Moartea artei

       Artistul este cel care exprimă adevărul absolut în formă artistică. Deci, exista un adevăr absolut, iar arta are capacitatea de a exprima, în formă sensibilă, absolutul. În ce măsură gândirea filosofică contribuie şi se regăseşte în artă? Impresioniştii sunt influenţaţi de cercetările lui Bergson. Cubiştii – revenirea la gândirea pitagoreică. Kant pleacă de la ideea că fiinţa umană este limitată și, astfel, cunoaşterea umană este limitată. Astfel, ideea de absolut este relativizată şi adusă pe pământ, din punct de vedere epistemic, ca idee a raţiunii umane. Rezultă că realitatea obiectivă absolută este recunoscută ca indemonstrabilă, iar Kant este un precursor a lui Nietzsche, cu Dumnezeu a murit. Problema demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu nu mai interesează gândirea umană. Pe de altă parte, în măsura în care Kant afirmă ca avem o cunoaştere limitată, el mai invocă şi ideea că, prin cunoaştere, se dă autonomie sensibilului şi cunoaşterii de tip sensibil. În final, această cunoaştere, afirmă el, este non-conceptuală. Pentru artă, este deja importantă recunoaşterea ca formă de cunoaştere. Kant nu afirmă că prin artă putem ajunge la o cunoaştere de tip epistemic. Astfel, arta are de câştigat, iar prin recunoaşterea acestei autonomii, Kant ajunge la judecarea de gust ce se bazează pe o antinomie – este, pe de o parte, subiectivă, iar pe de altă parte, are pretenţia de obiectivitate. Avem astfel o judecată de tip determinativ (de la universal spre individual) şi una reflexivă (porneşte de la individual şi are pretenţia de universalitate). Kant reuşeşte să pună în mişcare o serie de idei, un mod făuritor, care se scoate de sub făgaşul rigidităţii.

Hegel încearcă să restaureze absolutul. Arta, din perspectiva câstigată la Kant, acum, este reîntoarsă şi gândită altfel. Contribuţia lui Hegel, cel puţin din această perspectivă, este de a aduce spiritul în plin plan. Arta este pârghia prin care se eliberează spiritul. Spiritul conţine germenii tuturor lucrurilor. Spirit ca dynamis. Heideggerian spus, spirit ca fapt de-a-fi-în-lume. Spiritul mai apare şi ca sinteză, ca mod de acumulare, de devenire. Prin această devenire a spiritului, ideea de adevăr intră în istorie. La nivelul artei, ca mod de manifestare a spiritului, putem să descoperim o altă procesualitate ca mod de devenire a spiritului în istorie. Există, propriu-zis, trei tipuri de mişcări istorice, mişcări ce se derulează simultan. Pentru a le înţelege, trebuie să ne raportăm la relaţia: conţinut-formă. Avem conţinut (spirit), formă (copia) – şi, de aici, o istoricitate în trei timpi - simbolic, clasic, romantic. Din punctul de vedere al lui Hegel, gândirea simbolică se găseşte cel mai mult în arta egipteană. Întreaga artă egipteană, de pildă, semnalează că există chiar o interferenţă prin care se folosesc complexe de arhitecturi, o gândire schiţată arhitectural, şi nu strict artistic. Etapa clasică, prin excelenţă, este cultura greacă. Aici avem un acord perfect între conţinut şi formă, dar în limitele impuse de materialitate. Ideea este pusă în scenă, însă materialul este cel care influenţează şi limitează întreg procesul. Acordul acesta se dezvăluie în limitele naturalului. Omul, pentru Hegel, în lumea naturii, este forma cea mai încărcată de semnificaţii. Din acest punct, arta greacă clasică instaurează rolulului devenirii omului. A treia fază, romanticul, se găseşte în religiosul de tip creştin. Partea ideatică se îmbogăţeşte prin intermediul gândirii creştine (omul având natură divină şi umană). Forma artistică, în romantism, pare a pierde din materialitate şi deci, din conţinut. Forma acestei perspective este depăşită de spirit. Arta, plecând de aici, ajunge la religie, iar apoi, spiritul ajunge în filosofie.

Tot aşa, la Hegel, avem o ierarhizare a artelor: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și cuvântul. O altă formă ce derivă de aici este dizolvarea artei în religie.

Hegel – arta de tip poetic este arta înaltă, cea clasică, pentru că eroii homerici sunt esenţiali ca substanţă în formă individuală. Eroul de tip homeric este emblemantic pentru această etapă. În opoziţie, în perioada modernităţii, se trece la o stare ce este incompatibilă cu artele frumoase. Ordinea lumii este una prozaică, omul s-a închis în sine, cultura dominantă este cea aflată sub semnul intelectului care lucrează cu intuiţii. Această lume se opune vieţii eroice, vezi Nietzsche, omul care nu are norme de conduită. În acest fel, moartea artei a fost înţeleasă prost, şi chiar discutată altfel, căci prin această sucombare, Hegel nu încearcă decât să zică că arta a fost acapartă şi de alte domenii. Avem exemplul complet al religiosului care, prin pârghia întinsă de romantism, face trecerea exhaustivă a unei lumi într-o potenţă accesibilă şi făuritoare de transcendent. Opera, în acest fel, duce, trimite, transpune omul din lumea materială în cea ideală, în acord cu Dumnezeu, dacă ar fi să abordăm problema având un unghi de vedere creştin.

Frânturi de lumină

Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Adina Ioana Paraschiv

Dragostea iubirii

     
        Ca o caracatiţă ce stă în umbră, toarce şi ţese cenuşa din care se configurează viaţa ta. Aşa arată cel care te iubeşte în taină. De multe ori, se consumă, se răstoarnă şi, astfel, îţi este aproape cu toata fiinţa sa. Numai că nu-l vezi niciodată, căci el se află în proximitatea falaciosului. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relaţia, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanţe, priviri seduse de corporalitatea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar, lacrimi contopite în speranţe deşarte. Deşertul se construieşte în taina cu care îl iubeşti pe el sau pe ea. Totul este presărat cu valuri inefabile şi esenţe moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorinţa cu care se pulsează focul dintre două persoane. 
      Dragostea, spre deosebire de iubire, se construieşte în concretul situaţiei. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluţia fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâşie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci ''iubire'' cu o persoană, cu ea faci dragoste, te laşi prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsfică "trăirea" ideală. De aici apar şi neajunsurile înţelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Încercăm să prindem raţional un taur de coarne, însă, uităm că şi noi avem coarne. Alexandru Dragomir avea o vorbă cu care trăgea cortina unui articol: M-am plictisit!

Cosmologia iubirii

       De ce fugim de cel cu care am fost? Nu oare pentru că în esenţa noastră stă tocmai disimularea? Există perioade cu care te identifici în viaţa ta, cu care te împleteşti, pur şi simplu. Dar, aşa cum se nasc, la fel, mor. Şi, de ce se întâmplă să păstrăm amintirile, şi nu sentimentele, de parcă am avea un burete care şterge chipul, dar nu şi visul chipului? Omul se schimbă, orice zi, orice lacrimă sau zâmbet îl conturează, el este precum fructul care se coace, este acelaşi, dar totuşi altul. În acest rol, de minge care se rostogoleşte cu foc, omul este şi atrage de la sine şi ceea ce-i devine propriu la un anumit punct din viaţă. O să îi spunem punctul nodal, acel ciot de care se leagă o nouă iubire. Astfel, privind la rece, este posibil să iubeşti de o mie de ori într-o viaţă. Dar, parcă este tras de păr, totuşi, căci, dacă ar fi să urmărim firul retoricii, ar însemna că oricând, într-un punct de cotitură şi, deci, de finisare a omului, ar putea să apară iubirea. Ceea ce se întâmplă strict factual de multe ori. Pe mine jocul acesta mă nemulţumeşte şi, totuşi, îmi dă speranţe. Este frumos să evoluezi şi totodată să te legi de acel ceva care-ţi vine ca o mănuşă unsă, dar asta înseamnă că totul s-ar putea derula precum o matrice secvenţială, numai că ar mai apărea, din când în când, noi personaje. Unde mai este autenticitatea şi chiar poezia primului sărut? Unde mai sunt lacrimile şi ceea ce ne macină cu adevărat în rolul sinistru pe care l-am primit la naştere? Ştii ce este ciudat? Că, dacă te întrebi cum este totul posibil, cum există tot ceea ce există, cum a luat fiinţă, nu îţi mai rămâne decât să te iei cu mâinile de cap şi să mori. Nu există niciun răspuns care să-mi satisfacă cerinţa epistemică de a ajunge la ceva întemeiat. Universul rămâne o enigmă chiar şi pentru Dumnezeu, da' pentru noi…

Offshore ascultă:

Despre sărut

       Ţinem în mână lucruri oficiale şi mai puţin oficiale, iar lucrul care ne certifică apropierea este sărutul. Prin sărut ajungi să străbaţi o lume, să te scurgi printre mii şi mii de hotare, de feţe şi, astfel, să ajungi la fiinţa celui care te cheamă într-un sărut. El se dă în felul acesta, îi arată că limita impusă de modul în care au fost sortite lucrurile devine naturală, că totul devine real odată cu sărutul lui. Ea îi arată ca se poate lăsa, îi recunoaşte dorinţa, şi astfel se naşte în orizontul lui. Sărutul este poarta spre lumea lor, căci el propagă lumina în întunericul ce-i separă. Când buzele se ating şi cei doi se pierd, culoarea se aproximează, temperatura se sincronizează. Sărutul este, până la urmă, cel care vesteşte sincronicitatea celor doi combatanţi. În sărut, voinţa individuală se pierde şi valul instinctual se aşterne. Culoarea sărutului aduce de la sine şi paradigma celor doi, căci el culege toate incertitudinile strânse în lupta lor şi le pune pe faţă, le dă în vileag. Sărutul este, dacă vrei, cel care îţi spune să te laşi pur şi simplu cuprins de teama insesizabilului. În el găsim familiaritate, fiorul care ne conduce, dar şi deruta haosului care ne spune că nu ştim ce facem sau ce vrem.

Offshore ascultă:

Răzbunarea

          

        Îndrăzneala este poarta prin care se desprinde surâsul suprem al incertitudinilor noastre. Când te laşi vânat de acoperişul cu care te înfuleci în fiecare zi, este aproape normal să vrei, să poţi scoate capul afară. Din neputinţă se nasc cele mai mari realizări, nu din trufia mândriei cu care se construieşte eroul. Nu mai ai ce să pierzi tocmai pentru că nu mai ai nimic, aproape nimic, care să te pună pe scenă. Omul este laş şi nu dornic de luptă. De multe ori, în caustica destinului se găseşte râvna de a ne răzbuna unul pe altul. Dar, poate, de cele mai mult ori, o facem pentru că nu mai avem ce să pierdem. Nu pot să-i înţeleg pe aceşti soldaţi, dornici de râvnă şi de răzbunare. Sincer, a te răzbuna înseamna a te pierde şi mai mult în inutilitatea situaţiei. Tu nu câştigi nimic, ci pierzi tocmai ceea ce aveai înainte: linişte. În schimb, actorul, cel pe care te răzbuni, este acum în ipostaza omului care are ceva de câştigat. El este băgat în seamă tocmai de războiul tău, de nevoia falacioasă de a pune punctul pe I, și de a nu te supune. Ceea ce nu vezi atunci când te apleci asupra unui obstacol de acest fel este surpriza care-ţi face cu ochiul şi care nu te mai scoate din situaţie. Cea mai bună soluţie, şi aici vorbesc oarecum din punct de vedere utilitarist, ar fi să te laşi prădat, omorât de cel pe care vrei să-l ucizi. Soluţia nu stă ascunsă în răzbunare, ci în nepăsare. Cu cât te afunzi mai mult în războiul construit de tine, cu atât te laşi vânat de cel pe care îl ataci cu fervoare. Tu nu eşti spre el, culmea, el vine spre tine. Pentru că planul maliţios de a spala cu sânge orice păcat stă pitit în acea teama cu care se înarmează soldatul, şi nu în naturaleaţea cu care este desenat cel ce este atacat, ajungi treptat să monumentalizezi superficial un lucru care este de sine stătător şi chiar lipsit de vlagă, te laşi furat de furia cu care este încărcată situaţia şi, astfel, ajungi să te pierzi într-o baie precară. Ajungi să practici tot felul de norme, să te supui oricăror limite care crezi tu că ar da roade, ba chiar, faci compromisuri cu ceea ce este viaţa ta prezentă şi, uite aşa, ajungi chiar să nu mai ajungi la tine şi nici la ceea ce-ţi este ţie propriu cu adevărat. Vrei să sufere? Atunci lasă-l în nimicul cu care te-a înfăşcat el pe tine, nu te arunca după el ca un bulgare care se lasă vrăjit de zăpadă şi, astfel, umflat de nimicul în care se aruncă… 

Offshore ascultă:

O altă perspectivă

Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Laura Pătru.

Offshore ascultă:

Despre cuvânt

Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. Vă aştept cu opinii şi comentarii acolo.

Offshore ascultă:

Lykke Li - Little Bit from Lykke Li on Vimeo.

Gândul melancoliei

      

      Grăbeşte-te să îmi deschizi sufletul cu toată fiinţa ta. Povestea mea este una foarte subţire, aşa de subţire încât simte nevoia să fie acoperită cu aşternutul tău. Eu nu mă am pe mine, de multe ori fug de mine şi, sincer, nici nu cred că o să pot străpunge aceste rânduri cu ceva concret, însă, ceea ce mă adună să-ţi scriu acum nu stă într-o sfială cruntă şi nemiloasă de a fi cu cineva doar de dragul de a nu te pierde în concretul singurătăţii, ci în iluzia autenticităţii. Omul din mine, cel care se uită de multe ori la lună, cel care se tăvăleşte în fiorul cuvintelor, nu poate fi întreg, el este genul de om care nu deţine răspunsuri fixe, ci frunze, pete, culori, vise, este un om care mă omoară de fiecare dată când vrea să iubesc eu pentru el. Nu ştiu ce este dragostea, poate că nu o să aflu niciodată, însă ştiu că astăzi am simţit pata nesigură a focului, a torţionarului care îşi propune să te îngroape dacă nu i te supui.

Nu am avut niciodată răbdare, ţin minte că atunci când eram mai mic renunţam foarte repede la ceva. Şi, chiar şi acum, această trăsătură opacă ţine să-mi facă cu ochiul. Am pierdut multe lucruri fiind ancorat într-o lume a neputinţei, însă, acum ştiu că, orice ar fi, nu o să te pierd şi pe tine. Noi ne avem unul pe altul şi, uite aşa, construim, punem piatră cu piatră la ceea ce o să fie ruina casei noastre. Cum spuneam, nu am încredere în idealuri măreţe, însă prefer să ne jucăm cu aceste scânduri oropsite, pline de praf şi, totuşi, pline de speranţă. În constructul proiectivităţii noastre se regăseşte nevoia subtilă de a fi unul cu altul. Tu ştii de ce se zidesc visătorii? De ce aleg să se omoare unul lângă altul? Pentru că sunt conştienţi de temelia casei lor, un loc ce se naşte din iubire, dar şi din veninul cu care ne-a înzestrat instinctul, şi astfel aleg să trăiască murind. 

Casa Poporului

PS: Curentul electric costă 2 milioane de euro pe lună!

Offshore ascultă:

Nu mai pot

         

        Când glasul se lasă violat de nesaţul golului cu care te înveleşti în fiecare noapte, nu-ţi mai rămâne decât să respiri. Simţi că sângele îşi cheamă demonul peren să te vindece de nimicul în care te scufunzi. Orice căutare are în ea un iz de sexualitate efemeră ce-şi propune să te frământe aşa cum numai săracul cerşeşte. Cerşeşti golul care nu vine spre tine, tinzi şi te întinzi spre locuri prolixe, spre hotare care ţin de lumea interioră a instinctelor tale. Nu-ţi poţi ascunde instinctul, e ca şi cum ai încerca să vezi cu orice altceva în afară de ochi şi, astfel, ajungi să-ţi spui: Nu mai pot! Este totuşi normal să nu mai putem să vrem, să sperăm, să ne afundăm ca să ne ascultăm, dar nu avem ce să facem, căci lumea este ca o himeră care nu iartă pe nimeni, nici pe tine, acest ilustru monument intangibil care este cât se poate de tangibil. În proiecţia utopică a iluziilor tale cu care te laşi dezvelit în faţa celorlalţi, nu stă ascuns adevărul ferm care speri că te caracterizează, ci gândul anost că eşti la fel ca ceilalţi, un biet muritor ce îşi escamotează propriul destin. Și totuşi, şimţi că nu mai poţi, că totul se răsfrânge temător spre nimicul tău profilactic, simţi că şi florile au numai ghimpi ce tind cu venin să te agaţe, să îţi distragă cotul de sub obraz, calm şi curat, şi să te pună pe fugă. Noi nu fugim de ghimpi, ci de frica deictică cu care ne-a înzestrat instinctul. Până la urmă, avid de putere, şi, totuşi, ascuns după perdea, omul care nu mai poate nu este un cerşător anost care stă să moară, ci este poate tocmai pârghia care ocultează nevoile sale de a fi (alt) ceva. Ţipătul sinistru care cheamă la dans această neputinţă are originea în voinţa noastră de a ne depăşi instinctul curat de teamă. 

Offshore ascultă:

Întâmplare

    
     Întâmplare face ca noi să ne iubim. Întâmplarea face ca noi să urâm, să vrem să ne dezmembrăm la propriu de viaţa noastră. Cine nu a simţit niciodată că vrea să scape de el, nu a învăţat să fie om. Câinele mănâncă, şi face greva foamei mai rar. Omul face greva foamei chiar și atunci când nu o face. Noi suntem dependenţi de iluzia sălaşului, de acel fior stupid care îşi propune să ne aducă laolaltă. Astăzi am trecut pe lângă o bancă şi am rămas uimit de forma ei precară de a aduce laolaltă mai multe persoane. Mijlocul perfect de a cădea în imperfect stă înfipt într-o bancă. Când ne aşezăm pe bancă, pe lângă faptul că este un ustensil util, ţinem morţiş să ne lăsăm prădaţi. Omul devine pradă în locurile publice, el se dezveleşte natural într-un mediu forţat, precar. Naturaleţea cu care vânăm nu este aşa genuină, ea este forţată de frica noastră de a fi singuri cu noi, cu cea ce ne omoară subit. Este ciudat, dar normal, să vezi cum, în viaţa de zi cu zi, totul se construieşte din timiditate şi din acel val incert care ne face intangibili. Acest peisaj al omului contemporan aduce a iz de sucombă. Oricum o să murim, chiar dacă fugim de asta.

LOST season 6

      A început Lost. Aşa că nu trebuie să ne scape, mai ales că este ultimul sezon. Serialul are succes pentru că prezintă o situaţie sub învăluirea mistică a unor perspective ce ţin de raţional. Ceea ce pentru mine este suficient. Totodată, linia filmului este încărcată cu o sumedenie de situaţii paradoxale. Oricum, cuvintele nu prea au rost. Serialul poate fi urmărit  aici.

Offshore ascultă acum:

Bran van 3000, Drinking in L.A
andréa | MySpace Video

Iubirea artificială

             Poţi să iubeşti cu toată fiinţa ta până la sfârşitul vieţii? Poţi să crezi cu adevărat în una dintre cele mai mari incertitudini? Sunt curios să aflu care este succesul care mână o asemenea reuşită. Când eşti cu cineva, uiţi cu tărie de ceilalţi, ba chiar, nici nu-ţi pui problema în felul acesta. Eşti aşa ocupat să te scufunzi în adâncul relaţiei încât ajungi să uiţi cu nepăsare de orice. Nimeni nu o să-ţi fure gândul atunci când iubeşti. Vei fi atât de ocupat încât o să uiţi inclusiv de propria ta persoana. Ce-i drept, orice relaţie autentică sucombă personalitatea celor doi războinici. Şi, uite aşa, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de nesaţul relaţiei care cere, aproape mereu, un nou sacrificiu. Te trezeşti pus în faţa celui pe care-l priveşti, cu dorinţele şi speranţele tale. La fel, partenerul tău se lasă vrăjit de mirosul subtil ce se naşte din dorinţă. Amândoi construiţi un teren ferm ce pleacă de la nişte premise ascunse. Când două persoane se întâlnesc şi ajung să se cunoscă, miracolul ce se naşte apare sub forma unei metafore de ordinul ocrotirii. Fiecare caută, în felul lui, să-i cuprindă mână celuilalt. Cei doi se ajută, fermitatea trebuie condusă şi deschisă, ea nu se naşte din incertitudinea concursului de împrejurări. De aceea, orice început este frumos şi simplu. Noi ascundem caracteristicile persoanei dorite sub valul speranţei. „În speranţa că“, „poate că“ – aceste formule au rolul de a întreţine acel teren ferm care este clădit pornind de la nişte premise obscure. În logica de ordinul unu, logica predicatelor, aceste formule sunt denumite asumpţii. Ele au rolul de a aduce ceva nou, de a stimula un lucru ferm, de a colora raţionamentul. Însă, pentru a putea fi valid un raţionament, ar trebui ca asumpţiile ce au fost asumate pe parcursul jocului să fie eliminate şi deci, să rămânem cu ceea ce aveam înainte, adică, cu nimic. Cam aşa stau lucrurile şi aici, după ce am constatat că persoana de lângă noi are nişte calităţi psihosomatice mirobolante, tindem să dăm înapoi, vrem să întoarcem pe toate feţele ceea ce am scormonit deja, pentru că totul a fost întreţinut artificial până în acest punct. Aşa arată momentul în care constaţi cu stupoare că nu mai are brațele sau ochii aşa cum îi vedeai, că hainele sau ceea ce spune nu mai sunt aşa de scumpe, ci ieftine, poate prea ieftine pentru tine, cel care se uită cu un ochi critic şi care zâmbeşte...plângând acum. 

Inelul

Am găsit într-o carte următoarea idee:

„Ambivalența acestui simbol vine din faptul că inelul leagă, dar în același timp izolează, ceea ce amintește de relația dialectică stăpân-sclav. Imaginea îmblânzitorului de șoimi fixând un inel de gheara șoimului care de-atunci încolo nu va mai vâna decât pentru el se poate asemui cu cea a Abatelui, substituit al Dumnezeirii, care, trecând inelul nuptial pe degetul novicei o arată a fi mireasa lui Dumnezeu, slujnica Domnului. Numai că supunerea călugariței, spre deosebire de cea a dobitocului, este liber consimțită. Aceasta dă inelului valoarea lui sacramentală; el este expresia unei juruințe sfinte. Se va constata aici că tradiția cere ca logodnicii să-și schimbe verighetele între ei în timpul slujbei săvârșirii căsătoriei. Ceea ce înseamnă că relația evocată mai sus se stabilește de doua ori între ei, din sensuri opuse; o dialectică de doua ori subtilă, care cere ca fiecare din soți să fie totodată stăpânul și sclavul celuilalt.“ *

*Dicționar de simboluri, 3 volume, Jean Chevalier și Alain Gheerbrant.

Pentru tine ce reprezintă inelul?

Un fragment din roman

I

    Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Mă numesc Alexandru, sau aşa cred că mă cheamă. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, o familie ce nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul ţinut cu o felie de pâine ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea care, acum, a murit.

Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci, după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Îmi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani, însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoana care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt, nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.

În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că acel petic, prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.

Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta, că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima este flacăra care arde neîncetat, este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, la umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.

Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi, totodată, visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.

Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează fondul sonor al unor culori de mult apuse. Inima nu este un mesager ascuns care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…