Iubirea fără rest

           Există o puritate în sufletul celui care iubeşte, cu adevărat, încât nici nu poate fi descrisă. Ce-i drept, în faţa unei astfel de "împărtăşiri", nu avem ce face. Omul acela nu mai contează pentru el. Omul acela se pune pe el în plan secund. În termeni psihologici, renunţă la propriul ego, doar ca să fie cotropit de un alt-ego. Ceea ce nu vede această ştiinţă ilustră nu stă pitit într-un singur joc de "ce-i al meu devine al tău", stă tocmai în modalitatea naturală de a nu pune problema în acest fel. Nu există nimic mai pur decât dorinţa din ochii celui care se lasă purtat de valul iubirii fără de constrângeri. Omul acesta se mişcă, în propriul lui, aşa cum s-ar mişca partenerul lui. El nu cunoaşte răzvrătirea şi calicenia cu care ne lăsăm violaţi. El se lasă violat la propriu. Scopul lui devine scopul celuilalt. În el se regăsesc temerile celuilalt şi toată vacuitatea discursului care-i spune că nu este plăpând. Omul visător este cuprins de modalitatea reală de a se pune în acord. Prin pactul pe care îl face cu soarta, dar şi cu setea de a se lăsa violat, omul furat aduce cu sine un miros mămăligos. De ce? Pentru că tu îl vezi singur, iar pentru el singurătatea devine non-existenţă. În schimb, existenţa devine mijloc pentru contopire, iar acest mod de împletire aduce şi valul nărăvaş al focului. Când realitate-i perturbată, atunci îi vezi colţii. Atunci erupe ca vulcanul îndrăcit!