Nu mai pot

         

        Când glasul se lasă violat de nesaţul golului cu care te înveleşti în fiecare noapte, nu-ţi mai rămâne decât să respiri. Simţi că sângele îşi cheamă demonul peren să te vindece de nimicul în care te scufunzi. Orice căutare are în ea un iz de sexualitate efemeră ce-şi propune să te frământe aşa cum numai săracul cerşeşte. Cerşeşti golul care nu vine spre tine, tinzi şi te întinzi spre locuri prolixe, spre hotare care ţin de lumea interioră a instinctelor tale. Nu-ţi poţi ascunde instinctul, e ca şi cum ai încerca să vezi cu orice altceva în afară de ochi şi, astfel, ajungi să-ţi spui: Nu mai pot! Este totuşi normal să nu mai putem să vrem, să sperăm, să ne afundăm ca să ne ascultăm, dar nu avem ce să facem, căci lumea este ca o himeră care nu iartă pe nimeni, nici pe tine, acest ilustru monument intangibil care este cât se poate de tangibil. În proiecţia utopică a iluziilor tale cu care te laşi dezvelit în faţa celorlalţi, nu stă ascuns adevărul ferm care speri că te caracterizează, ci gândul anost că eşti la fel ca ceilalţi, un biet muritor ce îşi escamotează propriul destin. Și totuşi, şimţi că nu mai poţi, că totul se răsfrânge temător spre nimicul tău profilactic, simţi că şi florile au numai ghimpi ce tind cu venin să te agaţe, să îţi distragă cotul de sub obraz, calm şi curat, şi să te pună pe fugă. Noi nu fugim de ghimpi, ci de frica deictică cu care ne-a înzestrat instinctul. Până la urmă, avid de putere, şi, totuşi, ascuns după perdea, omul care nu mai poate nu este un cerşător anost care stă să moară, ci este poate tocmai pârghia care ocultează nevoile sale de a fi (alt) ceva. Ţipătul sinistru care cheamă la dans această neputinţă are originea în voinţa noastră de a ne depăşi instinctul curat de teamă. 

Offshore ascultă:

Întâmplare

    
     Întâmplare face ca noi să ne iubim. Întâmplarea face ca noi să urâm, să vrem să ne dezmembrăm la propriu de viaţa noastră. Cine nu a simţit niciodată că vrea să scape de el, nu a învăţat să fie om. Câinele mănâncă, şi face greva foamei mai rar. Omul face greva foamei chiar și atunci când nu o face. Noi suntem dependenţi de iluzia sălaşului, de acel fior stupid care îşi propune să ne aducă laolaltă. Astăzi am trecut pe lângă o bancă şi am rămas uimit de forma ei precară de a aduce laolaltă mai multe persoane. Mijlocul perfect de a cădea în imperfect stă înfipt într-o bancă. Când ne aşezăm pe bancă, pe lângă faptul că este un ustensil util, ţinem morţiş să ne lăsăm prădaţi. Omul devine pradă în locurile publice, el se dezveleşte natural într-un mediu forţat, precar. Naturaleţea cu care vânăm nu este aşa genuină, ea este forţată de frica noastră de a fi singuri cu noi, cu cea ce ne omoară subit. Este ciudat, dar normal, să vezi cum, în viaţa de zi cu zi, totul se construieşte din timiditate şi din acel val incert care ne face intangibili. Acest peisaj al omului contemporan aduce a iz de sucombă. Oricum o să murim, chiar dacă fugim de asta.

LOST season 6

      A început Lost. Aşa că nu trebuie să ne scape, mai ales că este ultimul sezon. Serialul are succes pentru că prezintă o situaţie sub învăluirea mistică a unor perspective ce ţin de raţional. Ceea ce pentru mine este suficient. Totodată, linia filmului este încărcată cu o sumedenie de situaţii paradoxale. Oricum, cuvintele nu prea au rost. Serialul poate fi urmărit  aici.

Offshore ascultă acum:

Bran van 3000, Drinking in L.A
andréa | MySpace Video

Iubirea artificială

             Poţi să iubeşti cu toată fiinţa ta până la sfârşitul vieţii? Poţi să crezi cu adevărat în una dintre cele mai mari incertitudini? Sunt curios să aflu care este succesul care mână o asemenea reuşită. Când eşti cu cineva, uiţi cu tărie de ceilalţi, ba chiar, nici nu-ţi pui problema în felul acesta. Eşti aşa ocupat să te scufunzi în adâncul relaţiei încât ajungi să uiţi cu nepăsare de orice. Nimeni nu o să-ţi fure gândul atunci când iubeşti. Vei fi atât de ocupat încât o să uiţi inclusiv de propria ta persoana. Ce-i drept, orice relaţie autentică sucombă personalitatea celor doi războinici. Şi, uite aşa, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de nesaţul relaţiei care cere, aproape mereu, un nou sacrificiu. Te trezeşti pus în faţa celui pe care-l priveşti, cu dorinţele şi speranţele tale. La fel, partenerul tău se lasă vrăjit de mirosul subtil ce se naşte din dorinţă. Amândoi construiţi un teren ferm ce pleacă de la nişte premise ascunse. Când două persoane se întâlnesc şi ajung să se cunoscă, miracolul ce se naşte apare sub forma unei metafore de ordinul ocrotirii. Fiecare caută, în felul lui, să-i cuprindă mână celuilalt. Cei doi se ajută, fermitatea trebuie condusă şi deschisă, ea nu se naşte din incertitudinea concursului de împrejurări. De aceea, orice început este frumos şi simplu. Noi ascundem caracteristicile persoanei dorite sub valul speranţei. „În speranţa că“, „poate că“ – aceste formule au rolul de a întreţine acel teren ferm care este clădit pornind de la nişte premise obscure. În logica de ordinul unu, logica predicatelor, aceste formule sunt denumite asumpţii. Ele au rolul de a aduce ceva nou, de a stimula un lucru ferm, de a colora raţionamentul. Însă, pentru a putea fi valid un raţionament, ar trebui ca asumpţiile ce au fost asumate pe parcursul jocului să fie eliminate şi deci, să rămânem cu ceea ce aveam înainte, adică, cu nimic. Cam aşa stau lucrurile şi aici, după ce am constatat că persoana de lângă noi are nişte calităţi psihosomatice mirobolante, tindem să dăm înapoi, vrem să întoarcem pe toate feţele ceea ce am scormonit deja, pentru că totul a fost întreţinut artificial până în acest punct. Aşa arată momentul în care constaţi cu stupoare că nu mai are brațele sau ochii aşa cum îi vedeai, că hainele sau ceea ce spune nu mai sunt aşa de scumpe, ci ieftine, poate prea ieftine pentru tine, cel care se uită cu un ochi critic şi care zâmbeşte...plângând acum. 

Inelul

Am găsit într-o carte următoarea idee:

„Ambivalența acestui simbol vine din faptul că inelul leagă, dar în același timp izolează, ceea ce amintește de relația dialectică stăpân-sclav. Imaginea îmblânzitorului de șoimi fixând un inel de gheara șoimului care de-atunci încolo nu va mai vâna decât pentru el se poate asemui cu cea a Abatelui, substituit al Dumnezeirii, care, trecând inelul nuptial pe degetul novicei o arată a fi mireasa lui Dumnezeu, slujnica Domnului. Numai că supunerea călugariței, spre deosebire de cea a dobitocului, este liber consimțită. Aceasta dă inelului valoarea lui sacramentală; el este expresia unei juruințe sfinte. Se va constata aici că tradiția cere ca logodnicii să-și schimbe verighetele între ei în timpul slujbei săvârșirii căsătoriei. Ceea ce înseamnă că relația evocată mai sus se stabilește de doua ori între ei, din sensuri opuse; o dialectică de doua ori subtilă, care cere ca fiecare din soți să fie totodată stăpânul și sclavul celuilalt.“ *

*Dicționar de simboluri, 3 volume, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.

Pentru tine ce reprezintă inelul?

Un fragment din roman

I

    Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Mă numesc Alexandru, sau aşa cred că mă cheamă. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, o familie ce nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul ţinut cu o felie de pâine ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci, după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Îmi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani, însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoana care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt, nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că acel petic, prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta, că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima este flacăra care arde neîncetat, este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, la umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi, totodată, visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează fondul sonor al unor culori de mult apuse. Inima nu este un mesager ascuns care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile… 

Aievea

Mai multe găseşti aici.

În schimb, Offshore citeşte despre nevoia de iubire şi ascultă :

Despre filosofie ca depăşire a istoriei ei

Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură.

Autoportret

     Nu ştiu dacă sunt influenţat de ceea ce am citit mai devreme. Oricum, nu contează. Cum nu cred în personalitate, nu ştiu dacă are rost să mă descriu. Dar sunt, oarecum, obligat de nevoia mea de afla ceva câte ceva despre mine. Despre mine? Da, să zicem, despre una din feţele tale. Ştiu că rândurile desenate de mine se pot întoarce împotriva mea. Însă, atacatorul trebuie să înţeleagă că mâine o să cred în altceva, o să fiu, poate, altcineva. Offshore este critic cu el, poate prea critic. Are probleme cu somnul. Nu ţine minte numele persoanelor, iar, dacă o face, asociază numele celui cunoscut cu un nume al unei persoane ce a fost cunoscut anterior. Deci, dacă te cheamă, de exemplu, Andrei, cu siguranţă, pentru câteva săptămâni, mă voi uita la tine ca şi cum ai fi un alt Andrei. Ciudat, nu? Poate că este şi un avantaj în toată babilonia de faţă.

Cred că nu ştiu să apreciez lucrurile elementare şi am impresia de multe ori că totul mi se cuvine. Îmi place foarte mult să mă joc cu sunetele, să manipulez notele, să creez tot timpul ceva nou, ceva care să mă scoată din amorţeala cotidiană. Nu mă simt niciodată bine când cineva spune un banc. Şi asta pentru că ştiu că trebuie să râd. Ceea ce pentru mine este fără de sens. Nu ştiu să spun bancuri, dar cred că pot să scriu o groază de bancuri prin simplul fapt că-mi place să mă investesc în lucruri şi să inventez. Sunt un om care nu ştie să spună bancuri, dar care te poate face să leşini de râs. Paradoxal, nu?

      Ador spontaneitatea. Iubesc muzica, dacă aş avea putere, aş scrie cu note muzicale. Folosesc matematica doar pentru a compune muzică. Armonia este un dans haotic ce se organizează cu precizie matematică. Urăsc fanatismul, şi aici întră toţi cei care spun cu mâna pe inimă că sunt adepţii unui sistem, oricare ar fi acela. Îi urăsc! Nu cred în perfecţiune, dar cred că suntem perfectibili, de aceea mă lupt cu voinţa mea, cu tot ceea ce mă năpădeşte subit. Iubesc naturaleţea femeii şi instinctul ei. Fără de ele, lumea nu ar mai fi avut culoare. Nu-mi place să dau lecţii, dar îmi place să ajut oamenii, să-i ghidez către nevoile lor. Însă, niciodată nu le voi spune ce să facă. Nu am dreptul acesta! Îmi doresc să găsesc un răspuns care să îi satisfacă pe toţi cei care sunt în căutare de adevăr. Asta nu înseamnă că le impun ceva sau că o să-l găsesc. Nu cred în viaţă de după moarte. Cum nu cred nici în viaţa trăită apocaliptic, doar de dragul de a bate cu pumnii în piept şi de a spune: aceasta este viaţa mea! Aşa şi? Cum nu-i înţeleg nici pe cei care văd asta. Implicit pe mine. 

Gândul

     Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este decât o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că, de fapt, este aşa de firav şi de spontan încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

     Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi, totodată, îţi arată că eşti singur într-o lume în care toţi fug de singurătate.

      Impersonalul a fost creat de armata celor care fug de singurătate, a tuturor celor care nu au curajul să se privească în oglindă şi să recunoască că nu ştiu nimic cu privire la ei. Şi asta pentru că lumea lor trebuie să fie certă. Nu există nimic care să îi doboare aici. Totul este fixat la fel cum un subiect gol aşteaptă să-şi preia comanda. Şi, bine zis, căci prăpastia impersonalului îi cuprinde pe toţi şi le dictează, le arată calea, îi aclamă. Acum, nu gândul le face cu ochiul, ci prăpastia în care se găsesc adâncite toate gândurile răsuflate şi persiflate de timp. Aici este răspunsul nevoilor noastre, dar şi jocul celor care plăsmuiesc nevoi şi valori. 

Noi suntem normali

  
        Nu-mi permit să fug de lume. Nu am cum! Şi, sincer, chiar dacă aş reuşi să mă împăturesc cu valuri goale, nu aş ajunge într-un ţinut nemilos, într-o lume plină de himere care să mă întoarcă pe toate părţile, să-mi deschidă ochii, doar ca să mă mintă… Eu sunt normal pentru că nu respir cu aceeaşi rezonanţă. Noi suntem normali pentru că ne avem unul pe altul şi nu ştim ce să facem cu noi. Se spune că în fiecare bărbat este închisă o femeie. Şi, tot aşa, că în fiecare femeie este încătuşat un bărbat. Dar, dacă noi nu ne atingem pe noi, dacă noi fugim de noi, de ceea ce ne este propriu, cum să ajungem unul la altul, cum să ne dezvelim de noi, de învelişul care ne veghează?
În lacrima care se adânceşte în nimicul dintre două persoane se naşte dorinţa cooriginară de a fi adâncit, de a fi învelit şi totodată scuturat de rana care te macină. Orice persoană este sortită durerii. Nimeni nu scapă! De fapt, crima sedusă de noi, de egoicitatea* noastră, constă în lupta de a te pune pe tine înaintea celuilalt, de a te ascunde de el sau chiar de a cocheta cu naturaleţea celui sedus. Fumul este cel care desparte haosul dintre două persoane. El este cel care deschide răni. Şi, tot el seduce şi culege fructele produse de fiinţa celor doi combatanţi. În fum şi scrum se adânceşte nevoia fiecăruia de a fi el cu el.




*Dacă foloseam egoism, arătam că, de fapt, relaţia tinde şi ţine de o anumită formă de egoism care nu are nimic în comun cu ego-ul fiecăruia. Totuşi, nici egocentrismul nu ar fi fost potrivit, el ieşea din rezonanţa contopirii celor două personaje. Am folosit acest truc, egoicitate, ca să surprind naturaleţea unei frunze ce se împarte la doi.



*Noi suntem normali, şi nu formali...

david grey-this years love

Hanson - Save me

Hanson - Save Me

Dragostea ca o pereche de pantofi

     Toţi aşteptăm o pereche de pantofi. Toţi ne scăldăm în lumea imposibilă a concretului. Praful ce se aşterne pe inima noastră, acel vânt refulat şi vânat cu care ne scuipă impulsul singurătăţii şi prin care arată că este cu noi nu este o lacrimă amară ce se varsă precum apa într-un pahar, nu este o convulsie inutilă; este, poate, adevărul care ne arată că suntem singuri chiar şi atunci când o simţim cel mai puţin. Oare este aşa? Nu se întâmplă să desfacem gândul trecutului cu pofta celui care citeşte un palimpsest? În eleganţa vieţii găsim pete care ne spun că suntem construiţi din lut sau, cel puţin, dintr-un material foarte moale, aproape vid, în bătaia cu focurile pricinuite de destin. Omul este vulnerabil, dar şi abil, el nu se mulţumeşte cu fiorul mediocru al vieţii, ci tinde spre un tărâm ce este veşnic provocator, plin de incertitudine şi, totuşi, plin de semnificaţie, de substanţă. Însă, acest tărâm ideal nu este construit tocmai din nimicnicia noastră? Nu este, oare, doar un glonţ care ne face cu ochiul de fiecare dată când simţim inutilul posibilităţilor noastre luminate? Din lanţul acestei enigme se naşte şi veşnica controversă de a fi iubit cu adevărat, de a fi adulat, dar şi omorât de iluzia iubirii ideale, de a fi falsificat tocmai atunci când simţi natural, când totul curge ca nisipul printre degete. C'est tout. 

Despre geniu

În cele mai ascuţite răni se găsesc cele mai mari vindecări.^[1]

     Când te uiţi la un om care depăşeşte limitele impuse de firea noastră, nu poti decât să plângi. Nu poţi să controlezi miracolul contopit în realitate. Niciodată nu o să fim mai mult decât un fir de aţă ce se rupe în drumul său spre neant. Vom fi firavi, iar acesta va fi cântul care ne va duce spre moarte. Încercăm să rupem golul care ne defineşte. Încercăm să monumentalizăm voinţa, în loc să ne lăsăm pradă neputinţei. Dar chiar şi aşa însă! Se întâmplă, se face, exact ca în poveşti, să fie şi Supraoameni printre noi. Geniul creator este cel care cultivă o lume. El este cel care seduce, iar noi, precum oile, ne lăsăm manipulaţi în voie de taina cu care ne învăluie. Creatorul, cel care făureşte o lume, are abilitatea de a vedea tocmai că suntem slabi. Şi atunci, ce face? Forţează acest câmp laconic, încearcă să-l prefacă, să-l seducă, să-l scoată din profilacticul care-l învăluie şi să nască. Plăsmuitorul naşte lumea lui, în ea se proiectează, iar noi, ca produs al seducţiei sale, devenim doar nişte măşti goale dornice de avânt şi de autenticitate. Acest om, care cultivă propria sa personalitate, niciodată nu o să se laude, mereu o să fie umil, nu o să spună niciodată că are ceva, o să fie, poate, socratic… În schimb, turma, pentru a agoniza, a recupera, va compensa făcând apel la lucruri care nu ţin niciodată de ea. În fond, toţi cunoaştem alfabetul, dar asta nu înseamnă că putem să scriem ca Eminescu. 

---

[1] Citatul îmi aparţine.

Third Eye Blind Tribute to Michael Jackson -I Want You Back Third Eye Blind | MySpace Music Videos

Wish

Traducere şi adaptare de Eleanor Heaney.


A meager teardrop tells me that I am meager. A heavy tear shows me that I am the more meager. Why does it rain? I will seek for the tear that will release me from under the infinite shroud of pain. I know that eyes see only the things that they can, and I also know that they shall never succeed in anything concrete. Each time that I try doing something for ourselves, I fail; will I never find the means? My breath gives me the silence that I need, my heart shows me its sonorous beat, while my thought is killing me. I need you, I need myself, and together we shall find that which we have intended not to find. One day I shall fly away and I shall reap my wish, wish that will put out the light of this world of turmoil. Silence, silence, I need you to give me the power to cross the paths of fire burnt out by premature ash.



Textul mamă îl găseşti aici.

Oglinda deşertului

      

     În deşertul fiinţei mele s-a acumulat toată vacuitatea discursului ontologic. Sigur că am hotărât să mă ascund în fineţea incertitudinii lovite de nimic. Ce este golul care ne separă de lume? Dar lacrima care zâmbeşte lacunar la colţ de stradă? Noi secătuim ultimul strop de durere şi tot noi avem tendinţa să sufocăm orice tendinţă divină. Nu este greu să urmez discursul abscons al nimicului; este poate doar insidios. Golul incită tocmai pentru că se află în noi, tocmai pentru că ne seduce cu potenţa sa de a fi alunecos şi perfid. Şi asta pentru că în el se sparg toate măştile culese de timp. Pesemne că în el se strâng toate durerile latente. De fapt, cu siguranţă, în el găsim posibilitatea ironiei de a fi adâncită în incertitudine. De ce incertitudine? Pentru că viaţa este nesigură şi ascunsă. Pentru că proiectivitatea limitelor impuse de noi se poate întoarce împotriva noastră. În fond, totul se strânge şi se adânceşte în noi..

Her Morning Elegance / Oren Lavie

Oren Lavie | MySpace Music Videos

Feast Of Love

      Personajul interpretat de Morgan Freeman are un portret care poate fi foarte uşor asociat cu Socrate. Cel puţin cu acea atitutidine antică, dacă nu chiar cu personajul lui Platon. De ce este important? Cred că asta ne macină de fiecare dată când vedem un film sau citim o carte. De fapt, acesta ar fi motivul cu care ar trebui să plecăm la luptă de fiecare dată când ne vedem puşi în faţa unei scenete. De pildă, cititul implică acea poziţionare obiectivă care ar trebui să facă din noi nişte cunoscători. Filmul prezintă situaţiile absconse din viaţa noastră. Intră în lucrurile care ne frământă pe toţi în viaţa noastră personală. Relaţiile perfecte sunt adesea presărate de minciună şi atitudini lacunare. Relaţiile care par perfecte pentru ceilalţi şi care sunt imperfecte prin definiţie. De câte ori am văzut un zâmbet fals? De câte ori nu ne-am minţit că totul este frumos? De câte ori, în această mare luptă cu noi înşine, nu ne-am lăsat vânaţi de propriile noastre incertitudini? Ei bine, pentru acei oameni care nu se lasă furaţi de viaţa cotidiană şi de minciuna socială – acest film reprezintă un excelent ghid de cunoaştere sufletească.