Reuşita sfârşitului nostru

        Să ne justificăm insuficienţa şi să zâmbim de fiecare dată când greşim! Aşa ar arăta, culmea, un imperativ optimist. În fond, lucrurile importante din viaţa noastră sunt făcute din nimic, din apă, nu e nimic pozitiv, optimist acolo, este doar un avânt ş-o întrebare. Zâmbetul nu costă, dacă vine de la cine trebuie să vină. Sărutul, la fel. De ce să ne molipsim cu o răceală goală, când totul este, până la urmă, vindicativ. Rănile, lacrimile, racilele, şoaptele oţeţite sunt făcute pentru oameni puternici, dornici de avânt şi refulare, sunt, parcă, desenate pentru a ne oropsi cu ele, poate a ne gâdila cumva orgoliul avid de reuşită.

       Să ne justificăm nimicul şi să-l îmbrăţişăm, căci el este singurul cu gust de tremur! Aşa ar arăta imperativul geloziei pe viaţa şi pe moarte. Cine are curaj să fie deschis cu adevărat, să nască ascunzându-se, seducând, alternând, vals şi mizerie, să danseze cu veninul cenuşiu din el? Nimeni! Să trăim ca pisica şi să urlăm ca leul, să ne mişcam ca tigrul şi totuşi să ne bifăm cimentul. Lemnele sunt mult mai coapte decât himera de sub picioare, chiar dacă o s-ajungem sub picioare, în mrejele viermilor şi al întunericului slinos, dar adipos, parcă slinos, cu toate astea, alunecos. 

Sinele tuturor

            Cred că în miezul existenţei a fost pitit mărul discordiei, or poate sâmburele veşnicei refulări, a popasului din care se va naşte şi fiecare oroare cu privire la deplinătatea potenţelor noastre. Tot de acolo, se va fi născând şi interogaţia evoluţiei perfide, minusculul ghiont, şi totuşi mare, ultimul mohican al aruncatului cu ochiul peste hotare, sau, poate mai simplu, peste drum. Nu este trist, chiar nu este, este al dracului de trist! Este trist că ţinem mult să ne vindem în cheltuiala noastră cu noi. Este obositor pentru că avem impresia că putem conduce cumva pe undeva, şi tot aşa. Uneori, când stai cu tine, printre puţinele dăţi, nu stai să te diseci în jurul altor hotare, ci laşi să te laşi cuprins de şi întru-ele. Alteritatea nu este prezentă în sinele tău, se estompează pentru câteva momente, când te laşi purtat de valul gol din tine. În rest, sinele nu este nimic altceva decât un cumul obscur de ego-uri, nimic mai mult. Sinele, în felul acesta, nu numai că este mască, dar o şi întreţine, o pune în picioare, ca apoi să se joace cu ea.

            Ne vedem adesea porniţi împotriva propriilor noastre năzuinţe, şi totuşi ne revenim, ne spunem că am omis cândva, cum stăteam poticniţi în ceva, în loc să fie altceva. Ne certăm că nu suntem în stare să alegem cum ar trebui să alegem, cum am pus pe hârtie, şi totuşi nu iese, nu ştim de ce, dar o ţinem tot aşa, învârtindu-ne şi rostogolindu-ne în propria noastră baie de himere. De fiecare dată ne închinăm în faţa deciziilor, ne felicităm pentru ele, ca apoi să ne scuipăm cu ele. Nu fuga de hotărâre ne lipseşte, ci însuşi hotarul de pe care ne vom fi pornit, aruncat într-o nouă lume, anostă, creaţă, sau poate, bună şi crescândă. Ce-i drept, nici nu avem cum să nu ne felicităm pentru nenorocirile noastre, doar plătim tribut propriei fiinţe, a deşertului cules de sinea noastră, de virtutea de a fi în acord cu dezacordul nostru.

Cioran şi barbaria

       
      Pentru Cioran, barbaria vine oarecum ca un răspuns la scepticism. Barbarismul întreţine, prin voinţa cu care se propagă, germenele perfid al evoluţiei: ,,Fenomenul barbar, care survine în mod ineluctabil în anumite momente istorice de cotitură, este poate un rău, dar un rău necesar; mai mult, metodele de care ne-am putea folosi pentru a-l combate i-ar grăbi venirea, de vreme ce, pentru a fi eficace, ele ar trebui să fie feroce: or, o civilizaţie nu vrea să accepte cruzimea; şi, chiar dacă ar vrea, nu ar izbuti, din slăbiciune. Cel mai bine pentru ea, din clipa în care a început să decadă, este să se târască în faţa barbarului; ceea ce, de altfel, nu-i displace câtuşi de puţin, căci ea ştie prea bine că barbarul reprezintă, întruchipează viitorul.ʼʼ[1] La o primă vizualizare, raționamentul de mai sus, ține să ne arate că specia de care depinde oracolul civilizațiilor moderne a fost și este produsă de un stimul nedomesticit.

       Barbarismul, la Cioran, merge mână în mănă cu scepticismul, el nu răsare perfid, el nu atacă preceptele unei societăți, ci le pune pe o pantă de propulsare, le fabrică tocmai pentru a se distanța de ele. Fenomenul barbar este pionul care exultă în punctele de maximă importanță din istorie, el așază instinctul de cotropire acolo unde este tăcere, deschide și închide triumfuri, încoronează disprețul și reușita față de evoluţie.

---

[1] E. Cioran, Căderea în timp, Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 66-67.

Iubirea şi glasul ei în turmă

        

        Există, pentru femei, o nevoie de a şti că sunt iubite, un fel de acord ţipător prin care se voalează de lumea lor. Noi, bărbaţii, suntem mult mai tăcuţi, iar atunci când spunem lucruri frumoase, minţim ca nişte porci. În fond, în dansul evoluţiei câştigă doar cei care nu se lasă cheltuiţi de propria lor idee, doar cei care se lasă purtaţi de avântul corporalităţii, al jocului meschin dintre instincte. Fugim, fugim după himere, dar ne lăsăm totuşi conduşi de iluzia că putem controla totul. Iubirea, spre deosebire de mâncare, nu poate fi controlată, nici măcar cântărită, însă ţinem al dracului de mult să o punem pe cântar, să ne vestim în stânga şi-n dreapta cu ea, să le facem tuturor cu ochiul, acaparând şi mai mult spaţiul impersonal al minciunii cu care ne hrănim.

            Îmi place să dansez într-o relaţie, să-mi spun că totul curge lin, chiar şi atunci când nu se întâmplă, îmi place şi totuşi îmi displace că-mi place. Să fim în acord cu trăirea înseamnă să fim în acord cu o altă baie furibundă prin care să ne falsificăm cu totul. Evident, dragii mei, totul este falsificare, chiar şi cuvântul iubirii, dansul şi toate cele ce sunt, nimic nu este perfect şi pur, dar să zicem bine mersi că este ceva, să ne mulţumim cu puţinul zilelor noastre şi să zâmbim fals!  

Primeşti ce meriţi şi nimic mai mult

     

     Orice lacrimă sortită pieirii este făcută pentru oameni cu chip de monstru. Oamenii puternici, cei cu umeri laţi şi pumni fermi, cei care indică timpul cu pixul, sunt prizonierii propriei lor elasticităţi, a potenţei supreme de a pune totul împotriva lor. Pot aşa de multe şi totuşi puţine. În potenţă, aristotelic vorbind, orice individ îşi depăşeşte cusurul. În act, orice individ se unge cu o potenţă moartă. Nu există tărâm şi crepuscul de călcat în picioare, oricât de mult am vrea să credem în asta. Suntem mici, chiar dacă suntem mari, avem nevoi şi dispute, creştem şi chiar umplem cu semnificaţie orice pată avidă de răspuns, dar nu putem să mutăm munţi din loc, nu putem să erupem ca un vulcan dornic de răzbunare. Avem o limită înfiptă în pieptul nostru, în mănunchiul de oase ce pocnesc în noi. 

Clişee

             Dacă am sta doar pentru câteva momente, am putea să observăm foarte uşor cărările vieţii noastre, a mănunchiului de fapte, a tuturor clişeelor ce se acumulează şi devin canoane sau reguli demne de urmat. Sigur, nu sunt aici pus în situaţia de a nega orice, dar am impresia că cele mai multe lucruri din uzul cotidian, ori sunt grăbite, ori sunt de-a dreptul prost înţelese. M-am plictisit de ideea de sărbătoare, fie că vorbim de onomastică, de Crăciun, ziua cârnatului sau a oraşului. M-am săturat pentru că nu mă mişcă nimic cu adevărat. Sărbătorile, dacă nu ar fi existat produse care să le susţină, ar fi fost cu mult apuse! Moş Crăciun, conceptul coca-cola! M-am săturat să văd femei mituite cu câte o floare de ziua lor, şi bătute cu câte o lustră în cele mai multe din zilele lor. M-am săturat de urările meschine şi mizerabile cu care te ating doar ticăloşii. M-am săturat să ne iubim într-o zi, ca să putem să ne înşelăm a doua zi…

            Poate că nu există perfecţiune, dar nici nu o cer, vreau doar să învăţăm să luăm lucrurile ca atare, să nu mai aşteptăm pretexte pentru a face un dar sau a spune o glumă. Majoritatea tâmpeniilor vin tocmai pentru că nu ne putem ridica la pretenţiile noastre obscure, pentru că suntem singuri de sărbători, când în fapt ar trebui să fim alături de cineva, de parcă există un calendar al faptelor ce duc la împlinire. M-am săturat de 1 mai, de toţi bolovanii care fug în pădure şi beau bere şi alţi cretini pe măsură, care fug în vamă, chipurile ca să demonstreze că ei nu fac parte din turmă, dar uită că şi ei se strâng în turmă! M-am săturat de iarna mizerabilă şi fuga după porci. M-am săturat de vara plină de seminţe şi cretini hidoşi care urlă după fete. M-am săturat de începuturile de şcoală, când vezi mici monştrii pregătiţi să slăvească partidul cel măreţ. M-am săturat să mă tot satur şi să încerc să-mi fie bine, mai ales că nu există bine. 

Ignoranţa în iubire... doare?

       Ignoranţa doare! Dar, până la urmă, nu este doar o impresie a noastră? Până la urmă, nu vine tocmai din nevoia noastră de a ne spune că suntem cei mai importanţi? În fond, rolul asumat în iubire, de persoana care iubeşte cu adevărat, nu implică deloc ideea de ignoranţă. Pentru înaripatul iubăreţ nu mai există stângă şi dreapta, dar ignoranţa? Să fie oare el aşa de atent? Să nu-i scape nimic? Nicidecum! Nu iubim pentru că nu suntem ignoraţi, iubim chiar şi dacă suntem ignoraţi, şi dacă ni se pun piedici, şi dacă suntem daţi afară pe uşă, tot găsim o cale, intrăm pe geam, sărim de pe acoperiş, spargem uşa, întrecem limita impusă de celălalt. De ce? Pentru că nu vedem ignoranţa; suntem aşa de orbi încât ne lipseşte cu desăvârşire orice reper. Nu cred că suntem sortiţi focului dacă stăm să ne uităm mereu la fiecare fir în parte. Într-o relaţie reală, focul există, nu există paie şi jar, este pur şi simplu acolo, fără a fi nevoie de un adaos. În fapt, ideea de adaos este valabilă doar în contabilitate, doar în făgaşul perfid de a vedea în iubire doar ceva cantitativ, şi nu calitativ. Bine, ar putea spune unii că în cantitate se găseşte şi calitatea, că numărul de obicei ne dă calitatea. Aşa o fi! Însă mereu am preferat să ascult o piesă necunoscută, să citesc un autor necunoscut, iar când s-a întâmplat să fie şi celebru, a fost, evident, doar o întâmplare! Aşa că, fie-ne straşina cât mai caldă, să nu uităm să fim aproape de ceea ce contează cu adevărat, iar acel imperativ real stă înfipt în chiar interiorul inimii noastre, şi nu în gândul că am fi ignoraţi de consoarta noastră! 

CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

„Toţi bolnavii, toţi bolnăvicioşii tind instinctiv, din dorinţa de a scăpa de neplăcerea surdă şi de simţământul de slăbiciune, spre organizare de turmă; preotul ascet ghiceşte acest instinct şi-l încurajează; acolo unde există turme, instinctul de slăbiciune le-a vrut, iar înţelepciunea preoţească le-a organizat. Căci nu trebuie uitat un lucru: cei puternici tind la fel de firesc să se despartă, după cum cei slabi tind să se adune; dacă primii se unesc, atunci aceasta se petrece numai în vederea unei acţiuni agresive generale şi a satisfacerii generale a voinţei lor de putere, acţiune ce repugnă conştiinţei individuale; ceilalţi, dimpotrivă, se strâng laolaltă, faptul de a fi împreună făcându-le plăcere - aici instinctul lor este tot atât de satisfăcut, pe cât va fi de iritat şi de tulburat prin organizare instinctul ,,stăpânilor“ înnăscuţi (vreau să spun al speciei om-animal de pradă singuratic). Toată istoria ne învaţă că sub orice oligarhie zace întotdeauna ascunsă pofta de tiranie; orice oligarhie tremură neîncetat din pricina efortului pe care fiecare dintre indivizii ce o compun trebuie să-l facă pentru a-şi stăpânii această poftă. “ 

                                                                                                                                                 
F. Nietzsche - Genealogia moralei

Despre banii cheltuiţi şi alte minunăţii tipic româneşti. Click aici. 

Deschisul lui Rilke

       Există o coerenţă a lucrurilor care stă răstignită (atrasă) într-o forţă de gravitaţie. Această relaţie ce se desfăşoară reprezintă insula nemărginitului. Neîngrăditul sau Deschisul lui Rilke se regăseşte în lumea animalelor şi plantelor. Doar ele se lasă conduse de pofta cea surdă, doar ele se află situate într-o stare de toropeală, undeva între inconştient şi conştient. Omul vede deschisul în privirea animalului, el fiind în afară. Mai exact, deschisul lui Rilke înseamnă însuşi câmpul de atracţie al purei relaţii de atragere. Aici, forţele se contopesc în spaţiul mirabilului centru. În alţi termeni, deschisul este natura, voinţa, pura relaţie de atragere a forţelor, viaţa, mirabilul centru, sfera cea mai vastă a lumii. Omul, prin reprezentarea sa, prin faptul că se pune pe sine, prin vrere, în faţa lucrurilor, se separă de deschis. Omul vrea să se impună, tot ce-i apare în faţă îi este străin, adică situat dincolo de el. Astfel, omul ajunge să i se sustragă deschisului. Dacă facem o paralelă, ceea ce este deschis la Rilke ar însemna tocmai ceea ce este închis la Heidegger.

            Pentru Heidegger, omul este în Deschis, el fiind singurul care poate să rostească neascunsul (aletheia). Numai omul poate să cânte şi să lumineze prin cuvânt ceea ce este. Ca să treci pe un drum, trebuie mai înainte de toate să treci prin cuvântul drum. Ca să poţi articula gândul, ai nevoie de lumina cuvântului (logos). Cu alte cuvinte, deschisul este tocmai omul. Prin faptul că privirea ambientală ne este specifică în modul cel mai vulnerabil şi abil de a trece totul prin inima noastră, şi nu prin raţiunea calculatoare. Prin faptul că ne uităm la noi, la interiorul nostru, şi putem să vedem deschisul. Animalul este sărac de lume, planta este străină de lume, omul este plăsmuitor de lume, spune Heidegger. Asta înseamnă că numai noi putem ajunge la fiinţă, la ceea ce ne dă sens şi greutate. 

Cum să minţi o fată? Minciuni ideale!

     Îmi place să privesc tabloul năzuinţelor voastre. Acolo unde nu există creier, trebuie să existe Internetul. Este aşa de uşor în ziua de azi să-ţi rezolvi problemele, cu un singur click, nimic mai mult. Oare există cu adevărat un răspuns în sine promiţător? Se pare că da, după pleiada de oameni avizi de Google. După mine, evident, nu. Şi atunci, să vedem ce speră un individ de la o asemenea problematică, care sunt năzuinţele lui, ce-l macină şi trebuie să fie răsturnat? În primul rând, omul cu pricina vrea să scape ieftin, să nu-şi mai bată capul cu atâtea răspunsuri. În fapt, el caută răspunsul tocmai ca să evite răspunsul. Îşi pregăteşte terenul, se încălzeşte şi atacă. Şi ca bâlciul să fie complet, maimuţoiul trebuie să ştie că femela miroase mult mai bine decât o vede el. Tot aşa, dacă nu spune, asta nu înseamnă că nu vede. În altă ordine de idei, minciuna nu este ideală, mai ales când o cauţi. În esenţă, cel care caută să mintă ideal este de fapt cel care se minte pe sine la fel de ideal. Prostul prostit de propria sa prostie! Nu există reţetă fixă nici măcar când pui un ou în tigaie, dar să cauţi un dicţionar al minciunilor ideale?!

Minciuna ideală? Normal, să nu minţi!

CNN : România, centrul global al traficului de fiinţe umane. Pe urmele prostituatelor – de la Amsterdam, în satele din România

      Poate că sună drastic pentru noi să fim văzuţi ca o ţară iubitoare de prostituţie, însă sărăcia ne obligă, iarăşi, să le scutim pe bietele fete de dispreţ. Cei mai mulţi vor fi fost şocaţi de spusele americanilor, dar ei, aşa cum iubesc ţara asta plină de trandafiri, ar trebui să se uite împrejur. Prostituţia, în România, este ca peştele în apă, este peste tot, în sălaşul ei, dacă ar fi să folosim un termen iubit de filosofi. Ce mă macină ? Faptul că, încă, mai sunt oameni creduli, care nu văd în stânga şi-n dreapta. 
      Problema nu este a prostituatelor, ci a societăţii care nu mai vede nimic, a rostului care a intrat în mersul banal al lucrurilor, transferat până-n treptele uzuale ale bunei-simţiri. Suntem cufundaţi în dispreţ doar când ni se arată obrazul, dar facem cu ochiul de fiecare dată când ne cade o pradă în mână. România nu este mirabilul centru al promiscuităţii, numai că nouă ne place să ne bârfim, să ne jertfim chiar şi acolo unde nu doare, în calculul subit de realitate. Să luăm aminte, orice ţară are himere, nu există utopia lui Morus nicăieri în lume, doar în cărţi! În fond, prostituţia e cea mai veche meserie din lume! 


Articol aici.

Primesc... însă, nu mă-nsor! - Caragiale

QUAD NON EST IN ACTIS NON EST IN MUNDO

            Ideea de măritiş! Iubirea, din punctul femeilor avide de legământ, nu poate fi completă decât atunci când se pune pe hârtie. Odată ce a fost ştampilată, iubirea poate să fie împlinită. Nu există sentiment, dacă nu există notar! Nu există trăire fundamentală, dacă nu există o cununie civilă. Noi, oamenii, suntem, parcă, făcuţi să gesticulăm, să dăm din mâini, să ne certificăm alegerile şi să le batem în cuie. Ba mai mult, când agonia ajunge la saturaţie, ţinem să desfacem totul exact cum a început. Fix la instituţii! Nu vrem care cumva să scape cumva că nu a mai fost rost de ceva, aşa că ne ducem hotărâţi să rupem contractul. Cred că Jean-Jacques Rousseau este de vină pentru tot. Nu a mai fost altul ca el, atâtea contracte!

            Prin excelenţă, însă, se impune o întrebare care se ascunde în acest testament funebru: De ce simţim nevoia să rostim iubirea? Chiar nu poate ea să existe în taină, cum de altfel şi este? De ce trebuie să ne facem jurăminte, să ne spunem că ne iubim, că ne ţinem de mână, că totul este minunat? În fond, putem trăi liniştiţi şi dacă nu o facem, ba chiar mult mai bine. Instituţia familiei este mult mai importantă decât lacrima iubirii ancestrale, nu există nimic pe lume care să dărâme mitul ştampilei şi al certitudinii. Spuneam, nu demult, că certitudinea în iubire este ca focul în foc. Pur şi simplu, nu are sens, nu are nici o noimă să cauţi apă în apă. Când iubeşti, o faci pur şi simplu, fără de nevoi şi iscoade, fără a pune piedici şi a cânta la şarade; nimic nu se compară cu sentimentul de împlinire, iar iubirea asta ar trebui să fie - un dop în agonie. Petrecerea, dansul macabru al nunţii, vestirea, sunetul, muzica şi aşa-zisa sfinţire preoţească ar trebui să fie în interiorul cuplului, cel fără de spaţiu, fără o lume ce apune subit în ei, fără de nevoi materiale şi certe de a enunţa o certitudine în incertitudine. Să ne iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat. Să ne luăm cu adevărat, chiar şi atunci când ne doare, când este totul mai greu, să simţim în faptele alegerilor noastre că nu există un alt tipar, o altă iscoadă care să ne prefacă, să ne destabilizeze de la propria noastră reuşită, în speţă, cea de purtători de iubire. 

Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?

            Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.

             Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?

            De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt. 

            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.

           

---

[1] Patere quam ipse fecisti legeni 

[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).

[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29. 

7 locuri în care îi place unei femei să fie atinsă

      Am revenit în lumea revistelor şi siturilor de doi bani care ne mănâncă existenţa. Acum, după ce-am descoperit cum să citim în talpa piciorului, o să aflăm şi unde se simte femeia la ea acasă, unde este caldă cu adevărat. Lista arată aşa: părul, clavicula, ceafa, zona inferioară a spatelui, palmele, lobii urechii, interiorul coapselor. Iar mai jos o să vedem ce zice un bărbat pe situl cu pricina:

Kamo

23.04.2010 - 00 : 24

Vax

Pe noi ne intereseaza doar c*rul. * care mai vor si altceva sa-si plateasca un gigolo sau sa se faca lesbiene.

Articolul aici. 

Omul ca scursură şi consum

            Există o siguranţă în nesiguranţa noastră care ne face să fim stăpâni pe nimic. Acolo, în iluzia clădită cu paie, se naşte perimetrul aşa-ziselor câştiguri. Păcat, însă, că trebuie să cuantificăm totul, să valorificăm umanul din noi. Ciudat şi chiar interesant este faptul că nivelul de împlinire al omenirii a ajuns să fie calculat şi disecat în funcţie de un barem matematico-economic, de parcă fericirea creşte în funcţie de rata şomajului. Interesante mai sunt mecanismele actuale de eficientizare şi de consum, aşa de interesante că omul nu are nevoie în fapt să fie disecat prin ele. Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.

            Omul, din perspectiva corporaţiilor avide de câştiguri, nu este decât un pion sedus de produse, în căutare de obiecte şi de ustensile care să-i satisfacă egoul de a pune mâna pe orice. Evident, falsa impunere a unor mărci, la fel şi posibilitatea de a cumpăra orice, nu duce la reuşită şi împlinire, însă marile organizaţii nu te vor lăsa niciodată să dai greş, mereu te vor aduce pe drumul cel voios, adică pe drumul lor cel bun. De ce să mai vrem altceva în afară de ceea ce ni se oferă? De ce să ne mai punem întrebări când totul este de vânzare? Este normal să fim fericiţi că ne identificăm cu un produs, să-l promovăm gratis şi chiar să ţipăm că el este cel mai bun. Este normal să le facem curăţenie prin fast-food, dar să aruncăm cu totul felul de lucruri în spaţiul public. Normal, nu e frumos să nu strângi după ce ai mâncat în ograda unei corporaţii, nu? Să-i ştergi şi masa, să nu uiţi! Dar să scuipi pe stradă! Până la urmă, falsa morală promovată de corporaţii nu este rea, este doar periculoasă, răufăcătoare, prin aceea că obligă la un altfel de comportament, la o uniformizare benefică lor şi numai lor!

Goana după esenţă

    Pasiunea pentru esenţial a fost drama presocraticilor şi reprezintă arhetipul gândiri contemporane. Thales, în goana după adevăr, a fost printre primii care şi-au pus întrebări cu privire la începutul lumii, la acel prim principiu (vis primitiva activa) care guvernează toate cele ce sunt. Noi, acum, în filosofie, păstrăm desenul lui Thales, dar îl numim fiinţă sau esenţă. În gândirea comună, fiinţa este simplu trecută ca esenţă. Acum, nu numai filosofia se ocupă de studiul fiinţei, cam toate ştiinţele pornesc spre un ţel de genul acesta, numai că se pierd pe drum…

      Până la urmă, cel care vinde în piaţă, când te întreabă ce vrei să cumperi, se întreabă în vederea fiinţei. Sigur, nu face ontologie sau metafizică, dar gândirea, aşa cum a fost ea proiectată de /moştenită de la Aristotel, obligă la argumente de ordin cauzal. De fapt, totul se răsfrânge cauzal; nu trebuie să faci filosofie ca să-ţi pui întrebarea: de ce? Dacă stau să mă gândesc bine, copii, când încep rostul prin viaţă, când se întreabă cu privire la orice, nu fac decât să ne arate că ei sunt adevăraţii metafizicieni ai vieţii, nu oamenii de ştiinţă, obosiţi de cutume şi tradiţii precare, ci oamenii cu o privire pură, lovită de singurul lucru care îi mâna pe greci să facă ştiinţă – curiozitatea.

      Mirarea, în filosofia contemporană, este un moft, ea nu mai ţine de ochiul filosofiei, ci de dulapul ei, totul fiind acum în bună parte doar metodă şi studiu calculat. Însă, ce uită aceşti iluştrii nătăfleţi este tocmai faptul că ei obiectivează jocul mirării şi al interogaţiei. Ei încearcă să argumenteze un ţinut în sine epistolar, mitic, doresc să plaseze filosofia în spaţiul epistemicului chiar cu riscul de a o rupe de ceea ce este în esenţă sau ce-i este în esenţă propriu. Am ajuns să facem o dialectică a metodei, a calculului logic şi formal, să ne pierdem între probleme ce se nasc din metodă, şi nu din mirare şi sclipire. Acum, toţi sunt filosofi, toţi se întreabă cu privire la modalităţile de abordare sau de tematică, dar nici unul nu stă pe gânduri (otium), nimeni nu mai este uimit de nimic, însăşi ideea fiind în sine obosită de hărţuială contemporană.

Câinii vagabonzi şi oameni muşcaţi pe stradă

        Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită toată aprecierea şi stima pentru inventivitate. Problema câinilor vagabonzi nu a fost niciodată rezolvată. În fapt, instituţiile statului aşteaptă, stau cu mâinile în sân, şi când mai apare câte o victimă, încep să dea puţin din fălci. Nu mi se pare normal să mergem prin Bucureşti cu teama câinilor. Anul trecut peste 13.000 de persoane au fost agresate de câinii comunitari. Se cheltuiesc o grămadă de bani în documente, fictiv, iar oamenii sunt lăsaţi să fie sfâşiaţi şi omorâţi cu sânge rece. În fine, problema e mult prea mundană şi nu ar avea rost să o despicăm aici. Să citim comentariul cu pricina şi să zâmbim frumos, toate astea în timp ce ne muşcă un căţeluş drăgălaş de picioruşe şi de fund. Apropo, nu cred că avem precedent, dar soluţia ar fi, dacă tot îşi freacă toţi mâinile, să dăm primăria capitalei în judecată, să vezi atunci cum apar soluţii, ies pe bandă rulantă!

''Am nişte idei uneori, pe care mulţi le-ar putea considera ciudate, dar în opinia mea sunt foarte frumoase. Spre exemplu aceşti câini comunitari ar trebui strânşi şi duşi într-un super adăpost unde să fie hrăniţi şi îngrijiţi. Apoi zilnic aproximativ 100 de câini sa fie eliberaţi pe un teren de câteva hectare pentru a fi împuşcaţi în scop de agrement. Sunt destui ca mine care doresc violenţa şi în realitate nu doar la televizor. Pentru fiecare câine împuşcat vânătorul ar trebui să plătească 30 de euro. Astfel s-ar obtine bani pentru îngrijirea celorlalţi câini rămaşi în adapost care ar trebui să fie vioi şi sănătoşi pentru a face vânătoarea mai captivantă. Carnea câinilor ucişi ar putea fi donată sau vândută restaurantelor chinezeşti dupa un control sanitar-veterinar iar din pielea acestora s-ar putea face diferite articole de marochinărie. Deameni s-ar putea organiza şi o vânătoare non-letală cu bile de paintball unde câinii doar să sufere şi să schelălăie dar să nu moară.''

Nebunia de a reuşi

          

         Trăim vremuri nebune, cu patimă şi foc. Am ajuns să ne dăm în cap la fiecare colţ de stradă. Ne ţinem în braţe doar din dorinţa de a reuşi. În fapt, singurul adevăr demn de luat în calcul, într-o societate de consum, este monologul sorbit şi deghizat într-un dialog cu restul societăţii. Să fim serioşi, câţi vor să-ţi fie bine? Câţi simt cu adevărat că fac ceva pentru tine, fără a avea ceva ascuns care să-i determine să te ajute?

            Îmi este greu să cred în vorbe goale, în preoţi deghizaţi, în oameni ai cuvântului şi angelicului. În fond, dacă stau să mă gândesc, în goana asta după supravieţuire sunt aruncaţi toţi. Nimeni nu scapă. Fie că eşti sfânt sau diavol! Suntem nevoiţi să fim  răi, să tragem în dreapta şi-n stânga, suntem asupriţi să fim buni, milostivi, să ne dăm coate şi să zâmbim fals. Ce interesantă ar fi o lume dacă valorile s-ar inversa şi în loc de un salut am arunca câte o înjurătură! Măcar aşa am fi sinceri cu ce simţim. Cum ar suna: Bună ziua! Iar răspunsul: Du-te dracu’! Interesant, nu?

            Cele mai umile feţe ascund pete în ele; nu există nimic care să se compare cu aceşti falşi ipocriţi, cu modul lor mârşav de a spurca noeme, totul fiind doar o aromă bună de gustat şi de aruncat la closet. O să învăţăm să devenim aşi într-ale actoriei şi milostivirii, o să fim mai presus de toate şi, uite aşa, o să vânăm cu nesaţ! 

Să luăm viaţa în glumă?

            Cele mai iluminate minţi au spus să luăm viaţa în glumă. Evident, cele mai frumoase minţi văzute de mine, nu cele care se fac pe la facultăţi cu forţa şi cu idei pe de rost învăţate. Nu există nimic mai frumos decât să te investeşti în ceea ce nu este în programa şcolară, să te falsifici în faţa profesorilor, dar să câştigi în faţa ta. Cred că, în timpul facultăţii, nu am făcut niciodată ceea ce era cu adevărat în programă, mereu m-am legat de ceva, am încercat să fiu situat în paradigma respectivă, dar să aleg totuşi ceea ce-mi convenea.

            Cum spuneam, putem să luăm viaţa în râs, să ne descotorosim cu totul de cele ce sunt, să ne aruncăm în marea învolburată a deşertului şi să visăm cum nimeni nu o face? Aş vrea să putem, aş vrea să zburăm cu adevărat, să ne stingem într-o lacrimă şi să dansăm perfid întru-alta, dar mă tem că blestemul este mult prea mare pentru noi, viaţa este mult mai mult decât putem duce. Cele mai frumoase minţi au spus să luăm viaţa în glumă, însă ele, culmea, nu au reuşit niciodată. Au cochetat cu această idee, dar nu au pus-o în practică…Să fim oare mai mici decât ideile noastre? Să nu putem să schimbăm aşa-zisul dar cu care ne-am pomenit la naştere, în speţă, cel de purtători de viaţă? Viaţa nu este o glumă, ci o glumă bună, cum adesea am spus; ar trebui să o dezlegăm de şnurul ce o leagă şi să o purtăm în jurul nostru cu adevărat, să nu ne mai minţim că totul este frumos sau urât, să încercăm să aderăm la jocul de forţe ce se stârnesc în noi, să ne lăsăm duşi de ele şi să fim ca animalele, liberi şi totuşi prinşi în existenţa asta nebună. 

Cum să dai răspunsul la toate?

       Mă întreba cineva cum este să pui pe tapet aşa o multitudine de gânduri şi trăiri, să te descoşi în faţa tuturor, să le arăţi cele mai intime răvaşe, să te dezveleşti de temeri şi să cânţi cu propria ta cenuşă. Ce nu ştia omul este că viaţa mea, aşa cum este şi a ta, sau a celui de lângă tine, nu este decât o glumă bună, nimic nu este bătut în cuie, blocat în propriile virtuţi de a nimici şi cel mai fioros curent ce alunecă spre tine; viaţa este un truc din care scapă doar trişorii. Cu zâmbetul pe buze!

      Suferinţa nu este făcută pentru oameni slabi, secătuiţi de toate cele ce sunt, ea se propovăduieşte acolo unde nu sunt tipare, în ghiocul celor puternici, în punctul de fugă al oamenilor cu gânduri măreţe, acolo unde se nasc troiene şi unde se pun iscoade, în abisul golit al Zeilor. 

La ce bun poeţii?

    La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei. 

     Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…

       Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului  cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană. 

Sex pe facebook

"Folosirea sms-urilor, a reţelei Facebook şi a altor platforme de socializare îi determină pe cei care au început de curând o legătură sentimentală să întreţină relaţii sexuale mai devreme, potrivit unui sondaj citat de Reuters."

Asta înseamnă că reţeaua de socializare rezolvă problema discuţiilor preliminare. Ba mai mult, ce este mai interesant este faptul că noile prietene încep să caute, după ce s-au aruncat în noua relaţie, fostele prietene ale actualului iubit. Găsit virtual, evident! Femeile sunt mai curioase! Însă, am o dilemă, bine că nu este o trilemă, cine hotărăşte când este mai devreme? 

Articolul îl găseşti aici.

Zâmbetul tiranului

        

       Am vrut să încep acest articol prin a vorbi despre tiran, victimizarea tiranului şi perversiunea cu care îşi seduce victimele. Mi-am dat seama, după câteva rânduri, că tiranul e banal, ar fi prea mult pentru noi să pierdem timp cu unul care vrea să pună mâna pe cât mai multe lucruri fără a face nimic. Aşa că, în toată agonia de faţă, un zâmbet mi-a surâs întrebându-mă, unde este demnitatea? Putem noi să vedem cu adevărat sau suntem adânciţi în propria noastră conştiinţă? Poate să existe demnitate într-o lume contopită cu dorinţe?

            Suntem în secolul vitezei, al goanei după tehnologie, al gândului că totul va fi mai uşor dacă vom lasă totul în seama calculatoarelor. Suntem dependenţi de ustensil, şi chiar mai mult, ne identificăm cu aşa-zisele noastre valori, ne batem cu pumnul în piept pentru nişte produse, ne punem piedici unul altuia, încercăm să venim cu soluţii tocmai acolo unde nu este nevoie, luăm pastile pentru orice, dar uităm că ele tratează doar efectul. În lumea aceasta, o lume a mijloacelor, se găseşte şi hoţia tiranului, a individului care se află pe buzele tuturor, a omului bun la toate, a celui care gândeşte pentru toţi şi pentru nimeni, aici întâlnim escrocheria meschină şi vehementă a infractorului care-şi spune cu zâmbetul pe faţă că el este doar un simplu Don Dresor.

            Putem noi să zăbovim cu sinceritate, când alergăm la metrou, când folosim zece calculatoare, când citim de pe internet, sau ne mirăm de nu ştiu ce invenţie, putem noi să mai înţelegem demnitatea cu adevărat, să o mai găsim pe stradă sau chiar la îndemână, în buzunar? Sincer, nu! Nu cred că mai ştim să apreciem ceva, nu cred că ştim ce este aia onoare sau cuvânt, ba chiar mai mult, nu cred că aflăm din presă sau de pe internet că există cuvântul etică, sincer, nu avem cum, aşa multe informaţii, aşa de multe soluţii, pe toate drumurile, cine ar mai avea tupeul să ridice vreo problemă când totul este de vânzare? 

De ce se despart femeile de bărbaţi?

            Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că vom ajunge la un răspuns satisfăcător, dar uităm că rănile nu se închid aşa, ci se adâncesc şi mai mult în nepătrunsul hăituit de noi. Motivele unei despărţiri nu vor exista niciodată, şi asta pentru că nu există motive reale, există nişte puncte de saturaţie, nişte mici răscoale care decid să se strângă într-un ultim şi suprem fuleu.

            Bărbaţii nu au fost niciodată inventivi, ei mereu au fost preocupaţi să vâneze, să stigmatizeze teritoriul, să înfulece orice pradă cu nesaţ şi să stea pe loc. Femeile, dimpotrivă, fiind nevoite să fie alese, au fost obligate să găsească tertipuri, să fie din ce în ce mai sigure pe nesiguranţa lor, totul fiind doar un truc, o paiaţă zâmbitoare ce îşi propunea să atragă şi mai mult în capcană potenţialii cimpanzei. Însă ce se desprinde de aici? Cu ce s-au ales femeile spre deosebire de bărbaţi? Ei bine, femeile, fiind nevoite să se lase prădate, au găsit şi rafinamentul, tactica, suavul, lascivul, au găsit mrejele fermecătoare ale avansurilor, au învăţat să aleagă şi, deci, să fie rafinate. Lucru care scapă cu desăvârşire bărbaţilor. Astfel, înarmate cu un bagaj de jocuri şi cuvinte, au început să sorteze, să disece şi mai atent fiecare potenţial partener în parte, totul fiind în esenţă doar un joc. Sexualitatea, dansul, perversiunea, au devenit amicii femelei, şi asta pentru că masculii presau cum puteau ei mai bine, adică forţând nota.

            Evident, cercul vicios răsare, şi un maimuţoi se prinde că este timpul pentru schimbare, că ar trebui să înveţe limbajul femeilor, adică să se joace, să danseze exact ca ele, să fie şiret şi să privească exact acolo unde doare, adică în mănunchiul orgolios de vulnerabilitate. De aici şi până mai departe a fost doar un pas. Bărbaţii au început să-şi filtreze terenul, au ridicat ştacheta, au început să-şi măsoare cuvintele, să fie mai domesticiţi, să facă trecerea într-un final de la barbar la civilizat. Însă, în goana după pradă, bărbaţii au ridicat şi mai mult nivelul de percepţie al femeilor cu privire la tacticile lor de agăţat. Mai frumos spus, bărbaţii au jucat dansul lor, dar pe muzica femeilor.

            Şi acum, să revenim la ce ne doare, de ce se despart femeile de bărbaţi? Urmărind raţionamentul de mai sus, este destul de clar de ce femeile aleg să fugă de bărbaţi. Se tot aude prin piaţă că bărbaţii sunt perverşi, meschini, schimbători, că fug după multe şi vrute, dar în fapt unul dintre motivele despărţirii stă închis tocmai în acest mit: perversiunea. Femeile sunt menite să fie iubite, nu înţelese, spunea nu ştiu cine, aşa e, şi asta pentru că joaca este mai presus de toate. O femeie se desparte de un bărbat când el uită să mai fie pervers, când el uită să o mai mintă frumos, chiar dacă încearcă să o facă. Femeile se despart de bărbaţi pentru că dansul le este străin bărbaţilor, că nu mai ştiu să fie aşa de seducători cum au fost, că drumul lor şi certitudinea lor că au pus mâna pe o bucată se destramă din chiar acel moment. Femeia simte şi miroase mai mult decât oricine. Ea fuge de tine pentru că ai devenit comod, ai uitat să o mai vrăjeşti şi să o amăgeşti aşa cum o făceai. Femeia fuge de tine pentru că scara evolutivă o obligă să facă asta. În competiţia asta nebună câştigă doar cel mai şiret, şi nu cel onest. Sinceritatea nu există în cumpănă! Femeile se despart de bărbaţi pentru că ei nu mai ştiu să facă dragoste, nu mai găsesc nimic nou cu care să le surprindă, nu mai fac faţă propriei lor dispute, a jocului cu care le-au hrănit încă de la început, când le-au sedus şi le-au adus în spaţiul potenţei lor. Femeile fug de bărbaţi pentru că bărbaţii aleg să plângă după ele, decât să alerge după ele, să ţină aproape sentimentul de incertitudine, şi nu de câştig. 

Patru semne că eşti bătut în cap

Ce interesante sunt soluţiile de genul celor prezentate prin reviste:

Un semn că te doreşte! Cum să ajungi frumos când eşti urât! Cum să te scarpini în fund în timp ce te scobeşti în urechi! De ce să zâmbeşti la locul de muncă? Cum să te dezvirginezi cu un ciocan? Cum să slăbeşti mâncând? Cum să te îngraşi slăbind? Cum să pui mâna pe el? Cum să scapi de trecut şi să te trezeşti în viitor? De ce este libidoul mărit când te uiţi la un meci de fotbal!? De ce să nu te speli pe mâini când ieşi de la toaletă!? Cum să arăţi impecabil la 80 de ani? Vrei să fii ager la minte? Cumpără un tampon! 


Vrei să faci sex cu altcineva în afară de tine? Uită-te în oglindă! Cum să ai dinţii albi, dar să miroşi a usturoi! De ce femeile sunt vulnerabile? Cum să te menţii în formă în timp ce stai? Vrei să te calmezi? Mănâncă un cârnat! Ce este tensiunea sexuală? Lacrimile femeilor taie pofta de sex a bărbaţilor. De ce plâng femeile după ce fac dragoste? Ştiinţa ne învaţă că bărbaţii infideli sunt proşti la pat! Fecioarele sunt bune la pat! Leoaicele sunt cuminţi în casă! Feng shui şi salata cu viţel de oaie! 


Psihologia dragostei te învaţă cum să descoperi tainele iubirii! Semne că iubitul te înşeală! Ghicitul în talpa picioarelor sau podomantia. Bărbaţii sunt atraşi de femeile vulnerabile sau respinse în dragoste. Când prietenia se transformă în dragoste. Ce nu trebuie să ştie femeile? Semnificaţia replicilor de despărţire ale femeilor. Află unde este Moş Crăciun pe gps sau internet. 

Cum să scăpăm de plictis?

            M-am gândit mereu la esenţa vieţii, mai ales că am întâlnit pe parcursul acestui circ o grămadă de oameni care aveau de gând să se omoare, pentru că nu ştiau care este esenţa vieţii sau dacă există. De fapt, mint, nu m-am gândit serios decât atunci când am început să văd că numărul celor care au de gând să se sinucidă începea să crească. În fond, viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un joc de zaruri. Şi când zic joc mă gândesc la sensul cel mai simplu şi mai natural. Treaba este în felul următor - noi ne plictisim, asta e miza tuturor celor ce sunt.

            Matematica probabilităţilor a fost inventată nu pentru a descoperi esenţa lumii în care trăim, ci pentru a stabili o posibilitate fermă de a câştiga la loto. Viaţa, aşa cum este construită, evident, de noi nu este nimic altceva decât o fugă de plictis. Suntem plictisiţi de toate şi de tot. Ne căsătorim din plictis. Ne ducem la cumpărături din plictis. Facem copii din plictis. Avem locuri de muncă din plictis. 
          Camus vorbeşte de absurd, însă nimic nu este absurd, ci calculat cu o precizie de furnică. În fapt, totul este o luptă cu plictisul, tot, absolut tot. Iubim pentru că ne plictisim. Ne minţim că iubim, că suntem romantici. Dansăm, râdem forţat, facem ritualuri, inventăm religii (vezi scientologia sau mormonismul lui Joseph Smith, Jr.), căutăm muzică, scriem poezie şi filosofie, cântăm în cor şi scuipăm seminţe.

            Să fim serioşi, nimic nu este absurd, însuşi Sisif a conştientizat asta, însă Camus a văzut prea puţin, a rămas la primul strat, nu a privit cu ascuţime. Sisif nu şi-a luat soarta în braţe, nu s-a însurat cu ea, a luat în râs râsul însuşi, a arătat că totul e plictis şi a căzut în lanţul cauzal al inerţiei tocmai ca să ne deschidă ochii: suntem mici şi alergăm după acadele, ne prefacem că facem ştiinţă şi rachete când, în fapt, fugim de moarte, ne ascundem după iscoade şi rânjim forţat pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva de făcut. Suntem nişte maimuţe care au pus mâna pe ustensile, şi asta pentru că ne plictiseam, ne doream să fim viteji ca leul sau ca tigrul, râvneam la zbor şi la păsări. Nu evoluţia a ridicat ştacheta, ci plictisul, nevoia de a te scoate din braţe, din moliciunea cu care-am fost stigmatizaţi la naştere, de neputinţa cu care ne-am înzestrat de-ndată ce am fost aruncaţi pe pământ. 

Una este a înţelege şi alta a accepta sau una este a vrea şi alta, a putea

            Există în fiecare dintre noi o luptă cu propriile noastre ocolişuri, un fel de temei ce ţine să ne frământe mai mult decât propria noastră potenţă, decât propriul act ce stă ca scenă pentru eşecurile dorinţelor noastre. Spunem că înţelegem cum stau lucrurile, că ştim ce se întâmplă cu ele, dar nu putem să le acceptăm, totul fiind într-un final doar un adaos greu de suportat. Spunem că am acceptat pur şi simplu, fără să ne mai uităm în dreapta sau în stânga, dar uităm că înţelegerea vine la pachet.

            De fiecare dată se ascunde un topos malefic în spatele fiecărui gând cu care ne zbatem la drum, dar aproape de fiecare dată încercăm să-l înduplecăm, ne spunem că suntem mult prea mari pentru o lume aşa mică, că nasul nostru miroase mult mai mult decât poate duce. Însă, reuşim cu adevărat să străpungem acest gard ineluctabil? Găsim soluţii sau ne poticnim în propriile eşecuri? Este foarte uşor să spui că ai înţeles un lucru şi că-ţi este totuşi greu să-l accepţi, totul fiind mult mai mare decât propria ta năzuinţă de a îndupleca un leu ce se soarbe într-o gheară. De ce să nu luptăm până la capăt? De ce să lăsăm totul în seama unei logici elementare ce ne separă de noi?

            Acceptarea nu poate să existe fără o anume comprehensiune, ea nu poate să răsară direct spre noi, să ne fure prin surprindere, trebuie să fie presărată cu un soi de înţelegere, cu un teren uscăcios ce aşteaptă să fie totuşi ferm. Să vrem să putem, aş spune! Puterea fără de voinţă este ca apa fără de hidrogen! La fel şi cu acceptarea, cea care ne pune în genunchi, arătându-ne că suntem slabi într-o lume plină cu oameni la fel de slabi. A forţa norocul unei mai bune conduite, înseamnă a te lăsa cuprins de nenorocul unei mai proaste înţelegeri, adică a nega ceea ce vrei să înţelegi, tocmai ca să accepţi. Negativul trebuie înţeles, însă, ca având o funcţie pozitivă. Ca să rupi cu totul, trebuie să priveşti cu ochi de lup chiar şi acolo unde nu există sânge. Să fim paznici la turmă, dar să lăsăm lupul să sfâşie!

            Când alergăm pe un stadion şi simţim că trupul ne sugrumă, abia atunci ajungem să conştientizăm mersul perfid al speranţei, al leacului ce stă închis în noi. Omul nu ştie să-şi educe himera, dar ştie să se toarne în ea! Cum spuneam, când focul trupului te cuprinde, când simţi că nu mai poţi, exact atunci ajungi să conştientizezi zăhărelul voinţei, abisul ce pompează forţe malefice în tine, demonul chinuitor, acel fier încins care incită la cotropire, la foc şi pulbere, la ceea ce ne dă forţă ca să putem continua, într-un cuvânt, la putere. Aş spune, puterea nu poate să fie gândită fără orgoliul vrerii, nu poate să fie măcinată şi pusă într-un sac ontologic, fără să nu avem temeiul ei, să nu putem să o percepem cu adevărat în pliul ei, în ceea ce-i dă torţă şi foc!  

Deşertăciunea sufletului

    
   Ce frumos este să cânţi la fel cum ai scrie! Ce frumos este să scrii cu note muzicale, să te contopeşti cu irealul din tine, ţinând şi ţintind spre un-altul mereu, spre un ţinut ascuns ce scoate capul, prin sunet, afară! Cei mai frumoşi oameni au compus; nu există sfinţi sau filosofi, nu există nimic cu care să se compare sublimul muzical, nici măcar iluzia tăcerii rupte din rai.       
     Erosul se împleteşte cu idilicul noumenal în spaţiul muzicii, aici se întinde fructul interzis, aici devine posibil, de aici răsare şi se scutură de himere. Muzica este cheia şi răspunsul nostru în faţa neputinţei cu care ne-am stigmatizat la naştere. Muzica este făuritoare de sens şi de oceane, ea este singura ce ţine să străbată deşertul şi iluzia fiinţei. Ea uneşte somaticul, îl taie şi-l disecă cu trandafiri şi spini de gheaţă. 

Frizerul

            În goana cu care ne hrănim la fiecare pas, găsim şi ciobul cu care falsificăm orice trăire autentică. Una dintre himerele ce prefac viaţa în iluzie stă înfiptă în gândirea de tip atotştiutor. Credem în noi, în nevoile şi în certitudinile noastre, încât nu mai avem nevoie de nimic altceva. Ne uităm în oglindă şi totuşi fugim de imaginea ce se reflectă dincolo şi întru-ea. Frizerul, în schimb, operează, pe lângă celelalte ustensile, cu oglinda. Poate că singurul om care ştie cum să vadă cu adevărat este frizerul. Noi, în oglindă, ne ascundem imperfecţiuni, ne stârnim speranţe şi reuşite. 

      Frizerul, precum daimonul socratic, are rolul de a te pune pe scenă. El este cel care vede trăsăturile tale, el vede dincolo de tine, culmea, vede în tine, în ceea ce vrei să vadă şi nu numai. Frizerul este esteticianul fără de taină, de el nu poţi fugi, el este acolo ca să te pună faţă în faţă cu temerile tale. Pesemne, frizerul este şi cel care te ajută să te ascunzi cel mai mult de tine, dar şi de ceilalţi. Asemenea daimonului, a fiinţei intermediare, frizerul este cel care unelteşte cu tine, este îngerul şi rugăciunea întocmită şi pusă pe fapte, te duce şi te seduce cu mâinile, te face frumos sau urât, te înţelege şi chiar te suportă. Mâinile sale sunt uneltele divine prin care se nasc noeme, gândurile sale devin pârghii de pus în aplicare, iar alura sa îţi dă virtutea creatoare şi mincinoasă. Frizerii, ca mulţi alţii, sunt acei indivizi care au norocul să ne surprindă în intimul nostru, ei intră acolo unde oceanele pocnesc. Tumultul nostru falacios devine acum o izbândă de tăiat cu fineţe şi simţ graţios. 

        Omul nu se poate ascunde cu adevărat, nici nu are cum; în omenire stă o pată ce uneşte, ce ne pune în spaţiul presărat cu impersonalitate şi foc. De aceea, în făgaşul gândurilor noastre, se găsesc proiecţii comune, pârghii genealogice sau chiar mituri care ne urzesc şi contopesc. Frizerul ne străbate hotarele pentru că străbate fiorul oglinzii, pentru că este un geniu al imaginii, ale temerilor şi drumurile ce par apuse. Noi fugim de noi, de alţii, de toţi şi de toate, însă în viaţă există, chiar dacă nu credem, în zonele cel mai puţin palpabile, indivizi intermediari, cei care ne leagă, fie că vrem, fie că nu vrem, de ceilalţi. Muzicianul ne aruncă în spaţiul artei, frizerul ne pocneşte în spaţiul efemerului. Toate fiinţele intermediare conturează o lume a seducţiei şi a cuceririi. Noi, turma, adulmecăm şi frângem totul cu speranţa de a ne regăsi cumva în impersonalul de faţă, în nemilosul ochi al oglinzii care naşte frunze apuse şi speranţe deşertice.  

Ca simbol aş vrea inima ta

          Cum să te rupi de cineva dacă totul a fost în jurul lui, dacă chiar totul s-a redus la el? Cum să avem tăria să ne rupem de un seducător, de un om care te-a luat de mână, te-a purtat de colo în acolo, ţi-a arătat că viaţa înseamnă mai mult decât o simplă rătăcire, cum să scăpăm de tot? Când iubeşti o persoană te identifici cu ea, cu năzuinţele ei, cu ceea ce pare ilustru pentru ea. Contopirea înseamnă, într-un final, o aproximare a unei măşti, a unui discurs lasciv, a unui decor ce se lasă vopsit tacit de amândoi. Iubirea este ca o mască fixă, ca un chip strâmt, un chip ce se lasă violat de ideea unei singure voinţe, aceea de a sta nemişcat într-o lume goală, într-un deşert plâns cu himere. Aici, în goana după siguranţă, ne dăm mâna, ne luăm unul pe altul, ne purtăm ca şi cum totul ar fi perfect, căutăm să fie totul cât mai sigur, să ne lipim cu dezordinea noastră. Dar, până la urmă, nu reuşim! Pentru că două persoane nu pot să stea pe acelaşi deal, nu pot să se lege perfect, să se concretizeze într-o singură şi ineluctabilă dorinţă. O mască va fugi până la urmă, se va rupe de sincronicitate, va simţi că fluieră şi altceva în ea, iar atunci…va pleca.

            Celălalt? Ce se întâmplă cu el? Mulţi aleg sinuciderea, pentru că viaţa ca proiect contopit nu-şi mai găseşte sensul, culoarea, totul fiind pierdut şi închis. Celălalt este mort, chiar dacă nu este, el trebuie să-şi renegocieze masca, să-şi aducă aminte că totul este devenire, şi nu dispreţ sau obsesie, fanatism şi perfecţiune, va trebui să trăiască fără de voinţă, să se lase violat de multitudinea de măşti ce se revarsă lasciv în el.   

Despre noi

  Tu te-ai contopit cu totul. Ai ajuns să vorbeşti ca mine, să gândeşti ca mine, să-mi asculţi muzica, să-mi citeşti gândurile. Ai ajuns să-mi porţi hainele, să mi le speli, să te torni cu totul în mine. Ai ajuns să vezi cu ochii mei, să asculţi cum ascult eu, să te superi în felul meu, să nu mai vrei nimic din ce este al tău. Ai ajuns să crezi în ceea ce cred şi eu, uite aşa ai uitat de tine. Te-ai aruncat cu totul în lumea mea, te-ai înecat în ea, te-ai sufocat cu ea, iar acum îţi este greu, nu mai poţi să mergi cu picioarele tale, ai nevoie de mine, ai nevoie de mine ca să te ţii pe tine. Însă, ceea ce nu înţelegi tu este că nu mă pot culca cu mine, eu nu mă pot asculta pe mine, eu nu am nevoie să mă văd pe mine în tine. Eu am nevoie să mă torn, la fel ca şi tine, într-un loc, într-o grădină care să mă poarte aşa cum te poartă pe tine. Ăsta este motivul meu, aşa este lucrul care ne desparte, aşa arată firul care ne omoară mica noastră idilă. 

Relaţia perfectă

            Fără să vrei, mutilezi oameni în drumul tău spre făgăduire. Nu te uiţi în stânga şi în dreapta, iar dacă o faci, nu ai timp să ai grijă de toate şi de toţi. Nu ştiu dacă putem să ne cerem iertare cu adevărat, mai ales că nimeni nu poartă nicio vină. De ce să fim vinovaţi pentru propria noastră incertitudine, de ce să fim puşi la zid pentru micile noastre trucuri? Viaţa în sine este un joc cu personaje, în care se petrec o sumedenie de accidente, fie că vrem, fie că nu vrem. Poţi să judeci un om pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, îl poţi pune la zid pentru ceea ce a simţit? De ce căutăm să înţepenim indescifrabilul, de ce să nu ne lăsăm purtaţi de adevărul tremurului nostru? El este singurul care cântă. Să dansăm aşa cum o fac delfinii în apă, dar să înţelegem că totul se termină, că o relaţie se consumă, că un om ce era un munte, poate să fie nimic, să cântăm cu propria noastră cenuşă şi să trăim funebrul gândurilor utopice…

            Găsim în oameni, de obicei, soluţii, ne agăţăm de ele, chiar şi acolo unde nu sunt, şi strigăm în gura mare că am ajuns la ceruri, însă nimic nu este mai frumos decât deşertul ce se scurge printre degete, nimic nu este mai frumos decât gândul unei iubiri pierdute ce se revarsă tacit în amintirile şi năzuinţele noastre. Eclectismul gândurilor noastre este simptomul bolnav al adevărului, noi nu putem să strângem în braţe o singură mască, noi nu putem să fim închişi ca nişte cărţi pierdute de timp, noi suntem meniţi dansului meschin al jocului dintre complezenţă şi existenţă, al focului ce se naşte din dorinţa obscură de a strânge laolaltă toate himerele din viaţa noastră, al faptului că însuşi desfrâul ce se naşte din acestea este doar un iz de goliciune ce ne conduce la moarte.

            Am învăţat să ne jucăm cu cei din jurul nostru, cum şi ei au învăţat să se folosească de noi. În lume nimic nu costă cu adevărat, doar iluzia că putem conduce orice până la capăt! Aşa că, fie vorba între noi, nimic nu duce la moarte cu adevărat, nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură! 

Poză  de aici.