A umple spaţiul

       Mi-am dat seama de un lucru, asta până când o să-mi dau seama că nu este aşa, chiar de este aşa, oricum, nu contează. Orice ar fi, să nu uităm maxima asta: ,,Nimic nu contează.“ Poate că sună ciudat, veţi spune, dar sunt momente în viaţa noastră, şi aici cred că putem să ne luăm toţi în braţe, să fim de acord, când simţim că nimic nu contează. Chiar dacă iubim al dracului de mult, chiar dacă escaladăm Himalaya, chiar dacă ne îmbătăm cu apă rece, nimic nu contează, nimic nu are valoare. În fond, am impresia că nimic nu se desăvârşeşte în vreun fel, că nu există niciun impediment care să fie cu adevărat adevărat, să ne condimenteze cumva, să ne apuce de mână, chipurile, să ne seducă în vreun fel, să ne înduplece cu mărinimia aia mare din noi. Nimic! 

         Aş fi vrut să mă trezesc cu un strop de putinţă, să pot să-mi torn singur o rază de soare în pahar, în timp ce mă sprijin pe coajă cu alai de mure, să mă trezesc şi să amorţesc în propria mea baie de neputinţă, să-mi zidesc himerele şi să le judec eu pe ele, să mă netezesc aşa cum notele se adună într-un fascicul de lumină, să plâng şi totuşi să strâng ceva în mână, să-mi pot spune că există o iluzie adevărată, crezând totuşi în distincţii şi norme epistemice, să mă falsific şi totuşi să mă regăsesc, oameni buni, să mă regăsesc…

             Cu cât ajungi să te minţi că înţelegi lumea, cu atât ajungi să te vinzi şi mai mult viselor, aproape direct proporţional, să-i spunem. Nu există nimic, pentru că Nimicul este cu mult mai mult decât putem duce, apasă aşa de mult, e aşa de spaţios, de strident, ca o vampă ce se vinde pentru o pâine, aşa e nimicul, gol şi totuşi plin cu deşertăciune!

Sunt un ciudat

      Astăzi mi-am dat seama că sunt un ciudat, că nu mă pot integra în mizeria asta comună. Nu e vorba de aer de superioritate, nu ştiu cum ar rezista altul în locul meu, să nu mai trăiască muzica în comună, în prostime, să nu mai simtă nimic, să fie golit şi de ultima pată de semnificaţie, de viţă nobilă, de tremur şi de barbarism pur. Am încercat să descui uşa mea, cum am tot încercat, dar degeaba, parcă sunt ultimul om de pe pământ, ultimul meu duşman, evident, cel mai de temut, de fugit de el. Să fug de mine sau să mă îmbrăţişez ca pe un câine? Nici eu nu ştiu, poate că mi-a lipsit scrisul, am crezut că un proiect impersonal mă poate scăpa, că aceste rânduri au fost scrise pentru voi, pentru alţii, dar niciodată pentru mine, deşi în tot timpul acesta, în toată goana asta, de am vrut sau nu, m-am căutat pe mine! Nu asta facem mereu? Chiar şi atunci când minţim cu sânge rece, nu căutăm să definim indescifrabilul din noi, ascunsul,veninul, goana asta nebună de a ne spune că suntem aşa mici, fraţi cu destinul neputinţei, că suntem aşa de închişi? 

De stânga sau de dreapta?

            Mereu am încercat să înţeleg nebunia cu a fi de dreapta sau de stânga. Recunosc, nu am putut să o pătrund, şi nu că nu aş avea simţ didactic, ci pentru că mi se pare absurdă sau, mai bine zis, mi se pare absurd să spui că eşti de dreapta, de stânga şi frigiderul să-ţi fie gol. Sincer, la nivel discursiv, toţi suntem de dreapta, toţi ne închinăm la o ideologie sau alta, dar niciunul nu dă doi bani cu adevărat pe asta. În fond, mi se pare ciudat să te naşti, şi pe fundul tău să fie pusă o ştampilă: de dreapta! Să fim serioşi, în afară de gânditorii de doi lei, care şi ei, când rămân fără mâncare, atacă în draci orice ideologie, nimeni nu se naşte comunist sau democrat. Ca să-l citez pe Dumitru Dragomir, un mare înţelept în viaţă: ,,Suntem toţi o apă şi un pământ, şi nimic mai mult.“ Ne jucăm cu nişte ideologii, ni le asumăm, ca şi cum toate se şterg cu buretele şi zâmbim ca nişte proşti.

            Politica aparţine castelor, nu oamenilor, nu înfometaţilor, celor care cerşesc la colţ de stradă în speranţa că vor mai prinde o zi de minciună. Omul nu este construit ca un roboţel, ca un aparat în care torni o fisă de dreapta sau de stânga. Asta vrea politicul să facă din noi, ca să se justifice, ca să-şi justifice aşa-zisul eşec, dând mereu vina pe o ideologie, şi nu pe realismul faptelor ce stau ca simptom tocmai pentru neputinţa de a strânge oamenii sub o categorie sau alta. Mi-a aduc aminte de o chestie, nu mai ţin minte a cui era, ceva foarte simplu şi onest, şi poate mult peste simţul filosofiei de a minţi cu sânge rece: „Sunt conservator când deschid frigiderul şi liberal când e vorba de prostituţie.“

Civilizatul lui Cioran

       În opoziţie cu barbarul, civilizatul este cel care conferă şi dă autoritate spiritului culturii. El instaurează şi legiferează sistemul oricărei conduite sociale. Însă, aşa cum ne arată şi Cioran, manieratul uită că fiecare trebuie să-şi suporte opera pe care a creat-o, şi astfel se aruncă asupra barbarului, a celui care nu mai stă în rând. Duşmanul acestui fals politicos este barbarul. Prietenul este progresul sau evoluţia. În limbajul lui Cioran, evoluţia înseamnă cădere.

      Goana după nivelare şi stagnare, falsul dinamism, leacurile şi soluţiile actuale, reprezintă, pentru Cioran, o fugă de adevărată noastră natură, un truc prin care ne cheltuim fiecare pată de autenticitate, un pact cu diavolul: ,,Civilizaţia ne învaţă cum să punem stăpânire pe lucruri, când de fapt ea ar trebui să ne iniţieze în arta de a ne desprinde de ele, căci nu există libertate şi nici ,,viaţă adevăratăʼʼ fără ucenicia renunţării la posesie. Apuc un obiect, mă socotesc stăpânul lui; de fapt, sunt sclavul lui, după cum sunt şi sclavul instrumentului pe care-l fabric şi-l mânuiesc.ʼʼ[1]

       Evoluţia, astfel pictată de Cioran, nu este tocmai rodul perfecţiunii, în fapt, miza nereuşitei popoarelor evoluate stă în acest suprem gând - perfecţiunea - ca pion al civilizaţiei. Acest tip de discurs urmăreşte însă o mijlocire ce se transformă încet în pierzanie şi nimicnicie. Maşinile, virtualul, îmbrăţişarea idealului de către societatea actuală, toate acestea şi nu numai, volatilizează scopul, câştigând însă mijlocul. Am uitat să mai simţim pământul, arăta Cioran, ne-am îndepărtat cu totul de chemarea noastră, de fiorul genuin ce zvâcnea în noi, iar acum am ajuns, sub pretextul timpului, să ne săpăm singuri groapa, să ne afundăm în mirosul de benzină şi de foc.

---

[1] Cioran, Căderea...pp. 41-42. 

Exorcizări de bebeluşi în România

Am dat peste un articol genial în Gândul. Suntem, să o spunem încă o dată, o ţară de credincioşi! O să redau câteva argumente din articol:

,,Un reportaj realizat recent de PRO TV arăta cum sute de oameni vin în fiecare săptămână în comuna Moşuni, din Sfântu Gheorghe, la părintele Cristian Pomohaci. Printre ei, multe persoane aduse pentru a fi exorcizate după slujba de vineri noapte. 

Printre ele se afla şi Maria, o femeie care lucrează la poşta din oraşul Victoria. "Mă chinuie un duh rău. Am venit la părintele, am luat 16 posturi", povestea aceasta.

Părintele exorcizează chiar şi bebeluşi. "Copilul acela micuţ îl avea pe diavol în el. Un blestem sau o satană", se justifică părintele. Pentru serviciile acestuia, credincioşii plătesc bani buni.

Un alt loc în care persoanele considerate îndrăcite sunt aduse pentru exorcizări este comuna Reviga, din Judeţul Ialomiţa, unde părintele bisericii este considerat expert în domeniu, iar ca el mai sunt şi alţii."

Tehnica şi uzura jurnaliştilor

          Se vede destul de clar că monopolul trusturilor media începe să cadă şi la noi. Mi se pare normal şi chiar consider că această retragere de pe scenă este grăbită chiar de ei. Am tot spus aici, am tot discutat despre nivelul de gândire, capacitatea de sinteză a jurnaliştilor din România, şi mereu am încercat să fiu obiectiv, cât se poate de obiectiv, dar se vede de la o poştă că presa scrie doar la comandă, că nu există verticalitate şi nici măcar simţ didactic, ce să mai vorbim de deontologie sau altceva, când toţi şi-au luat ţeapă de la Zoso.

            Mânaţi şi obligaţi de tehnică, jurnaliştii încep să-şi piardă temeiul, meseria, ziarele vor trece în curând în virtual şi la noi; văd că Gândul deja a început să facă pasul, să renunţe la print, şi să fie doar virtual. Să facem un mic salt şi să ajungem în punctul în care presa va fi doar virtuală. Ce se va întâmpla? Va lua naştere măcelul dintre bloggeri şi jurnalişti, atunci se vor vedea cum se vor arunca bani pe pereţi, cum corporaţii vor fi închise de un blogger şi aşa mai departe. Atunci vom asista la o luptă acerbă pe nişte cuvinte cheie, iar valoarea nu va mai fi filtrată de partide, caste şi alte grupuri oligarhice, ci de fiecare în parte, iar acest în parte poate însemna şi revenirea la politică, caste, sub formă de publicitate, sponsorizări, de ăştia nu vom scăpa aşa uşor. Omul va cunoaşte, va pune preţ pe subiectivism, şi nu pe obiectivism. În fapt, ideea superficială a obiectivităţii va fi zdruncinată din temelii. Ba mai mult, şi cărţile vor avea aceeaşi soartă, ele îşi numără acum ultimele clipe. Editurile, cele mai multe, se vor reprofila, forţate fiind de avalanşa tehnicului, dar cu siguranţă vor fi şi ele înghiţite de experimentaţii online-ului. Casele de discuri, multe dintre ele, au început să vândă exclusiv pe internet, iar producerea de cd-uri este şi va fi doar o glumă bună. Cu noile dispozitive, poţi să citeşti, să asculţi muzică, să cauţi informaţie pe internet, să te joci, să vezi televiziune, totul cu scopul de a muta, de a se face transferul spre virtual.

            Ironia lui Zoso ne arată că zilele presei încep să apună, jurnaliştii, fiind forţaţi de senzaţional, dar şi de reuşită, vor fi somaţi să greşească, să nu mai ţină pasul cu bloggerii. Este doar o chestiune de timp până când această meserie va fi înlocuită cu cea de blogger. Scriitorii, aşa de mult dragi, dacă te uiţi prin State, au început să se mute pe bloguri, mulţi scriu exclusiv pe format digital, ebook-urile fiind acum pe buzele tuturor. În România, aceste dispozitive nu sunt cunoscute, folosite, intrate în uzul cotidianului, însă, în momentul când se vor fi făcut cunoscute, şi cărţile, iar odată cu ele şi scriitori, vor fi fost înfulecaţi de virtual. Există situri în America în care deja îţi publici singur cartea, primeşti cod isbn, şi totul este frumos, se trece peste mâna şi ochiul editorilor, se trece peste bariera subiectivităţii şi poate a calităţii, şi astfel se produce în draci, pe bandă rulantă se scot şi se promovează scriitori, oameni care îmbină scrisul cu afacerea de a scrie;  fiecare va putea să-şi negocieze propria-i piaţă sau paiaţă.   

Femeile sunt frumoase când iubesc

           Femeile au ceva ce noi nu o să avem niciodată. Nu sunt pus aici să dau un răspuns, dar ştiu, văd, simt, este dincolo de toate şi de tot. Au un anumit fel de a fi, natural, sortit ascunsului. De fapt, când vorbim de femeie, nu putem decât să vorbim în termenii genuinului, dar asta nu înseamnă că nu pot fi aşi ai minciunii. Tocmai pentru că sunt naturale, că simt, că se lasă conduse de instinct, asta le face să treacă uşor în artificial, să fie dincolo de ispita noastră de-a recunoaşte adevărul.  Asta e, nu e nimic de spus, decât de falsificat!

            O femeie este frumoasă când iubeşte, orice aş spune, nu cred că există lumină mai frumoasă decât ochii lor, nu cred că există căldură însufleţită mai mare decât sufletul lor. Nu cred să putem pătrunde vreodată în lumea lor. Interesantă vorba aia cu femeile sunt creaturi menite să fie iubite, şi nu înţelese. Aşa e! Să trecem dincolo de logică şi încâlceli factuale şi să iubim aceste făpturi rupte din miezul nostru. Să le iubim cu tot focul nostru şi să trăim întru ele. Să nu ne ascundem după cuvinte, să fim părtaşii faptelor, să le arătăm că ele sunt jocul nostru, menirea şi împlinirea de atins. Să nu ne închidem în orgoliu, să fim avizi de minciună, să ne lăsăm ispitiţi de realul zilelor noastre, de dansul lor. Să iubim şi să fim iubiţi, atât şi nimic mai mult! 

Reuşita sfârşitului nostru

        Să ne justificăm insuficienţa şi să zâmbim de fiecare dată când greşim! Aşa ar arăta, culmea, un imperativ optimist. În fond, lucrurile importante din viaţa noastră sunt făcute din nimic, din apă, nu e nimic pozitiv, optimist acolo, este doar un avânt ş-o întrebare. Zâmbetul nu costă, dacă vine de la cine trebuie să vină. Sărutul, la fel. De ce să ne molipsim cu o răceală goală, când totul este, până la urmă, vindicativ. Rănile, lacrimile, racilele, şoaptele oţeţite sunt făcute pentru oameni puternici, dornici de avânt şi refulare, sunt, parcă, desenate pentru a ne oropsi cu ele, poate a ne gâdila cumva orgoliul avid de reuşită.

       Să ne justificăm nimicul şi să-l îmbrăţişăm, căci el este singurul cu gust de tremur! Aşa ar arăta imperativul geloziei pe viaţa şi pe moarte. Cine are curaj să fie deschis cu adevărat, să nască ascunzându-se, seducând, alternând, vals şi mizerie, să danseze cu veninul cenuşiu din el? Nimeni! Să trăim ca pisica şi să urlăm ca leul, să ne mişcam ca tigrul şi totuşi să ne bifăm cimentul. Lemnele sunt mult mai coapte decât himera de sub picioare, chiar dacă o s-ajungem sub picioare, în mrejele viermilor şi al întunericului slinos, dar adipos, parcă slinos, cu toate astea, alunecos. 

Sinele tuturor

            Cred că în miezul existenţei a fost pitit mărul discordiei, or poate sâmburele veşnicei refulări, a popasului din care se va naşte şi fiecare oroare cu privire la deplinătatea potenţelor noastre. Tot de acolo, se va fi născând şi interogaţia evoluţiei perfide, minusculul ghiont, şi totuşi mare, ultimul mohican al aruncatului cu ochiul peste hotare, sau, poate mai simplu, peste drum. Nu este trist, chiar nu este, este al dracului de trist! Este trist că ţinem mult să ne vindem în cheltuiala noastră cu noi. Este obositor pentru că avem impresia că putem conduce cumva pe undeva, şi tot aşa. Uneori, când stai cu tine, printre puţinele dăţi, nu stai să te diseci în jurul altor hotare, ci laşi să te laşi cuprins de şi întru-ele. Alteritatea nu este prezentă în sinele tău, se estompează pentru câteva momente, când te laşi purtat de valul gol din tine. În rest, sinele nu este nimic altceva decât un cumul obscur de ego-uri, nimic mai mult. Sinele, în felul acesta, nu numai că este mască, dar o şi întreţine, o pune în picioare, ca apoi să se joace cu ea.

            Ne vedem adesea porniţi împotriva propriilor noastre năzuinţe, şi totuşi ne revenim, ne spunem că am omis cândva, cum stăteam poticniţi în ceva, în loc să fie altceva. Ne certăm că nu suntem în stare să alegem cum ar trebui să alegem, cum am pus pe hârtie, şi totuşi nu iese, nu ştim de ce, dar o ţinem tot aşa, învârtindu-ne şi rostogolindu-ne în propria noastră baie de himere. De fiecare dată ne închinăm în faţa deciziilor, ne felicităm pentru ele, ca apoi să ne scuipăm cu ele. Nu fuga de hotărâre ne lipseşte, ci însuşi hotarul de pe care ne vom fi pornit, aruncat într-o nouă lume, anostă, creaţă, sau poate, bună şi crescândă. Ce-i drept, nici nu avem cum să nu ne felicităm pentru nenorocirile noastre, doar plătim tribut propriei fiinţe, a deşertului cules de sinea noastră, de virtutea de a fi în acord cu dezacordul nostru.

Cioran şi barbaria

       
      Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

       Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

---

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.

Iubirea şi glasul ei în turmă

        

        Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.

            Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!  

Primeşti ce meriţi şi nimic mai mult

     

     Orice lacrimă sortită pieirii este făcută pentru oameni cu chip de monstru. Oamenii puternici, cei cu umeri laţi şi pumni fermi, cei care indică timpul cu pixul, sunt prizonierii propriei lor elasticităţi, a potenţei supreme de a pune totul împotriva lor. Pot aşa de multe şi totuşi puţine. În potenţă, aristotelic vorbind, orice individ îşi depăşeşte cusurul. În act, orice individ se unge cu o potenţă moartă. Nu există tărâm şi crepuscul de călcat în picioare, oricât de mult am vrea să credem în asta. Suntem mici, chiar dacă suntem mari, avem nevoi şi dispute, creştem şi chiar umplem cu semnificaţie orice pată avidă de răspuns, dar nu putem să mutăm munţi din loc, nu putem să erupem ca un vulcan dornic de răzbunare. Avem o limită înfiptă în pieptul nostru, în mănunchiul de oase ce pocnesc în noi. 

Clişee

             Dacă am sta doar pentru câteva momente, am putea să observăm foarte uşor cărările vieţii noastre, a mănunchiului de fapte, a tuturor clişeelor ce se acumulează şi devin canoane sau reguli demne de urmat. Sigur, nu sunt aici pus în situaţia de a nega orice, dar am impresia că cele mai multe lucruri din uzul cotidian, ori sunt grăbite, ori sunt de-a dreptul prost înţelese. M-am plictisit de ideea de sărbătoare, fie că vorbim de onomastică, de Crăciun, ziua cârnatului sau a oraşului. M-am săturat pentru că nu mă mişcă nimic cu adevărat. Sărbătorile, dacă nu ar fi existat produse care să le susţină, ar fi fost cu mult apuse! Moş Crăciun, conceptul coca-cola! M-am săturat să văd femei mituite cu câte o floare de ziua lor, şi bătute cu câte o lustră în cele mai multe din zilele lor. M-am săturat de urările meschine şi mizerabile cu care te ating doar ticăloşii. M-am săturat să ne iubim într-o zi, ca să putem să ne înşelăm a doua zi…

            Poate că nu există perfecţiune, dar nici nu o cer, vreau doar să învăţăm să luăm lucrurile ca atare, să nu mai aşteptăm pretexte pentru a face un dar sau a spune o glumă. Majoritatea tâmpeniilor vin tocmai pentru că nu ne putem ridica la pretenţiile noastre obscure, pentru că suntem singuri de sărbători, când în fapt ar trebui să fim alături de cineva, de parcă există un calendar al faptelor ce duc la împlinire. M-am săturat de 1 mai, de toţi bolovanii care fug în pădure şi beau bere şi alţi cretini pe măsură, care fug în vamă, chipurile ca să demonstreze că ei nu fac parte din turmă, dar uită că şi ei se strâng în turmă! M-am săturat de iarna mizerabilă şi fuga după porci. M-am săturat de vara plină de seminţe şi cretini hidoşi care urlă după fete. M-am săturat de începuturile de şcoală, când vezi mici monştrii pregătiţi să slăvească partidul cel măreţ. M-am săturat să mă tot satur şi să încerc să-mi fie bine, mai ales că nu există bine. 

Ignoranţa în iubire... doare?

       Ignoranţa doare! Dar, până la urmă, nu este doar o impresie a noastră? Până la urmă, nu vine tocmai din nevoia noastră de a ne spune că suntem cei mai importanţi? În fond, rolul asumat în iubire, de persoana care iubeşte cu adevărat, nu implică deloc ideea de ignoranţă. Pentru înaripatul iubăreţ nu mai există stângă şi dreapta, dar ignoranţa? Să fie oare el aşa de atent? Să nu-i scape nimic? Nicidecum! Nu iubim pentru că nu suntem ignoraţi, iubim chiar şi dacă suntem ignoraţi, şi dacă ni se pun piedici, şi dacă suntem daţi afară pe uşă, tot găsim o cale, intrăm pe geam, sărim de pe acoperiş, spargem uşa, întrecem limita impusă de celălalt. De ce? Pentru că nu vedem ignoranţa; suntem aşa de orbi încât ne lipseşte cu desăvârşire orice reper. Nu cred că suntem sortiţi focului dacă stăm să ne uităm mereu la fiecare fir în parte. Într-o relaţie reală, focul există, nu există paie şi jar, este pur şi simplu acolo, fără a fi nevoie de un adaos. În fapt, ideea de adaos este valabilă doar în contabilitate, doar în făgaşul perfid de a vedea în iubire doar ceva cantitativ, şi nu calitativ. Bine, ar putea spune unii că în cantitate se găseşte şi calitatea, că numărul de obicei ne dă calitatea. Aşa o fi! Însă mereu am preferat să ascult o piesă necunoscută, să citesc un autor necunoscut, iar când s-a întâmplat să fie şi celebru, a fost, evident, doar o întâmplare! Aşa că, fie-ne straşina cât mai caldă, să nu uităm să fim aproape de ceea ce contează cu adevărat, iar acel imperativ real stă înfipt în chiar interiorul inimii noastre, şi nu în gândul că am fi ignoraţi de consoarta noastră! 

CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

„Toţi bolnavii, toţi bolnăvicioşii tind instinctiv, din dorinţa de a scăpa de neplăcerea surdă şi de simţământul de slăbiciune, spre organizare de turmă; preotul ascet ghiceşte acest instinct şi-l încurajează; acolo unde există turme, instinctul de slăbiciune le-a vrut, iar înţelepciunea preoţească le-a organizat. Căci nu trebuie uitat un lucru: cei puternici tind la fel de firesc să se despartă, după cum cei slabi tind să se adune; dacă primii se unesc, atunci aceasta se petrece numai în vederea unei acţiuni agresive generale şi a satisfacerii generale a voinţei lor de putere, acţiune ce repugnă conştiinţei individuale; ceilalţi, dimpotrivă, se strâng laolaltă, faptul de a fi împreună făcându-le plăcere - aici instinctul lor este tot atât de satisfăcut, pe cât va fi de iritat şi de tulburat prin organizare instinctul ,,stăpânilor“ înnăscuţi (vreau să spun al speciei om-animal de pradă singuratic). Toată istoria ne învaţă că sub orice oligarhie zace întotdeauna ascunsă pofta de tiranie; orice oligarhie tremură neîncetat din pricina efortului pe care fiecare dintre indivizii ce o compun trebuie să-l facă pentru a-şi stăpânii această poftă. “ 

                                                                                                                                                 
F. Nietzsche - Genealogia moralei

Despre banii cheltuiţi şi alte minunăţii tipic româneşti. Click aici. 

Deschisul lui Rilke

       Există o coerenţă a lucrurilor care stă răstignită (atrasă) într-o forţă de gravitaţie. Această relaţie ce se desfăşoară reprezintă insula nemărginitului. Neîngrăditul sau Deschisul lui Rilke se regăseşte în lumea animalelor şi plantelor. Doar ele se lasă conduse de pofta cea surdă, doar ele se află situate într-o stare de toropeală, undeva între inconştient şi conştient. Omul vede deschisul în privirea animalului, el fiind în afară. Mai exact, deschisul lui Rilke înseamnă însuşi câmpul de atracţie al purei relaţii de atragere. Aici, forţele se contopesc în spaţiul mirabilului centru. În alţi termeni, deschisul este natura, voinţa, pura relaţie de atragere a forţelor, viaţa, mirabilul centru, sfera cea mai vastă a lumii. Omul, prin reprezentarea sa, prin faptul că se pune pe sine, prin vrere, în faţa lucrurilor, se separă de deschis. Omul vrea să se impună, tot ce-i apare în faţă îi este străin, adică situat dincolo de el. Astfel, omul ajunge să i se sustragă deschisului. Dacă facem o paralelă, ceea ce este deschis la Rilke ar însemna tocmai ceea ce este închis la Heidegger.

            Pentru Heidegger, omul este în Deschis, el fiind singurul care poate să rostească neascunsul (aletheia). Numai omul poate să cânte şi să lumineze prin cuvânt ceea ce este. Ca să treci pe un drum, trebuie mai înainte de toate să treci prin cuvântul drum. Ca să poţi articula gândul, ai nevoie de lumina cuvântului (logos). Cu alte cuvinte, deschisul este tocmai omul. Prin faptul că privirea ambientală ne este specifică în modul cel mai vulnerabil şi abil de a trece totul prin inima noastră, şi nu prin raţiunea calculatoare. Prin faptul că ne uităm la noi, la interiorul nostru, şi putem să vedem deschisul. Animalul este sărac de lume, planta este străină de lume, omul este plăsmuitor de lume, spune Heidegger. Asta înseamnă că numai noi putem ajunge la fiinţă, la ceea ce ne dă sens şi greutate. 

Cum să minţi o fată? Minciuni ideale!

     Îmi place să privesc tabloul năzuinţelor voastre. Acolo unde nu există creier, trebuie să existe Internetul. Este aşa de uşor în ziua de azi să-ţi rezolvi problemele, cu un singur click, nimic mai mult. Oare există cu adevărat un răspuns în sine promiţător? Se pare că da, după pleiada de oameni avizi de Google. După mine, evident, nu. Şi atunci, să vedem ce speră un individ de la o asemenea problematică, care sunt năzuinţele lui, ce-l macină şi trebuie să fie răsturnat? În primul rând, omul cu pricina vrea să scape ieftin, să nu-şi mai bată capul cu atâtea răspunsuri. În fapt, el caută răspunsul tocmai ca să evite răspunsul. Îşi pregăteşte terenul, se încălzeşte şi atacă. Şi ca bâlciul să fie complet, maimuţoiul trebuie să ştie că femela miroase mult mai bine decât o vede el. Tot aşa, dacă nu spune, asta nu înseamnă că nu vede. În altă ordine de idei, minciuna nu este ideală, mai ales când o cauţi. În esenţă, cel care caută să mintă ideal este de fapt cel care se minte pe sine la fel de ideal. Prostul prostit de propria sa prostie! Nu există reţetă fixă nici măcar când pui un ou în tigaie, dar să cauţi un dicţionar al minciunilor ideale?!

Minciuna ideală? Normal, să nu minţi!

CNN : România, centrul global al traficului de fiinţe umane. Pe urmele prostituatelor – de la Amsterdam, în satele din România

      Poate că sună drastic pentru noi să fim văzuţi ca o ţară iubitoare de prostituţie, însă sărăcia ne obligă, iarăşi, să le scutim pe bietele fete de dispreţ. Cei mai mulţi vor fi fost şocaţi de spusele americanilor, dar ei, aşa cum iubesc ţara asta plină de trandafiri, ar trebui să se uite împrejur. Prostituţia, în România, este ca peştele în apă, este peste tot, în sălaşul ei, dacă ar fi să folosim un termen iubit de filosofi. Ce mă macină ? Faptul că, încă, mai sunt oameni creduli, care nu văd în stânga şi-n dreapta. 
      Problema nu este a prostituatelor, ci a societăţii care nu mai vede nimic, a rostului care a intrat în mersul banal al lucrurilor, transferat până-n treptele uzuale ale bunei-simţiri. Suntem cufundaţi în dispreţ doar când ni se arată obrazul, dar facem cu ochiul de fiecare dată când ne cade o pradă în mână. România nu este mirabilul centru al promiscuităţii, numai că nouă ne place să ne bârfim, să ne jertfim chiar şi acolo unde nu doare, în calculul subit de realitate. Să luăm aminte, orice ţară are himere, nu există utopia lui Morus nicăieri în lume, doar în cărţi! În fond, prostituţia e cea mai veche meserie din lume! 


Articol aici.

Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

            Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

            Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire. 

Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?

            Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.

             Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?

            De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt. 

            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.

           

---

[1] Patere quam ipse fecisti legeni 

[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).

[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29.