Libertatea în Societate

,,Cei puternici tind la fel de firesc să se despartă,
după cum cei slabi tind să se adune.“

Fr. Nietzsche

       Unul dintre cei mai importanți filosofi ai antichitătii, Pitagora, a dat formă și consistență unei teorii ce avea să susțină ideea că puterea politică aparține unei clase nobile. Această formă de guvernare se fundamenta, în general, pe ideea că poporul trebuie ignorat. În schimb, trebuia ca actele să fie îndreptate asupra intereselor de clasă. El ridica în slăvi autoritatea și subordonarea, se concentra mai mult pe obligații decât pe drepturi. Acest sistem oligarhic a pierit în revoluție. Spre deosebire de Pitagora, Heraclit era cel care susținea faptul că lupta și competiția sunt sursa și principiul dominator al tuturor lucrurilor. În aceeași ordine, Platon și Aristotel nu abordau problema libertății necontrolate, ci se îndreptau asupra unei guvernări care sesiza ceea ce este esențial într-o administrație publică. Această administrare avea rolul de a-i ajuta pe oameni să prospere. În zilele noastre, cârmuirea bună și libertatea nu se exclud reciproc, ci se sprijină în egală măsură, atunci când este nevoie. Situația este dată de faptul că avem nevoie de protecție pentru a atinge anumite obiective. Însă, chiar dacă tindem spre un sistem complet, nu putem evita sărăcia și, în ultimă instanță, nu putem evita lipsa de libertate. „Într-o societate de consum, sărăcia înseamnă incapacitate fizică și socială, care se vădește mai întâi prin imposibilitatea de a juca rolul consumatorului și apoi confirmată, autentificată legal și instituționalizată birocratic drept o condiție de heteronomie și lipsă de libertate.[1] O persoană aflată în această poziție e lipsită de libertate. O persoană care trăiește în sărăcie este lipsită de orice mijloc prin care ar putea să-și găsescă un loc în societate. De aici rezultă și ideea de ineficiență în societate. Problema poate fi pusă și invers. Și anume, avem un caz în care „simplul salariat dintr-o societate liberă poate atinge Zidul strângând bani o viață întreagă, în timp ce un director bine platit, conducător de fabrică într-o societate totalitară, nu poate ajunge acolo pe temeiul că guvernul său restrictionează aspru călătoriile în străinatate.“[2] În această situaţie, săracul beneficiază de gustul dulce al libertății, în schimb, bogatul este otrăvit de sistemul dictatorial în care trăiește. Vedem astfel că nu-și are rostul să identificăm posesia de bogăție cu libertatea. Socialiștii cred și acum că un mod prin care ar putea să crească libertatea oamenilor este acela de a lua de la cel avut și a da celui nevoiaș.

***

Situația este complexă și ne obligă să punem următoarea întrebare: Omul este liber în Societate? Dacă privim lucrurile dintr-o perspectivă politică: „Această accentuare a inegalităților dintre oameni conduce spre o polarizare periculoasă pentru ordinea societății capitaliste. Libertatea și puterea proprietarilor întreprinzători, concurența dură pe piața liberă, capitalizarea și proletarizarea au contribuit la ascuțirea contradicțiilor sociale dintre bogați si săraci.“[3].  Răspunsul nu ne satisface, căci vine ca o confirmare a celor care contestă capitalismul. Pentru a înțelege demersul, va trebui să facem o incursiune prin problema libertăților publice. Atentie, libertățile publice nu se confundă cu noțiunea mai largă de libertăți, ori cu cea de Libertate. Libertățile publice „presupun ca statul să recunoască indivizilor exercitarea unui număr determinat de activităti, la adapost de orice presiune exterioară.“[4] În aceeași ordine de idei, acestea sunt libertăți deoarece revine organelor statului să garanteze îndeplinirea condițiilor de exercițiu. E de la sine înțeles că aceste libertăți sunt în legătură directă cu un sistem ce corespunde unor realități juridice concrete. Situându-se în cadrul unui sistem juridic determinat, ele pot fi separate de drepturile omului, care presupun o oarecare abordare filosofică. În opoziție cu acest punct de vedere, Nikolai Berdeaev pleacă, în mod eronat, de la această idee care presupune o anumită simetrie între cele două planuri descrise mai sus. Această perspectivă ne obligă să afirmăm că omul se subjugă societății. Acest tip de argumentare se mai sprijină și pe asumpția care indică faptul că omul se află în afara societății. În mod normal, omul este parte a societății. Iar dacă face parte din societate, orice măsură coercitivă îndreptată asupra sa nu ar trebui privită, în sine, ca având o conotație negativă. Dar, pentru a înțelege pozitia lui Berdeaev, trebuie să privim omul ca fiind individ al unei părți a societății: „dacă eu intră în compozitia lui noi, adică a societății, ca parte a Totului, ca organ al unui organism, el o face numai ca individ, ca om așa cum l-a facut natura.“[5] Urmărind această cale, ca persoană, omul nu face niciodată parte din societate. Cum apare sclavia în societate? Răspunsul își găsește forma corespunzatoare în teoriile organice despre societate. Simmel definește societatea ca produsul unei încrucișări elementare de voințe și de aspirații particulare. Dar, din punctul de vedere al lui Berdeaev, Simmel urmărește procesele de socializare ale omului. El nu indică de unde provine efortul de socializare.

***

Concepția organică despre societate este mai amplă decât cea care privește societatea ca fiind un organism, în sensul strict al cuvântului. Aceasta poate fi naturalistă sau chiar spiritualistă. Însă, orice formă ar adopta, conceptia organică despre societate înlătură orice urmă de personalitate din om. Persoana umană este concepută ca un organ al organismului social.  “Concepția organică a societății este, între altele, întotdeauna ierarhică. Ea nu este compatibilă decât cu un personalism ierarhizat pe care eu îl consider fals. Ni se oferă o imagine a societății ca o persoană care ar ocupa o treaptă ierarhică mai înaltă decât persoana individuală. Or, exact acest lucru face din om un sclav.“[6] În aceeași ordine, acest ansamblu de concepte pleacă de la ideea că există valoare spirituală intrinsecă în societate. Situat aici, omul este înlocuit de societate, care face din el un simplu pion în marea ordine socială. Am putea spune că avem de a face cu o inversare de roluri. Sceneta implică conservatismul, iar actorii sunt pierduți în valul generațiilor anterioare care le indică propriul bine. În opoziție, personalismul susține că persoana este capabilă, în adâncurile conștiinței sale, să discearnă între ce este bine și ce este rău. „Dar conștiința care distinge și judecă, revelată în adâncurile persoanei, nu este conștiința unei persoane izolate și repliate asupra ei înșiși, ci aceea a unei persoane capabile să se ridice până la universal și să intre în comuniune cu alte persoane, nu numai cu cele vii, dar și cu cele de mult dispărute. Libertatea este deasupra tradiției, ceea ce nu o împiedică să se dovedească capabilă de a-și însuși liber tot ceea ce este adevărat in tradiție.“[7] În continuarea argumentului, viața sociala apare ca o înșiruire de generații strâns legate între ele de o necesitate proprie care prinde contur, în urma unei revelații de tip universal a individului. Dacă lucrurile sunt privite așa, atunci putem spune că nicio persoană nu face parte dintr-un organism social. „Societatea e făcută din parți, la fel ca și natura. Nu societatea este un organism, ci omul. Ar trebui să se pună la baza organizării sociale ideea omului total, și nu cea a unei societăți totale.“[8] Dar putem pune problema așa? Putem afirma cu certitudine că noi ne aflăm în posesia unei definiții a omului total? Întregul argument este susținut de raționamente neclare. Au existat, și încă există, dispute filosofice în ceea ce privește natura omului. În zilele noastre, aproape toți cercetătorii minții au încetat să mai creadă că există un mediu non–fizic care ne guvernează.*

^

Cum arătam în paginile anterioare, discursul logic al lui Berdeaev este susținut de asumpții care se întrepătrund; în acest mod, întregul argument este metamorfozat într-o structură lipsită de consecvență logică. Răspunsul oferit de Berdeaev pare să schimbe, oarecum, traiectoria, căci accentul nu mai cade pe societate, ci pe individ. Însă el uită că: „Oamenii se pot simți liberi și independenți chiar și atunci când sunt de fapt manipulați. Ceea ce individului i se pare a fi un răspuns liber și spontan poate fi văzut din afară ca un produs al condiționării sociale și ideologice sau, în unele cazuri, al unei campanii concertate de modelare a opiniei publice. Aceasta poate produce un răspuns pe care fiecare individ îl simte și îl crede ca fiind într-adevăr numai al său. [9]

În mod spontan, ideea de libertate, a fost și este asociată cu democrația. Chiar dacă prin democrație înțelegem un proces prin care pot fi alese elitele ce candidează pentru guvernare, atât timp cât procesul alegerilor se rezumă la dezbaterea publică în perioada alegerilor, supoziția conform căreia există o legatură necesară între democrație și libertate este validă. Acesta este cadrul și contextul prin care libertatea se ridică la stadiul de libertate publică; ajunsă aici, ea nu își mai păstrează forma pură, cea inițială, căci intră în spațiul coercitiv.

O altă concepție, mai amplă, este democrația văzută ca putere populară. Aceasta poate fi înțeleasă ca un proces continuu, amplu influențat de societate, cu implicare substanțială, la toate nivelele și sub toate formele, a populației. Acest tip de guvernare este caracterizat de consimțământ. Consimțământul autentic „presupune ca oamenii să se simtă complet liberi pentru a-și exprima îndoielile și opoziția, fie și numai pentru a crea posibilitatea de a-și depăși îndoiala și ostilitatea“[10] Astfel, răspunsul rămâne situat la granița dintre om și societate. Poate că omul este liber tocmai prin faptul că, de multe ori, este constrâns. Poate că omul este constrâns pentru a fi liber. Însă, un lucru este cert: Omul nu există fără societate, dar nici societatea fără om nu poate fi concepută. Răspunsul la întrebare se găsește formulat într-o altă întrebare: Omul are nevoie de recunoaștere socială?

________________________________________________________ 

[1 Zygmunt Bauman, Libertatea, Du Style, București, 2000, p. 131.

[2] Gabriel Mursa, Liberalismul, Institutul European, Iași, 2005, p. 155.

[3] Anton Carpinschi, Deschidere și sens în găndirea politică, Institutul European, 1995, p. 162.

[4] Jean Morange, Libertățile publice, Rosetti, București, 2002, p. 6.

[5] Nikolai Berdeaev, Despre sclavia și liberatea omului, Antaios, 2000, Oradea , p. 105.

[6] Ibidem. p.  107.

[7] Idem.

[8] Idem.

* Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a concepe ceea ce trebuie să realizeze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca părți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. Acest fapt indică clar că omul nu este străin de mediul înconjurător și, deci, individul lui Berdeaev, în ultimă instanță, este influențat și el. Personalitatea tipică individului poartă semnele societății în care trăiește. Iar dacă face acest lucru, atunci de unde știm cu certitudine că deciziile pe care le ia pentru propriul bine nu sunt adânc înrădăcinate în faptul că el trăiește în societate?

[9] Anthony Arblaster, Democrația, Du Style, București, 1998, p. 127.

[10] Idem.

Un roman neterminat

    Tocmai au trecut doi băieți pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este șiret sau poate mai leneș. În fața mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiți. Persoane care par interesate de prezența mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului și două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise și în speranțe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropii recenți de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviți așa, par toți goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, și acum, să încep cu tine. Am senzația că încă te gândești la mine. Însă știu că nu este așa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, pe toți cei pe care-i văd, am falsa impresie că-i recunosc. Ei nu mai sunt niște coloane fără răspuns. Ele nu mai au zâmbetul pur, și nici dorința de a vrea ceva de la mine. Cel puțin, acum, cerul este lovit de noi întrebări, ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Știi ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum nu mai vreau să fiu original și nici să mă las purtat de orice problemă. Viața mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă și-mi poruncește să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Și nu vreau! Și mă doare! Și simt că lacrimile mele nu mai pot suportă nimic din mine. În acest moment mă întorc la ei, la alți doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-a rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă și fără sânge, ei or să trăiască pentru mine și, prin ei, o să simt și eu că lenevesc această viață falsă. Și poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi așa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găsești tot ceea ce-ți propuneai să găsești. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simți. O să ai tot! Lumea o să se închine așa cum ai vrut. Vreau să simți, să cunoști și să naști o nouă lumină în viața ta. 

Pentru Ea

Scris de Offshore & Mony

De ce fugi? Acum sunt omul pustiit de dorul tău. De cine te ascunzi? Eu fug de o pată necunoscută. De ce plângi? Eu plâng pentru lacrimi, la fel cum de dragul nenorocirii și durerii mă îmbăt cu sânge.
Tu ești a mea...chiar dacă nu te-am avut aproape, chiar dacă nu o să te am vreodată! Alunec, mă pierd în culori ce exprimă o adiere sublimă de iubire. Crezi că eu pot cunoaște ființa ta? Tu esti pianul ce mă ocrotește de note pierdute. Tu ești noaptea care mă învață să dorm. Tu ești eu, iar eu sunt tu!

PENTRU EL

Multumesc! Dar tu plutești în nori. Și ești prea sus ca eu să pot să-ți zâmbesc sau să te ating vreodată. Prea sus! Eu, prea departe sau cu un pas în urma ta. Iar ce simți tu nu e pentru mine.
E pentru iubire !

Despre minciuna de sine

   Tot ce am adunat până acum a fost lovit de incertitudini, o singură dată, însă, am simtit opusul. Tu m-ai scos din ceea ce era bolnav, și tot tu m-ai proiectat fără milă în boală. Viața aceasta ce fuge cu pașii pierduți ai unui copil îmi indică un joc crepscular, un joc, parcă venit dintr-o ordine meschină și nemiloasă, un joc care-mi cântă orice speranță de supraviețuire. Cu ce rămân? Oare pot gândi în termenii aceștia? Mă gândesc la Eliade care surprindea corect relația iubire-încredere. El, de fapt, căuta aforistic, dacă pot formula astfel, un răspuns în întrebare: „Cine nu știe, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că ești iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greșeală, surpă totul în nebunie și dezgust?“ Dacă tu ai facut acest lucru, dacă noi toți facem acest lucru, dacă punem la îndoială totul, în mod cartezian, în numele iubirii, nu rămânem cu nimic! Certitudinea în iubire este ca focul în foc. Mă gândesc adesea cum tone de oameni se întreabă, epistemic, dacă ceea ce este este acel ceva. Este adevărat că certitudinea nu este definitivă, dar de aici nu rezultă faptul că trebuie să pui totul la îndoială! Eliade a fost șiret, a pus semnul întrebării la sfârșit. El a procedat bine, în schimb, tu aluneci ca apa prin foc. Și în acest fel mutilezi orice șansă pură de iubire. De aici, un mic pas spre o lume obscură și un context ce te angajează la plăceri ușoare. Poftă bună!

In doi

   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.

Bună ziua! Eu sunt Singurătatea.

      Mă numesc Singurătatea și-mi doresc din toată inima să faceți cunoștință cu mine. După cum bine știți, eu mă găsesc de multe ori aproape de voi. De obicei, când zâmbiți, apar și eu pe acolo. Îmi place să fug câteodată și pot spune că sunt foarte ocupată. Caut să-mi fac prieteni și poate din această cauză nu pot să-mi petrec mai mult timp alături de fiecare în parte. Recunosc, trebuie să mă împart între diferite cunoștințe. În aceeași măsură, pot spune că unii sunt favorizați. Sincer... nu știu dacă și ei consideră la fel. Dar nu contează! Eu tot mă leg de ei. Adesea mă las condusă de val, dar chiar dacă fac acest lucru, viața mea nu prezintă niciun risc. Eu nu mor niciodată. Îmi trăiesc viața prin voi și, sincer, nu cred că o să am probleme în a căuta un loc de veci. Totuși, chiar dacă port acest nume, asta nu înseamnă că sunt singură. Sunt chiar foarte ocupată în a face acest lucru, încât nu am timp să-mi trag răsuflarea. Dar, chiar și atunci când reușesc să rămân singură, apare o veche cunoștință. Nu pot rezista tentației de a sta alături de amica mea Conștiința. Aseară am fost cu ea în Mall să-mi iau niște pantaloni. A venit primavara și trebuie să-mi atrag în carapace niște victime. Pe drum am bârfit! Dar să vă spun un secret, și mie mi-e frică de singuratate, poate din acest motiv mă tot leg de fiecare în parte. Urât din partea mea. Dar să trecem acest aspect la costuri! Beneficiile apar pe urmă. Singurătatea te pune în oglindă, ea nu este dușmanul de temut. În liniște, ea te poate ajuta să te regăsești sau să cunoști părți din tine despre care credeai cu tărie că nu mai există. Singurătatea este singura care-ți poate da zâmbetul curat al copilăriei. Zgomotul făcut de tentații te împiedică să ajungi la tine. Drumul parcurs prin singurătate nu poate fi altfel decât sincer!

Nu depinde de mine

    De cine te temi? De mine? De cel frânt? Frunzele cad în mine. Apele se strâng în mine. Nu am nimic. Chiar nu am nimic! Nu pot să te rănesc. Nu pot! Mă pierd, nu cumpăr nimic. Mă port în liniște. Atât! Ce caută toți? Există oameni care caută „durerea“? Ei zic că nu! Eu zic că da! Țin minte că, atunci când eram mai mic, îmi doream să simt „durerea“. Nu înțelegeam de ce oamenii „mari“ se fereau de ea. Așa suntem noi prin viață. Niște copii rătăciți care se feresc de rău. Toți fug de rău. Eu aleg să merg prin praf, aleg să mă cunosc. Deși știu că nu o să reușesc, mă plimb.

Lenitiv

Totul este pustiu...lacrimile mele poartă darul sublim al unui drum neterminat. Soarele, luna, gustul, mirosul mă împiedică să sper. M-am împrietenit cu ploaia! Ea este singura care mă ascultă, dar, în același timp, nu mă lasă să văd soarele. Îmi spune că numai Ea poate să înfățișeze lacrimile mele. Îmi spune multe! Acum o să încerc singur să-mi port de grijă.  Acum o să văd cu ochii mei. Acum o să mă pierd în minciuni. Acum nu o să mai caut nimic. O să fiu ceea ce nu o să fiu. O să fiu Tu. În toate tragediile antice găsim ceva important, dar esențialul stă în faptul că trebuie să te cunoști. Acest lucru poate fi conceput ca un prilej de hărțuire personală. Recunosc, mă aflu printre cei ce se hărțuiesc! Marile întrebări nu vor fi niciodată rezolvate, însă ele vor încerca să ne arate, de fiecare dată când greșim, că drumul este prodigios.

Sfârşit

Mă uit la chilipirul nostru.
El este mare
Ea este mică
Amândoi au patru picioare.

Mă uit la chilipirul nostru.
El are brațe lungi
Ea este mică
El o strânge tare.

Mă uit la chilipirul nostru.
În el te văd pe tine
El este tot ce mi-a rămas
El nu o mai strânge tare.

The Dykeenies - Stitches

Muzica spune ceea ce noi nu putem spune!

Clipe

    În subtilul de jos apar pași ce se pierd în neajuns. Am încercat să văd în mine! Nu am reușit. Aș putea să deschid la culoare drumul întunecos al celui ce trebuie deschis. Însă, propriul drum rămâne încâlcit. Nu mai am chef de nimeni și de nimic. Am obosit să mă pierd în zgomot. Nu mai găsesc nimic important. Sunt sătul! Zgomot...nimic! Ascuns sau aievea? Otravă pentru cel ce zâmbește. Otravă pentru cel ce plânge. Otravă pentru nimic! Căutare ascunsă-n otravă. Îmi plăcea să simt liniștea. Pentru ce? Pentru poluare! Pentru zgomot și durere. Pastile pierdute în clipe și ore găsite în clipe. Am ascuns ascunsul, dar acum mă privește. Se întoarce către mine. Și cât pot strânge? Și cât poți strânge în tine? Ești așa mic! Sunt așa mic!

Lisa Loeb - Stay (1994)

Deşert

Despre poze găsite în lacrimi, am constatat că nu are rost să le plângi. Plâng ele pentru tine. Despre viața ce curge cu pași limpezi către un vechi început, am rostit un cuvânt amăgitor. Am găsit două ființe care se certau frecvent în mine. Se luptau pentru o noemă. Un fel de luptă antipodică între idei. Am apreciat fals atunci când am hotarât să le unesc. Am considerat că Eu trebuia să mă găsesc în amândouă. Dar măsura poate fi mai mare! Ideile vin și pleacă, ele se rostogolesc amețitor în tine, iar falsa impresie că le poți manipula în voie este lipsită de valoare. Cum te poți lipsi de ideea omului-proiect? Sau cum poți renunța la ființa perfectă? În chinurile vieții ai tendința de a te lupta pentru aceste idei care te învăluie, vrei, nu vrei, în mister și speranțe deșertice. Ai renunța și la tine pentru a crea ființa perfectă, acel foc ce vine din zbucium și himere, acel plin găsit în gol și apa ce stinge-n durere. De fapt, cele două ființe ce se ceartă în fața ochilor tăi reprezintă lupta dintre posibil și imposibil. Astfel, ai în vedere două ființe: ființa perfectă (cea care nu va fi găsită niciodată) și ființa imperfectă (aceasta reprezintă posibilul aflat în fața ta, cel care nu te mulțumește). Pus între cele două idei, ai prilejul să nu respiri în virtutea inerției. Însă, situându-ne aici, vom observa că această secvență poate fi alunecoasă. În fapt, această situație te împinge să renunți la posibil și să adopți imposibilul. Ești forțat să adopți ubicuitatea! Dar nu este posibil! Singurul lucru care-ți va rămâne va fi Ideea unei persoane care nu va fi niciodată a ta. În schimb, posibilul va fi tratat superficial. Orizontul eliberator se va stinge-n necunoscut. Și, să nu uităm, unicul drum ce te ajută să ajungi la imposibil este cel posibil. 

Orbital - Belfast / Wasted

Un Tăcut Locvace

      Un vechi proverb arab spunea: „Nu deschide gura decât dacă ești sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea“. Cum se face, plecând de aici, că frumosul se gasește în tăcere? Și, de ce, pentru locvace, tăcerea apare ca un vid ineluctabil? Să fie frica de ascuns așa mare? Să nu existe soluții? Aș spune, vorbăria este lipsită de responsabilitate; ea, practic, nu spune nimic. În acest caz, putem spune că diferența dintre tăcut și locvace e infimă. Însă, locvacitatea, dusă până la un punct, ajută și sprijină limbajul. În acest fel, relațiile între indivizi se leagă iar limbajul nu se rezumă la utilitar. Însă, relațiile conturate pe limbuție sunt superficiale, ele nu implică seriosul, ci întrețin cotidianul și o rutină obositoare. Locvacitatea, în unele situații, pierzându-se în cotidian, ascunde subiecte delicate. Partenerii antrenați în aceste relații sunt constienți, de acest lucru, dar o întrețin, în cele din urmă, tocmai din acest motiv. Astfel, gândacii găsesc în cuvânt calea spre beatitudine.
O beatitudine metamorfozată în hedonism!

La români

      


      Revelionul la români are iz de sucombă. Nu merită nici sacrificiul de a sta între ani. Nu merită nimic! Cum poți să fi fericit în planificare? Când om învăţa şi noi ceva concret, că civilizaţia înseamnă mai mult decât trei pocnitori şi un preşedinte care foloseşte orice ocazie ca să mai stoarcă un vot. Ne trebuie mai mult decât un avion lovit de ruine. Ne trebuie mai mult! Avem praf şi speranţe. Ne trebuie altceva. Limba română este lovită de limba de lemn. Noi ne comportăm ca nişte papiţoi împletiţi care dansează cu lacrimi de fericire. Ce vrem de la 2008? Vrem să ne dea Domnu' de toate? Normal! Nu am văzut un român care să aibe voinţă, să ceară ceva de la el, toţi românii cer de la D-zeu. Să fim sănătoşi! Tortul o să aibă culoare de colivă, iar cele 2008 de speranţe ce-l împletesc or să lucească doar cinci min. În rest, toate bune şi frumoase!

Anonim

       Lucrurile rătăcite or să-mi spună că ploaia tace. Acel lin ce te alină, în dor o să dispară. Acum te pierzi în anonimat. Risc să fiu laconic, dar lumea tace în dezordine şi zgomot. Ei vor să-şi găsească suflul! Ei vor sensul! Şi tăcerea este un răspuns, leagă sensul. Există oameni care leagă haosul, reuşind să găsească punctul care să susţină armonia. De fapt, avem nevoie de structură şi de haos, căci nu putem să găsim sensul în ordine, ar fi banal! 

    Fericirea, acel lucru care ne face să plângem de atâtea ori, acel imposibil, încearcă să ne spună că lacrima are culoare. Viața ta este în anonimat! Timpul este necunoscut, tu eşti necunoscut, persoana de lângă tine râde fals, lumea e bizară. În schimb, există acele mici lucruri care-ţi scot la iveală, de fiecare dată, şi care te surprind, o nouă persoană. Te pierzi în discuţii lungi şi firave, iar răspunsul îl găseşti în linişte. Chipul din oglindă te urăşte pentru că nu-i oferi un răspuns, iar drumul ce-l porţi te constrânge să nu te constrângi. Vrei răspunsuri? Un teolog creştin o să-ţi spună că fericirea e dincolo. Un utilitarist o să-ţi arate că ai fost fericit cinci minute, însă, cum ai făcut asta, nu ştie! Un anatomist spunea că, până la urmă, tot animale suntem. Cum ar suna – tăcerea porcului? Un istoric o să-ţi spună că, pentru francezii secolului al XVII-lea, cafeaua şi ciocolata caldă erau un prilej de fericire. Un filosof o să fie prea ocupat să-ţi prezinte un miliard de posibilităţi, fără să găsească vreo posibilitate sinceră. Un sofist o să găsească un miliard de posibilităţi şi o să-ţi spună că nu e filosof. Ce sincer!

Caz

     

      Acum 3 minute nu știam că o să te pun pe foaie și totuși am găsit un rost în putință, am reușit. Am început cu primul rând și am văzut că am probleme. Dar, de fapt, toți avem probleme! M-am gândit că al doilea rând o să spună ceva nou, dar nu am găsit nimic care să-mi arate asta. Acum, că tot veni vorba, viața e plină de probleme. Unii le văd mari, alții, dimpotrivă, le văd așa cum vor să le vadă. „Toți au probleme, dar“, ar spune unul, „nu ca ale mele“. Unii nu găsesc fericirea, alții nu au viață, prostii... Nu înțeleg, de ce dramatizăm? În fața cui ne justificăm viața?

Propriu?

    






       Omul a fost mereu în față, el a fost analizat atât din interior, cât și din exterior. Stropii de subiectivitate și-au facut și ei simțită prezența, ori de câte ori a fost nevoie, însă imaginea de ansamblu a fost obiectivă. Problema care se pune acum ține de o anumită înclinație a omului, o înclinație care-l modifică în timp. Ce înțeleg însă prin înclinație? Este ceea ce-l face să vadă un singur lucru, să dorească un singur lucru și, în final, acel ceva să-l ducă la prăpastie. Atunci când interacționezi cu mediul, ai tentația de a prinde orice lucru cu mâna, precum zicala.  De unde știu ce-mi aparține? 

Sterge-ţi Ochii

Șterge-ți ochii, acum o să dansăm ușor.
Șterge-ți ochii, acum seara ne învăluie în vals.
Lasă-te ușor în vis –
O să sărim peste noi și o să ajungem acolo...

Brațul ce ne leagă este de netrecut.
Noaptea este nebunia ce chinuie cu dor,
Marea ne aduce'n zor,
Iar noi ne purtam ușor.

De ce nu le vezi?
Noaptea este a noastră,
Ziua este nebunia nopții,
Marea ne cheamă'n viață
Și ne scoate din păcat acum...

Mesaj Fara Titlu

     
      Am ceva ce mă sâcâie mereu, este un ocol subtil ce se înfățișează în straie moderne. Moda sună perfect! Merg și văd subtil cum stau și lucrurile astea! Căci altceva nu am de făcut, decât să nu dorm bine, să sufăr din lucruri mici și să mă bucur atunci când văd un om pe stradă care face ce îi spun eu să facă. Este ciudat cum poți realiza asta și este și mai ciudat să simți că nu stai pe pietre, ci pe ceva ce rulează ușor în van. Și ce? Trebuie să știu neapărat că lumea asta poate fi concepută doar ontologic sau că softul unui calculator nu poate fi văzut decât epistemic? Este o nebunie! Oricum, stăm așezați lângă prăpastie, ne uităm la ea din când în când, ne mai dăm și seama că o să ajungem în ea. Îmi place să spun că ontologia nu este nimic altceva decât o vrajă epistemică – normal că nu o să simțim niciodată, normal că nu o să vedem ceva important în viața asta, ce să facem atunci? Să ne aruncăm privirea spre prăpastia care începe acum să ne facă cu ochiul? Lumea ca întreg nu poate fi cunoscută în niciun fel, nici măcar în iluzia realității! Și, cum spuneam mai devreme, moda sună bine, există modă și în filosofie. Acum urmează să arăt ce înțeleg prin modă. Moda este turma, moda este acel ceva care-ți spune că nu ești la modă dacă nu sari în horă, în speță, în hora iluziei cunoașterii. 

Dorinţă

      O lacrimă mică îmi spune că sunt mic. O lacrimă mare îmi arată că sunt și mai mic. De ce plouă? Am să caut lacrima ce mă va scoate de sub învelișul infinit al durerii. Știu că ochii văd acele lucruri ce le pot vede și mai știu că ei niciodată nu vor reuși ceva concret. Ori de câte ori încerc să fac ceva pentru noi, nu reușeșc, nu o să găsesc niciodată calea? Suflul îmi conferă tăcerea de care am nevoie, inima-mi arată bătaia sonoră, iar gândul mă omoară. Am nevoie de tine, am nevoie de mine, împreună o să găsim ceea ce ne-am propus să nu găsim. Într-o zi o să zbor și o să-mi culeg dorința ce va stinge lumea zbucimului. Liniște, liniște, am nevoie de tine să pot trece cărările focului ars de cenușa timpurie.

Stele Ce Cad

    
     Am să renunț la durere, am să o ascund în spatele fericirii, iar atunci când o să o caut, o să fie ușor impregnată de fericire. Luminile ne arată că viața are culoare și că ea este trăită tocmai pentru că poate să fie trăită. Ce alt lucru poate să ne spună că suntem goi? Ce alt lucru însuflețește prin muzică și cuvinte aruncate în dezordine? Of...dorința mea! Acum când văd ce puțini am rămas, acum când răul este abscons, ce sens are să nu sper? Nu-i înțeleg pe iubitorii de viață lingvistică, căci pe cei ce nu pot să doarmă seara îmi place să-i numesc iubitori de o viață lingvistică...of, ce luptă pentru nimic! În plus și în minus știu că nu o să spun ceva în plus sau în minus, mai mult sau mai puțin decât acel început filosofic care se arată cu un plus de minus. 

Despre Simplitate

În mod normal ar trebui să arăt aici acel lucru care scapă de multe ori de sub privirile noastre. Îmi propun să prezint simplitatea așa cum este și așa cum o văd eu, adică cât se poate de subiectiv și – normal – de simplu. Ce poate avea un om simplu? Omul simplu își câștigă simplitatea tocmai prin trudă, știe că poate ajunge la ea și nu ezită, în ultimă instanță, să fie conștient de simplitatea sa care-l face superior într-un anume fel. Un om simplu poate să simplifice tocmai prin faptul că el poate să prevadă. A simplifica, de fapt, înseamnă a avea puterea de a înțelege ceea ce alții nu văd. Niciodată acest om nu o să se prefacă, el o să știe să ridice ușor capul peste ei și tot el o să fie miraculos. Sună scrupulos? Liniște...

Aforisme

Perspectivă: Atunci când cauți, te trezești căutând.

Adevărul este o utopie.

Gelozia este o dovada de iubire de sine. Atunci când esti gelos – nu iubești! ci iubești faptul că acel CEVA este al tău. Astfel că, în proiecția ta, totul trebuie să fie conform planului – dacă ceva scapă un pic de sub control, e criminal!

De ce taci? Nu vezi că lumea vorbește?


Fericire: Fericire!

Primitiv

Am mers ușor pe lângă voi. Cu mult timp în urmă vedeam o altă lume, o lume normală, dar situația s-a schimbat. Sunt bulversat de marile contradicții formulate, cât mai des de voi, mă mir cum vă suportați. Omul zilelor noastre e prozaic, în el se macină materialul superficial al unei vieți conduse de o avarie lină. Uite cartonul ce plânge cu lacrimi de ulei, în el se stinge focul. Uite viața colorată-n mii de culori închise – în toată plenitudinea ei vine vulgarul. Această stare provoacă – dezgustul, ura, mila, mizeria, inepția, misticismul aglomerat, putrefacția sufletească și durerea. În ultimă instanță, regăsim durerea sibilică, căci ea este simțită de un număr foarte mic de oameni. Situația, în fapt, poate fi văzută ca un simplu element estetic tragi-comic – în drept, ea este cât se poate de normală. Ne învârtim prin cuvinte goale, prin locuri scrise de ciobani, prin turme reglementate de barbari.

Cheia

     

      În felul nostru, cât și pentru noi înșine, lumea începe de la noi, ea se află fixată în jurul nostru. De aici, din jur, ea se vede ciudat când este purtată de altul, un altul care are curajul să-mi spună că lumea mea este a lui și că el deține toate răspunsurile mele, dar, dacă lumea este a mea, cum poate să știe el ce-i mai bun pentru mine? Planurile presupun traiectorii întretăiate de agenți. Acești agenți, la rândul lor, pot fi alcătuiți ca și mine, au tendința de a împinge lucrurile într-o manieră favorabilă lor. Singurul obstacol care le stă în față este conjunctura, dar, dacă aceasta nu-și ascute colții, agenții sunt liberi să postuleze orice plan care le apare în față. Într-o astfel de situație, este mai greu pentru individ să intervină, căci planul este metamorfozat într-o structură amplă care nu mai ține strict de individ, ci de cel ce o postulează. Astfel că situația apare sub formă de inutilizare perpetuă pentru individ; în schimb, agentul, acum, are la îndemână toate pârghiile și arhitectura unei noi posibilități care ar putea să formeze o nouă premisă în ceea ce înseamnă viața noastră.

În Lumină

Mi-am luat lampa, poate acum o să văd mai bine cum stau lucrurile. Am învățat că lumina poate fi de folos chiar și atunci când nu te aștepți. Pe neașteptate, am aflat că trecutul neînțeles se poate întoarce împotriva ta. Căile sale sunt multiple și se încheagă mereu în poli diferiți, iar aceștia, la rândul lor, se lasă conduși de o dezordine generală care alimentează – în ultimă instanță – conjunctura. Am mai invățat că poți să iubești fără să fii iubit, iar atunci când am încetat să o fac, am fost iubit. Am observat că ajutorul vine întotdeauna pe nepregătite, iar atunci când îl aștepți, îl aștepți. Am simțit lacrima, iar atunci când am vrut să o ascund, a șters ușor obrazul meu. Am văzut că mă strângi de mână, iar atunci când o faci, strângi ușor suflarea. Am aflat că omul se află într-o continuă mișcare, iar o simplă poză personală nu are sens. Am știut că secunda primenea minutul, dar acesta ușor se lasă... Am învățat că două persoane se pot pierde în Una, dar și aceasta se arată rar. Am fost călcat în picioare și am știut că o să fiu nimicit. Am știut să caut bunătatea, iar atunci când am reușit să o găsesc, am fost rău cu ea. Nu m-am judecat cinstit, iar atunci când am avut nevoie de cinste, am fost înșelat. Am arătat că nu mă ascund, de ce să o fac? Am pierdut și am văzut ce am câștigat pierzând. Uite lampa!

Privirea ta

      

      Aproape, când îți văd ochii, știu că-i pentru mine, știu că privirea ta este reală. Plauzibil sau nu, clipa există, ea ne leagă, cât și pentru o secundă. Ce poți face mai repede într-o secundă? Poți fugi cu gândul și cu speranța unei revederi care să aibă, totuși, aceeași intensitate, sau poti realiza că secunda este infinit minimală pentru a realiza ceva. Cu o secundă nu poti face dragoste, dar cu ea poți ajunge acolo. Și…parcă nimic nu se leagă, căci totul e hazard, dar eu tot văd ceva, în acea secundă plină de foc, te văd pe tine. Aș putea spune că imaginația mea a luat foc, sau a fost aprinsă de tine? 

Eul Linistit…

Eu sunt persoana ce te va schimba, drumul tău, acum este și al meu. Împreună am fost Unul, am cunoscut și bune și rele, iar acum ne-am împrăștiat în mii de culori și vise. Ce mai poți face? Totul este pierdut, raza este stinsă, iar marea trebuie înecată în trecut, tu o să devii o introspecție bizară, iar eu o să plâng. Căci ultimul sentiment se transformă mereu într-o lacrimă ce tinde esențial în necunoscut.

Ultima lacrimă…este și cea mai profundă, ea plânge pentru tot ceea ce putea fi plâns, ea este final. Lacrima plânge, acum trebuie sa fie categorică, ea are ultimul cuvânt, iar acesta, fiind rostit pentru ultima oară, capătă rol hotărâtor. Dar știu un lucru, eu voi fi mereu acolo, ascuns și pitit de tine, eu tot voi exista, iar atunci când vei pierde, eu voi câștiga pentru tine. Și nu te supăra pe mine, ai răbdare, dacă nu o să mă mai învelești, eu o să mor, răcit fiind de răceala ta.

Banal Uman

Mă uit la soare și, recunosc, este mai frumos printre valuri. Mă uit la munte și nu știu ce-i cu el, oare e sublim, sau e grațios? Încerc să văd acum lucrurile frumoase sau părțile frumoase din urât. Dacă stai, de multe ori, chiar și pe o bancă, poți fi fermecat de natura umană, căci omul este, până la urmă, sau poate fi, cel mai interesant. Micile nebunii specifice omului sunt plăcute, în primul rând, pentru că sunt „specifice“ și, în al doilea rând, pentru că le avem toți și le mascăm cu îndârjire. Toți evităm anumite discuții, le scoatem pe undeva și încercăm să le măturăm pe sub masă de parcă...himera nu ar rămâne acolo. Oamenii sunt interesanți, inventează cuvinte și pentru propriile defecte, mereu dau vina pe „viciu“. De la nebunie la extaz este doar un pas, doar un pas de viciu. De fapt, ce evit atunci când vreau să evit dacă eu sunt singurul care știe cel mai bine ceea ce trebuie evitat ca altul să nu vadă? Are vreun sens propoziția? În fond, dacă aceste lucruri există, și ele există numai pentru că eu sunt conștient că există, cum pot ele să existe și pentru alții dacă ele există numai pentru că sunt eu conștient că există? Ne întoarcem drăguț la logică și sărim peste ea, căci nu oferă niciun răspuns clar, ci un sofism garantat de o contradicție banală. Dar...logica nu a fost niciodată frate cu problemele omului, deci răspunsul trece peste ea, căci aceste lucruri (tabu) prind viață în ochii celorlalți doar atunci când sunt alimentate de om. Omul greșește pentru că „acordă“ atenție unor lucruri care, în esență, sunt normale și pentru că aceste lucruri nu corespund de multe ori cu „simțul comun“, ele trebuie îndesate cât cuprinde sub masă. Aici greșește și aici se și „dă pe față“. A te stăpâni și a te controla atunci când nu ai de ce să o faci, atunci când trebuie cu putință să fii tu, e ridicol, până și logica devine frate de suferință și-ți spune că ai comis un mic sofism personal care poate fi fatal, căci te poate împinge spre ceva, un „altceva“ decât tine.

Omul

 Te trezești din vis și hotărăști să faci ceva cu tine. Ești fericit și-ți place să plângi. Suferința ta nu este măsurabilă, căci ea este cea mai mare. Intuiția nu te înșală, iar realitatea niciodată nu este aparentă. Îți place să te cerți când pierzi, și ești radios la întâmplare. Cauți locuri utopice, iar atunci când crezi că ai ajuns la ele, îți dai seama cât ești de departe. Vrei să iubești și să fi iubit, iar atunci când plângi, râzi. Vrei să te regăsești în locuri, în persoane, dar mai ales în tine. Te întrebi și ai aspirații! Vrei să te prinzi și să-ți spui - ăsta sunt! Te lovești des de nimic, este chiar și pe stradă. Vrei să auzi și să fii auzit atunci când vorbești. Nu te mai uiți în spate, trecutul este înnorat, dar fața...este luminoasă. Ai suferit și ai acceptat că face parte din tine, poate din această cauză nu te mai uiți înapoi. Ai zâmbit și a fost plăcut, dar ai zâmbit și trist. Mâinile au arătat, mintea a interpretat, sufletul a cântat și toate au conlucrat. Și lipsesc multe, căci multe sunt nespuse și ascunse! Ai cântat tristețea și ai jelit fericirea. Ți s-au pus piedici și ai scăpat, căci limita arăta insurmontabil. Off...și ce te-ai mai lovit, căci de toate și nimic nu scapi. Libertatea ta a fost pierdută și câștigată și iar recâștigată, până ți-ai dat seama că nu poate fi câștigată. Ai învățat și ai greșit, iar atunci când ai urcat, te-ai îndepărtat de tine. El a fost al tău și Ea a ta...iar voi ați fost raza ce tinde sublim spre fericire și nemurire, căci împreună ați iubit. Eu te-am căutat, dar nu te-am găsit și poate ar fi trebuit să mă liniștesc, căci tu ai fost mereu lângă mine, chiar dacă nu te-am văzut, te-am simțit!

Final

Planurile sinistre prind mereu, ele rămân veșnic în picioare. O viață cu un plus de minus, cu un drum închis și deschis la culoare, este o viață nepătată, încă... În ea există dorințele, culorile, iubirile, speranțele și joaca. Dacă dorințele putem să le mai potolim, iar culorile să le mai schimbăm, de joacă nu putem scăpa, joaca persistă! Joaca este portița planului sinstru. Joaca presupune situația, iar, la rândul său, situația presupune conjunctura. Conjunctura...ah! Este cel mai periculos dușman al omului. Aș spune că „liberul arbitru“ chiar este liber să-și ia concediu și să-și dea seama că se află, la rândul său, într-un concurs de împrejurări. Și se pare că iar ajungem la joacă, căci concursul presupune joaca, dar în acest ansamblu haotic, oare nu există nimic planificat? Această conjunctură, până la urmă...nu se află într-o conjunctură? Căci ea adună toți factorii subiectivi și obiectivi și-i obligă să se uite la ei și să aleagă. Țipă, căci o să taci! Scapă, căci nu o să scapi!

Doi

În orice adânc rămâne o speranță, iar aceasta vine adânc din adânc. În haosul sufletesc se lovesc incertitudini, cum și în inimă se lovește sufletul. De multe ori, viața noastră trebuie condusă de altcineva, iar acel cineva trebuie să conducă supunându-se. Schimbul se face involuntar, iar frumosul apare o dată cu ei, cu cei doi. În acest proces, unul există numai pentru unul, și numai împreună ei formează setea reciprocă. Această sete nebună după apă vine din dorința celuilat, care este acum...și dorința ta. Nu-i poți prinde, nu poți știi niciodată ce vor? Căci ei nu vor nimic, au Totul!

Întoarce-te La Tine

     De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...