabele şi poveştile sunt doar arome care ne fac şi mai precari, chiar precari, căci totul se lasă vânat în ultimă instanţă de pofta de a pune laba pe cineva sau ceva. Jocul este transformat în sistem, iar existenţa, în condiţii de valabilitate. Nimic nu este mai adevărat decât faptul de a fi lovit, aruncat, adulat, sechestrat de iminenţa cu care se propagă jocul de împrejurări. Conjunctura este chipul care ne strecoară, în faţă, toate posibilităţile ferme de a fi noi cu noi, de a ajunge la esenţa animalică, care dă cu sticla în norme şi sisteme obscure, şi totul pentru a ne surprinde şi mai uşor. Oricât am încerca să ne potolim şi să ne domolim cu dorinţele care ne fac să nu mai fim noumenali, şi chiar dacă nu am încerca, tot am ajunge să ne străpungem cu tot ceea ce ne alcătuieşte. Omul nu este un zeu care se închină lângă o cruce. Omul este o maimuţă care imită un zeu. Aşa arată lumea animalelor, un circ în care voinţa devine cale spre o mai bună purtare, iar lumea ce creşte de aici, un mic obstacol în calea devenirii noastre, care este acum şi mai mult falsificată de norme şi „fanatisme“ superficiale. Încerc să fiu integru, să mă apar de caii mei, de toţi cei care mă năpădesc, şi uite că nu pot. Muzica, scrisul, dansul, totul este o rânduială animalică. 

Despre fericire

       Toată lumea este cu fericirea pe buze, de parcă am merge la piaţă şi acolo am lua o bucată de fericire pe pâine. Totul se raportează la ea! Dar, oare ce este fericirea? Nu cred că există un concept care să facă ravagii, care să sufoce la propriu relaţii şi care să aducă războaie. Paradoxal, fericirea comite crime, produce şi întreţine o lume în care se nasc tot felul de situaţii obscure, închise, ascunse de propriile lor nuanţe şi, deci, transvaluate într-un plan ce nu mai are nicio legătură cu punctul iniţial, acel urstoff care aduce bunăstarea. Ţin minte că, de Crăciun, după ce am asistat la un concert caritabil, am luat un taxi, hotărât fiind să ajung acasă. La un moment dat, mi-am dat seama că tipul „mă fură“ şi am hotărât să-l las să o facă, ghidat fiind de o întrebare. Şi, în timp ce omul „mă fura“ frumos, îl întreb: Dar, de ce faci asta? Răspunsul lui a fost foarte interesant: Pentru că e Crăciun, trebuie să pun ceva pe masă! Ei bine, lume bună, fericirea pentru omul de faţă înseamnă să pună ceva pe masă de Crăciun, să fure în spiritul sărbătorii şi să-şi vadă liniştit de viaţă. Pentru o persoană care este infectată cu un microb, fericirea este tocmai tratamentul salvator, dătător de speranţă şi viaţă. Fericirea, pentru un fumător, o să fie un local în care se fumează în draci. În schimb, pentru un nefumător, localul ar trebui să fie curat, nepoluat la propriu. Contextul care îi leagă pe cei doi este tocmai masa la care stau, iar mâinile lor pot fi ghidate de iubirea ce-i aduce laolaltă, totul fiind în spaţiul fericirii. A cui fericire? A lui? A ei? Cine face compromisul? Cam aşa stau lucrurile în general, oamenii se ceartă pentru că sunt prea siguri pe ei, nu pentru că nu ştiu nimic, aşa cum spunea Socrate, ci pentru că ştiu ce vor, uitând să mai vadă şi în cel de lângă el ceva, trecând peste faptul că se află într-un compromis, şi nu într-un cadru de dominaţie. Şi, uite aşa, războiul se cerne, toţi ştiu ce vor! Hai să nu mai ştim ce vrem, hai să nu mai ştim nimic, ne certăm pentru că ştim, nu pentru că nu ştim. Ar fi mult mai simplu să privim în gesturi şi nuanţe ascunse, decât în gânduri sau idei abstracte. Fericirea nu există, este doar piatră care ne face să ne omorâm, nu există o stare continuă de exaltare aşa cum călugării se laudă şi, dacă ar exista, atunci am fi în acord cu armonia, care tocmai că presupune şi entropia. Deci, a trăi în fericire înseamnă a te lasă sedus de privirea copilului care nu ştie nimic. Copilul întreabă mereu, el este în căutare de incertitudini, doar ca să se joace cu ele. Noi căutăm sensuri clare, noi nu mai privim clanţa aşa cum o face copilul. De aceea, ziua este mai mică pentru noi şi mai mare pentru ei. În fond, ultima fază a metamorfozei presupune tocmai întoarcerea la inocenţă.  

Offshore ascultă:

În căutare

        O să fiu veşnic în cautare de nimic. Nu o să vreau nimic care să mă definească cu adevărat. O să vreau, poate, să fiu şi mai ascuns, să mă las dus de acest val care mă minte, care-mi spune că plutesc într-o lume plină de himere. În „felul nostru“ suntem construiţi să vedem lumea ca şi cum ar fi la picioarele noastre. De aici, din „jurul“ care se postulează uşor dinspre şi pe sub noi, totul are valoare, mai puţin gesturile care trădează. Mă tentează să-l văd pe omul necunoscător, pe cel care face elogiul scepticismului, și nu pe cel care ridică în slăvi raţiunea. Ce este raţiunea? Nu este nimic mai mult decât un concept obosit care nu are pic de valoare şi care ţine să ne ascundă drumul de zi cu zi. Raţiunea nu există, există doar limitele care ne fac să percepem ceea ce vrem să percepem. Este tabloul care conturează o lume fermă, cu reguli şi norme prescrise, un tablou în care există numai alb şi negru, doar întrebări şi răspunsuri. Lumea nu este deloc aşa, dar tinde să devină precum un aparat care se închină la nişte legi fizice. Trebuie să înţelegem că omul îşi găseşte autenticitatea tocmai în el, nu în modul în care ţine morţis să o arate, să ne facă să vedem ceva ce nu poate fi în esenţă văzut. Ei bine, raţionalul este cel care-ţi vinde masca, el este cel care te ascunde de tine, de alţii, de toţi cei care te privesc. Hai să ne jucăm. Totul este aici, cheia aşa arată, dansul şi jocul ca norme prin care iraţionalul se naşte. Să trăim într-o lume a poeziei, şi nu a direcţiei matematice, să ne lăsăm purtaţi de iluzii, de minciuni efemere şi de tot felul de utopii obscure. Gesturile sunt cele  care „trădează“ raţiunea. Ele ne arată că trăim inconştient şi nu conştient. Prin mimică ne deghizăm de raţiunea obscură care ne învăluie. Să muşcăm o buză şi totul să fie superficial! Şi atunci o să vedem că totul este real, şi nu ireal! 

Offshore ascultă:

Fetele bune vor băieţi răi

       Nu cred că există ceva mai interesant pe pământ care să nu fie trădat de jocul dintre alb şi negru. Nu există o dualitate mai mare ca aceasta. Din timpuri străvechi şi înainte de creştinism, focul, apa, pământul, plus alte elemente, aveau să pună bazele jocului dintre rău şi bun, cald şi rece, lumină şi întuneric. Culorile, petele, focul, toate derivă de aici, ceea ce nu înţelege nimeni stă fixat în aşa-zisa dualitate care străpunge nimicul şi fiorul cotidian. Nu există rău, nici bine, există o săgeată care străbate cercul vicios, care ne lasă să ne minţim că există categorii.  Nu există duplicitate, există joc, şi dacă există joc, atunci trebuie să existe şi copii care să-l prefere. Într-o relaţie, de fapt, într-un colţ de început de relaţie se află drumul cel mai pur, cel mai limpid hol care ne duce spre adevăr. 
       Fetele bune prefără băieţii răi tocmai ca să se oglindească în ceva. Culoarea nu există în alb şi negru, ci în joc, iar jocul este făurit de mixul de non-culoare. Când fugim de noi şi visăm, căutăm să ne ascultăm chemarea, fiorul care ne aduce lângă cineva. A fi lângă cineva înseamnă a lua din culoarea ta şi a umple cu ea un gol care aşteaptă să fie presărat. Colajul dintre două persoane trebuie să fie impur, să atragă devenirea, iar acesta, după cum ştim, implică războiul culorilor şi a non-culorilor. Şi atunci, este cât se poate de normal să vrem rău, bine, în funcţie de felul în care ne proiectăm în viaţa de zi cu zi. Nu ai văzut? O fată bună mereu o să vrea un băiat rău, în timp ce o fată rea o să vrea mereu un baiat bun. Jocul derivă din voinţa de a lua în stăpănire, de a cuceri cu orice preţ. Sunt persoane care sunt construite pentru a fi vădite, violate, care se lasă furate, prădate. Orice căprioară îşi are un leu sau un tigru. Căprioara o să fie mereu pradă, în timp ce tigrul este  prădător şi  ameninţător.  Însă, orice leu îşi are o leoaică ce vânează pentru el! 

Offshore loves Aphex!

Despre ţipăt

             Dacă aş putea să urlu, atunci cu siguranţă că aş da cu pietre în mine. Când urlăm şi ne umplem de himere, de fapt, căutăm să ne ascultăm. Ţipătul este ultimul îndemn, cel care te scoate din imposibilitatea de a fi cu tine însuţi. Observi şi simţi, şi atunci ţipi, te laşi purtat de neantul muzicii. Goliciunea roade, de cele mai multe ori te poate faci să arunci cu tine, să te laşi cuprins de teama de a fi cu tine, şi astfel ajungi să ţipi. Ţipătul este expresia goliciunii, în ţipăt găsim extazul nimicului, jocul paradoxului care ne spune că suntem limitaţi tocmai de condiţia de a fi nelimitați. În orice posibilitate se găseşte un freamăt cutremurător, un zid care te obligă să te hăituieşti. Sisif era eroul golului, el fiind mânat de iluzia ţipătului. Orice ţipăt în sine atrage angoasa. Orice freamăt irumpe precum marea. Ţipătul are „in corpore“ acel impuls salvator. În orice hău găsim iluzia salvării sau a fricii, căci câinele, când latră, se apară. Omul, prin ţipăt, atrage golul.  

Offshore ascultă:

Despre cele trei realităţi primordiale ( Plotin )

       Unul este veşnic întors spre sine, impasibil în faţa naşterii, căci el capătă conotaţie în sine şi numai pentru sine. Mişcarea apare odată cu Unu, însă unul nu apare odată cu mişcarea. Astfel, germenii care se extrag din Unu provin din nemişcarea acestuia, şi nu din procesul de mişcare în sine. Mai cu seamă că Unul este nemişcatul care mişcă – „O radiaţie ce vine din el, din el ( care rămâne imobil), ca strălucirea din jurul soarelui, care parcă îi aleargă în jur şi ia veşnic naştere din jurul soarelui, care rămâne imobil.“ Aici se vede destul de clar cum Unul mişcă tocmai prin neclintirea lui, asemenea soarelui sau focului care aduce căldura, sau chiar a zăpezii care aduce frigul, acesta ne indică că există tocmai prin emanaţie, un-ceva care umple de semnificativitate, deşi el rămâne în esenţă ascuns. Şi atunci, din relaţia care se stârneşte, apare Inteligenţa, căci numai ea poate să fie în rolul receptorului care prinde semnalele emise de Unu. Cum ne spune Plotin, Inteligenţa (fiinţa) este cea mai mare şi a doua după el. Dar a doua în măsura în care aceasta depinde de el, în timp ce Unul capătă şi are valoare în sine, fără a fi nevoit să se întoarcă către receptorul său, astfel îl putem privi pe Unu doar ca pe cel care emite tăcere. 
       Sufletul este expresia Inteligenţei, care capătă sens numai prin privire directă, căci orice lucru se întoarce cu iubire faţă de tătăl creator. Cum inteligenţa se întoarce către Unu, la fel şi sufletul se întoarce către înteligenţă cu smerenie. Atât că Unul nu este dependent de aceste realităţi, el fiind în sine tot ceea ce este şi tot ceea ce nu este. Inteligenţa capătă forţă şi existenţă de la Unu, iar Unul în sine nu se identifică cu vreuna dintre realităţi, rolul este tocmai de a conferi, de a făuri, de a deschide un drum, şi nu de a se pierde pe drum, căci, la fel cum lumina este specifică soarelui, ca atribut, şi Unul se revarsă ca scop în sine, şi nu ca mijloc prin care s-ar putea identifica cu unul dintre „divizorii“ lui. Paradoxal, Unul „divide“ şi umple de semnificativitate, fără a vrea ceva pentru el, starea lui naturală este făuritoare de sens. Tocmai că, prin semnificativitate, unul umple şi limitează, el fiind în sine şi pentru sine, fără de limită. Deci, inteligenţa capătă consistenţă şi viaţă prin formă şi limitare. Viaţa este conferită astfel de nelimitat, care strânge prin fixare toate cele ce sunt. Plotin vorbeşte de înghiţire ca şi cum toate ce sunt se întorc de unde au venit.  Unul mai poate fi văzut şi ca fiind dincolo de fiinţă, iar Nietzsche l-ar posta dincolo de bine şi de rău.  

Visul meu

      Pentru mine, bogăţia cea mai de preţ a fost întotdeauna visul. Am putut, cu visul împletit de imaginaţie, să văd cele mai temătoare şi mai de preţ hotare. Am alunecat în obscurul fiinţei, am iubit cum nimeni nu a putut să iubească, mi-am construit o lume plină de himere, de drăcovenii simpatice, toate pentru a nu mă lăsa prins de nimicul în care se avântă cu fior cei fără de fior. Mi-am desenat camera cu note muzicale, m-am ascuns de frig cu demnitatea şi culoarea omului care aşteaptă să moară. Am visat şi, uite aşa, între patru pereţi, răpciugoşi, am făcut persoane să spună că nu-şi mai doresc nimic, poate doar să nu se oprească iluzia conturată de noi. Cu mintea şi sufletul străbaţi cele mai misterioase căi oferite de viaţă. Nu o să ştiu niciodată mărcile maşinilor sau codul unui telefon mobil, dar o să ştiu să ajung în lumea rezonanţelor care străbat şi depăşesc statutul simţului comun. În istorie rămân reperele, iar reperele nu sunt date şi căluzite de minţi obosite şi precare, ci de modul precar de a privi viaţa cotidiană. 

     Voi ştiţi că totul este o glumă? Sunteţi conştienţi de jocul anost al seducţiei sau de răspunsul firav al himerelor? Hai să zburăm, să alegem lumea visului şi să ne cutremurăm în noi şi de noi. Hai să ne jucăm cu moartea şi să acceptăm, căci habotnicia nu ne scuteşte de nimic, poate de noi, de ceea ce ne este cât se poate de propriu. Hai să iubim deşertăciunea faptelor noastre şi să nu mai fugim după idealuri ascetice. Iubesc omul care recunoaşte că este înfrânt de însăşi pocăinţa de a fi aruncat într-o lume. Iubesc omul care plânge cu lacrimi curate, mânate de inconştientul suprem, unic reper demn de luat în calcul, şi nu elucubraţiile inventate de psihologie prin care omul este şi devine o maşină precară. Omul devine!

Offshore ascultă: 

- The best video clips are here

Vârsta mea

      Se spune că un om are o singură vârstă toată viaţa sa. Nu mai ţin minte cine o zicea, dar cred că avea dreptate. Însă, mă gândesc acum, având în calcul logica mea obscură, dacă vârsta este cea care ne conferă credibilitate în faţa certitudinilor şi suspiciunilor noastre, atunci timpul înseamnă că falsifică conotaţia reală a existenţei noastre. Şi, uite aşa, avem oameni veşnic tineri sau de o bătrâneţe ineluctabilă ce le alungă sublimul semeţilor cu care ar fi avut să se întâlnească. Eu trăiesc şi acum primele note inventate de mine, nici acum nu uit nici cum a fost primul val de iubire, nici cum am pus muzică în timpul orelor, la maxim, căci aveam radio în pauză, eu fiind cel care a luat decizia supremă de a „încurca“ orele cu pauza şi, astfel, obligându-i pe toţi să asculte Goo Goo Dolls - Iris. Nu cred că o să uit niciodată cum arăta prima şi ultima mea salopetă şi nici frigul iernii care mă obliga să fug de toate şi de toţi. Nu pot să uit cum munceam într-un depozit ca să-mi strâng bani pentru examenul de admitere. Am făcut, poate, mai mult decât ar fi făcut orice alt copil, adolescent, dar nu regret nimic, căci fiecare lacrimă stoarsă te adună de undeva şi te aruncă în altceva. Veşnic nemulţumit, cu o imunitate slabă, am ajuns să desluşesc nevoile mele. Nu am încercat niciodată să pătrund în adâncurile omenirii, dar am fost nevoit, hărţuit fiind de nevoia firavă de a mă pune pe tavă şi a mă diseca. Astfel, ajungem să înţelegem procesul, coexistenţa, emergenţa care uneşte spiritul uman de lume, de ceea ce ne dă pată şi culoare. Deci, ce vârstă am? Dacă timpul îmi conferă iluzia amintirilor mele, pot eu oare să ajung la adevărata mea vârstă?

            Pentru o femeie măritată, cu doi copii, nefericită, vârsta ei poate fi tocmai primul sărut sau chiar şmecherul care a făcut-o să uite de tot într-o zi, chiar dacă acela nu era tocmai soţul. Pentru soţul ei, vârsta poate să fie tocmai ziua în care a cunoscut pentru prima oară pe amanta sa. Pentru cei doi copii, vârsta poate să însemne ziua în care cei doi părinţi s-au întâlnit. Pentru muncitorul din depozit, obosit şi lovit de existenţa cotidiană, vârsta poate fi tocmai momentul în care a şutat pentru prima oară într-o minge. Pentru un om de afaceri, vârsta poate să fie primul împrumut, impulsul sau chiar principiul de la care a luat naştere o întreagă nebuloasă financiară. Pentru tine, vârsta poate să nu existe încă, căci tocmai faptul de a fi în căutare, te poate pune în potenţialitatea faptului împlinit. Este important să ne înţelegem clipa, vârsta, momentul, pentru că totul porneşte de acolo. Pentru unii va fi mereu un mijloc de a se agăţa, de a-i ţine în viaţă, în timp ce pentru alţii va fi doar un prilej de hărţuire continuă. În viaţă trec multe trenuri, nu există Trenul, există doar clipa, fiorul care te obligă să alegi un anume tren sau să nu-l alegi. Orice vagon care leagă un călător are rolul de a-l duce departe de peron, orice ar fi, chiar departe de un alt vagon, iar acest lucru ne arată că drumurile nu mai pot fi întoarse, nu mai pot fi întoarse clipele, dorinţele, reuşitele, nereuşitele, toate cele care ne frământă curat sau caustic. Vreau să înţeleg vagonul meu, să ajung să mă privesc în deplinătatea forţelor mele cu vârsta mea. Şi care este vârsta mea? Dar a ta?

Offshore ascultă:

În cenuşă

     


        Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşători care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere, cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul închiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi, ca să ajungem la noi.

Offshore ascultă: