Cultura în România - motorul societăţii

     Cultura, în ziua de azi, este mimată. Mai tot timpul apar pe la metrou diverse persoane care flutură câte o carte de parcă moda zilelor noastre ţi-ar dicta să adaugi, pe lângă haine asortate cu foc, şi câte o carte care să aibă o nuanţă asemănătoare cu hainele pe care le porţi. Demersul pe care mi-l propun şi care cred că se mulează perfect, asta ca să fiu în ton cu moda, ţine foarte mult de identificarea reală a culturii în spaţiul autohton. Ce înţelegem prin cultură? De ce există norme care dictează mersul lucrurilor în cultură? Cine sunt cei care dictează, în ultimă instanţă, rolul pe care îl judecă cultura într-o societate? Asemenea întrebări au menirea de a scoate la lumină tocmai incertitudinea în care ne aflăm. Este esenţial să facem comunicare, să folosim tot felul de aparate, care mai de care, cu rolul de a transmite, însă avem ce trimite, avem în România zilelor noastre un context în care să se nască valori? Societatea, după cum se vede, şi nu este cazul să susţin acum, este săracă, iar acest factor influenţeză mai cu seamă toate punctele de convergenţă în care se strâng alegerile oamenilor. Oarecum, trebuie avut în calcul, dacă ar fi să privesc un pic utilitarist, modul în care sărăcia influenţează cultura şi, totodată, filtrul care sortează adevăratele valori. Căci, până la urmă, într-o societate în care preţul dictează, este normal să existe şi valori în care preţul se negociază. Nu vreau să intru în detalii, însă problema de faţă tinde să fie şi mai apăsătoare şi, deci, greu de dus până la capăt. De aceea, rolul acestui articol, dacă este să fie luat în calcul, ţine să demonstreze necesitatea unui sistem ferm, a unui spaţiu în care trebuie să ajungă numai valorile, şi nu scursurile unui sistem bolnav. Avem nevoie de identitate culturală, şi nu de programe care să susţină un mare nimic. Noi nu putem să dezvoltăm un context, să-l creştem ca pe un pom fructifer, dacă nu avem soluţii de negociere, de indentificare reală a premiselor culturale, nu putem să ne hrănim cu fructele unui pom inexistent. Societatea românească trebuie să înveţe să spună Nu, să nu se mai lase condusă de orice iniţiativă superficială. Deşi sună paradoxal, soluţia stă înfiptă în această scânteie. Ca premise şi idei de lucru care să susţină întreg programul ar fi, poate, stabilirea unor ţinte ferme, norme care să reglementeze şi să postuleze un sistem complet, un cadru care să producă valori. Este cât se poate de natural şi de logic să avem anumite limite impuse de unde să se nască noi contexe culturale. Prin aceste limite şi spaţiu, înţeleg un metaplan care să aibă în vedere toate colţurile societăţii, iar acest lucru implică verificarea şi punerea în scenă a tuturor celor care se lasă vânaţi de ideea unei munci curate. Acest spaţiu sau „Agora ideilor“ presupune discuţii, teme, reflectare şi multă muncă individuală. A fi om de cultură nu înseamnă a fi locvace, a te lăsa dus de „discuţii“ superficiale, ci a munci. Asta înseamnă că noi trebuie să-i facem să înţeleagă pe toţi cei care pretind că sunt oameni de cultură, şi aici intră adolescenţii, să vadă că orice lucru care se dezbate, trebuie să fie şi susţinut, iar a susţine un lucru nu este echivalent cu a avea o părere, ci o opinie întemeiată. Ei trebuie să înţeleagă că a mima cultura este foarte uşor, exact ca la piaţă, când alegi un produs în dauna altui produs, şi acolo avem un dialog, un cadru care presupune negocierea, dar o negociere practică, pragmatică, cu scopul de a alege ceva. Deci, a face cultură presupune a trece din spaţiul doxei sau flecărelii în spaţiul certitudinilor epistemice, a concretului, a celui care ştie ce vrea şi cere.