Dramatismul plăsmuitorului

        De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Şi uite că acele provocări reprezintă temelia civilizaţiei contemporane. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului care spune că este om, este o necunoscută care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Până la urmă, nu-i nimic rău, dacă privim în termeni creştini, este doar necesar. Dramatismul astfel derivat apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustările noastre meschine. Punct şi de la capăt.  

            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Nu este, oare, el ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Nu este ceea ce ne face zilnic cu mâna când trecem pe lângă un lucru sau un nimic? Dramatismul este provocat de noi, el rage din necesarul timidităţii şi al pasiunilor nostre draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii. Altfel spus, dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpăie încet, aproape deloc, din tăcere. Dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne scuipă. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. 

Offshore ascultă:

Plotin - Creştinism, Bine sau Rău?

 

            În acest articol îmi propun să prezint modul în care filosofia greacă cultivă ideea primului principiu sau a făgaşului prin care ni se dă concepţia de Dumnezeu. Voi face un scurt istoric în care vom vedea de unde îşi extrage seva toată această gândire. Totodată, mă voi apleca puţin asupra lui Thales, el fiind primul care avea să scoată la lumină acest mod de a concepe lumea. În primă fază, Thales stă ca pion pentru ipoteza de faţă. Însă, ceea ce este esenţial, în forma cea mai apropiată de modul de vedere creştin, este concepţia lui Plotin despre Bine. Astfel, în cele ce urmează, vom aborda subiectul binelui transcendent la Plotin.

             În primul rând, Thales[1] trebuie privit oarecum din perspectiva omului care îmbină filosofia cu ştiinţa. Despre Thales din Milet se spune că a prevăzut eclipsa menţionată de Herodot,  a elaborat un calendar şi a găsit o metodă de sorginte feniciană prin care corăbiile aveau să se poată deplasa în funcţie de constelaţia Ursei Mici. În povestirile anecdotice scrise despre viaţa lui Thales, Diogene Laertios spunea că, în timp ce acesta se uita la stele, fiind adesea preocupat cu lucrurile care nu erau strict mundane, a căzut într-o groapă sau o fântână. Tot aşa, se mai spunea despre Thales că a închiriat toate teascurile disponibile, prevăzând o recoltă bogată de măsline. Trecând în plan filosofic, Aristotel[2] afirmă că, potrivit concepţiei lui Thales, pământul pluteşte pe apă, având forma unui disc plutitor. Ca orice filosof al vremurilor respective, care caută adevărul prim, originea, elementul primordial, Thales invocă problema Unului şi chiar afirmă că apa este principiul generator care pune în mişcare mersul tuturor lucrurilor. Aristotel, plecând de aici, susţine: „creându-şi această reprezentare deoarece vedea că hrana tuturor fiinţelor este umedă şi că însuşi caldul se naşte din umed şi trăieşte prin umezeală (iar originea naşterii este începutul, principiul a toate cele). Thales şi-a format deci respectiva concepţie din această pricină, dar şi fiindcă toate seminţele au o natură umedă, iar apa este principiul naturii pentru făpturile umede.“[3]  Urmărind ideea, dar mai ponderat, Aristotel susţine că Thales ar fi fost influenţat şi de teologiile străvechi în care apa era obiectul pe care Zeii jurau.

            O altă teză atribuită lui Thales, de către Aristotel, ar fi aceea a zeilor care se află ca element făuritor în toate elementele, că magnetul are suflet pentru că influenţează fierul,[4] însă aceste interpretări sunt oarecum lacunare, căci a merge cu raţionamentul mai departe este ca şi cum ai spune că Zeul se află în toate, iar toate cele ce sunt, la rândul lor, au fost investite şi înfăptuite din apă. Ceea ce trebuie să ne rămână cu precădere de la Thales este faptul că filosoful a fost primul care a încercat să gândească problema multiplicităţii Unului sau a modului în care lucrurile sunt influenţate în spaţiul elementului primordial şi ultim. Propriu-zis, aşa cum ne arată şi Copleston, Thales „îşi câştigă locul de prim filosof grec datorită faptului că este primul care concepe noţiunea Unităţii în Diversitate (chiar dacă nu izolează noţiunea aceasta la un nivel logic) şi, în timp ce menţine această idee a unităţii, face efortul de a justifica evidenta diversitate a multiplului.“[5]Aristotel, chiar, spune: „Thales, începătorul unei astfel de filosofii a principiilor.“[6] Astfel, filosofia lui Thales trebuie înţeleasă ca un efort de a ajunge la pluralitatea experienţelor şi a modalităţilor de a ne raporta la natură, ca un efort totodată de a strânge toate elementele sub învelişul unui singur principiu reglator.

            La Plotin, Unul este veşnic întors spre sine, impasibil în faţa naşterii, căci el capătă conotaţie în sine şi numai pentru sine. Mişcarea apare odată cu Unu, însă unul nu apare odată cu mişcarea. Astfel, germenii care se extrag din Unu provin din nemişcarea acestuia, şi nu din procesul de mişcare în sine. Mai cu seamă că Unul este nemişcatul care mişcă – „O radiaţie ce vine din el, din el (care rămâne imobil), ca strălucirea din jurul soarelui, care parcă îi aleargă în jur şi ia veşnic naştere din jurul soarelui, care rămâne imobil.“[7] Aici se vede destul de clar cum Unul mişcă tocmai prin neclintirea lui, asemenea soarelui sau focului care aduce căldura, sau chiar a zăpezii care aduce frigul, acesta ne indică că există tocmai prin emanaţie, un-ceva care umple de semnificaţie, deşi el rămâne în esenţă ascuns. Şi atunci, din relaţia care se stârneşte apare Inteligenţa, căci numai ea poate să fie în rolul receptorului care prinde semnalele emise de Unu. Cum ne spune Plotin, Inteligenţa (fiinţa) este cea mai mare şi a doua după el. Dar a doua în măsura în care aceasta depinde de el, în timp ce Unul capătă şi are valoare în sine, fără a fi nevoit să se întoarcă către receptorul său. Astfel, îl putem privi pe Unu doar ca pe cel care emite tăcere. Sufletul este expresia Inteligenţei, care capătă sens numai prin privire directă, căci orice lucru se întoarce cu iubire faţă de tatăl creator. Cum inteligenţa se întoarce către Unu, la fel şi sufletul se întoarce către inteligenţă cu smerenie. Atât că Unul nu este dependent de aceste realităţi, el fiind în sine tot ceea ce este şi tot ceea ce nu este.

            Inteligenţa capătă forţă şi existenţă de la Unu, iar Unul în sine nu se identifică cu vreuna dintre realităţi, rolul său este tocmai de a conferi, de a făuri, de a deschide un drum, şi nu de a se pierde pe drum, căci, la fel cum lumina este specifică soarelui, ca atribut, şi Unul se revarsă ca scop în sine, şi nu ca mijloc prin care s-ar putea identifica cu unul dintre „divizorii“ lui. „Potrivit acestui cadru, care corespunde unei ierarhii acceptate de tradiţia platoniciană, nici o treaptăa realității nu se poate explica fără treapta superioară: nici unitatea trupului, fără unitatea sufletului care-l însufleţeşte; nici viaţa sufletului, fără viaţa Intelectului superior care cuprinde lumea Formelor şi a Ideilor platoniciene şi care iluminează sufletul şi-i îngăduie să gândească; nici viaţa Intelectului însuşi, fără simplitatea fecundă Principiului divin şi absolut.“[8]

             Paradoxal, Unul „divide“ şi umple de semnificaţie fără a vrea ceva pentru el, starea lui naturală este făuritoare de sens. Tocmai că, prin semnificativitate, unul umple şi limitează, el fiind în sine şi pentru sine, fără de limită. Deci, inteligenţa capătă consistenţă şi viaţă prin formă şi limitare. Viaţa este conferită astfel de nelimitat, care strânge prin fixare toate cele ce sunt. Plotin vorbeşte de înghiţire ca şi cum toate ce sunt se întorc de unde au venit.  Unul mai poate fi văzut şi ca fiind dincolo de fiinţă, iar Nietzsche l-ar posta dincolo de bine şi de rău. „Caracterul original al idealismului plotinian, ceea ce-l face nou şi fecund, e că se preocupă nu de obiecte, ca idealismul grec, ci de raportul dintre obiect şi subiect. El nu consistă, ca la Platon şi Aristotel, în substituirea obiectelor sensibile cu altele care pot fi gândite, şi a face din acestea, forme sau idei, esenţa obiectelor sensibile. Aceste obiecte care pot fi gândite rămân obiecte, iar subiectul propriu-zis nu poate fi decât ca o oglindă ce le reflectă sau un receptacol ce le conţine.“[9]

            Însă, a priori, dacă putem spune, omul trebuie să perceapă cumva Binele, trebuie să existe o stare care să-l facă pe individ să se încline propriu-zis către fiinţă, să-şi dorească să ajungă cu adevărat la starea sa naturală. Trupul, aşa cum ne arată Hadot, nu este neapărat o piedică, din perspectiva plotiniană, ci mai mult un pretext de a se ajunge la sine. Experienţa mistică, ca să-şi capete notorietatea, trebuie să fie aici, să se desfăşoare în labirintul care îl ajută pe om să perceapă Binele. Aveam de a face cu o resuscitare, un mod natural de a pune omul în acord cu conştiinţa sa. Acest tip de conştientizare este premergător relaţiilor stabilite de intelect, iar modul prin care se propagă poate fi foarte uşor asociat cu necesitatea spiritului. A parcurge esenţa şi a ajunge pe tărâmul în care se împleteşte idealul cu factualul înseamnă a te lasă sedus de spirit. Prin spirit, fiinţa este cotropită, pregătită de cunoaşterea adevărată, de acel punct care te armonizează şi te vindecă, tu fiind pionul în care se revarsă divinitatea.

            Binele este şi trebuie să fie expresia perfecţiunii, însă el, la rândul lui, se regăseşte şi se proiectează într-o mare imperfectă. Poate că pare ciudat, dar Unul apare în măsura în care dispare, iar imperfecţiunea care caracterizează lumea sensibilă este dată de lipsa concretă a Binelui. Propriu-zis, avem un principiu prim care postulează toate cele ce sună, fără a se afla concret în ele. Paradoxalul ţine tocmai de acest proiect, o modalitate care ne arată limita impusă indirect de motorul generator. „Unul deci e existenţa singură autogenerată primordială; înainte de el şi fără de ele nu a fost nimic şi nu poate fi ceva, deoarece tot ceea ce există e emanaţia sa,  e natura sa extensă, e substanţa sa modificată prin formele sensibile.“[10] Este aproape de neimaginat să avem o distincţie la nivel logic care implică trei stadii şi care, totuşi, nu se suprapun direct, Binele fiind în sine şi pentru sine. „Oricum, deoarece Binele este dezirabil în sine, acel ceva către care toate tind, el însuşi nedorind nimic altceva pentru că îşi este sieşi de ajuns datorită perfecţiunii sale, actul de a se alege şi a se vrea pe el însuşi apare, în mod firesc, ca aparţinând esenţei sale, astfel încât natura intimă a Binelui este voinţa sa sau voinţa de sine.“[11] Problema se rezolvă doar dacă înţelegem binele ca fiind înainte de toate. El nu este un principiu care ordonează deductiv, ci o premisă din care se poate postula întregul demers şi care îl presupune doar la nivel intuitiv. Lev Şestov ne spune: „Binele este autonom. Binele nu-şi extrage principiile din lumea exterioară, ci supune lumea exterioară principiilor sale.“[12] Dar, cum o supune? La Plotin, binele nu este ţel care ierarhizează, ci tărâm care susţine un conglomerat de fapte şi trăiri. În concluzie, natura se află toată în acord cu omul. Ea nu este ruptă de nici o idee sau de niciun gând, se află în noi, iar noi suntem cuprinşi în ea.

  

---

[1] Locul naşterii filosofiei greceşti a fost ţărmul Asiei Mici, iar primii filosofi greci au fost cei ionieni. În timp ce Grecia se scufunda în barbarie, datorată, în mare parte, invaziilor doriene din secolul al XI-lea î.Chr., Ionia păstra din spiritul civilizaţiei mai vechi, iar Homer a ţinut de lumea ionică, chiar dacă poemele sale s-au bucurat de un enorm succes în rândul aristocraţiei aheene. Filosofia, chiar dacă există elemente în opera lui Homer sau în poemele lui Hesiod, nu a luat naştere, sau cel puţin, nu s-a dezvăluit pornind strict de aici. Un rol important l-a avut Cetatea, dar şi modul în care se împleteau şi se reflactau teoriile cosmologice dezbătute de presocratici. Deci, putem spune că există o legătură sau continuitate în modul în care concepţia homerică se regăseşte în dezbaterile presocraticilor cu privire la o ultimă lege, destin, voinţă, virtute care guverneză modul în care se desfăşoară viaţa oamenilor. Când mediul social s-a stabilizat şi oamenii s-au întors către reflecţia intelectuală, primul moment care le-a sărit în ochi, ce merita şi dezbătut, a fost concepţia  despre natură. Dacă Ionia reprezintă locul în care filosofia s-a dezvăluit, atunci cetatea Miletului este şi cea care ni-l dă pe primul mare filosof ionian - Thales. Filosofii ionieni erau profund măcinaţi de problema schimbării, trecerea din fiinţă în nefiinţă, parcursul vieţii umane, pornind de la copilărie şi până la bătrâneţe şi, nu în ultimul rând, de procesul naşterii şi al creşterii, dar şi al morţii.

[2] Vezi Metafizica, Humanitas, Bucureşti, pp. 55-56.

[3] Ibidem, pp. 55-56.

[4] Vezi De Anima.

[5] F. Copleston, Istoria filosofiei - Grecia şi Roma, Editura ALL, Bucureşti, 2008,  p. 22.

[6] Vezi Metaf. 983 b, I 8.                    

[7] Vezi Plotin, Enneade III - V, Editura Iri, Bucureşti, 2005, pp. 485- 509.

[8] Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 54.

[9] Emile Brehier, Filosofia lui Plotin, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p.153.

[10] Grigore Tausan, Filosofia lui Plotin, Editura Agora, Iaşi, 1993, p. 46.

[11] Adriana Neacşu, Metafizica Binelui La Plotin, Editura Mihai Dascăl Editor, Bucureşti, 1996, p. 33.

[12] Vezi Extazele lui Plotin, Editura Fideş, Iaşi, 1996, p.55. 

Creation

    Pentru toţi cei care încearcă să mă descoasă, să mă rumege, ca apoi să mă scuipe, le pot spune că nu au ce să vadă. Nu am trei mâini şi nici coarne virtuale, poate un fulg cu care mă duelez. Eu sunt mioriţa care plânge cu foc, nu? Cei ce vor să mă dezvelească ca apoi să mă cunoască, trebuie să ştie că nu trăiesc printre stele, ci într-o lume numită, culmea, Pământ.

Totul este retorică

    Filosofia a fugit de retorică şi s-a întâlnit cu ea după colţ. Matematica ţine să fie instrumentul raţional, dar uită că nu există aşa ceva. Aproape toate principiile logicii sunt precare. Nu există sistem care să nu pocnească în propria lui creaţie. Fizica dărâmă empiric multe ecuaţii care ar trebui să aibă în vedere tocmai punctul de pornire. Nu spun că nu există nimic, ca un iubitor de solipsism, ci că totul are o valenţă poetică, retorică, sofistică, culmi vecine cu eroarea care ţin să ne arate că şi adevărul este "precar". Cum să ajungem la adevăr dacă totul este bătut în cuie? O răsturnare a tuturor valorilor nu mai este valabilă, o revoluţie kantiană nu mai este posibilă, ştiinţa este o religie care are iz de tămâie, canoane şi cutume perimate şi sugrumate voit de unii şi de alţii. Dinamita nihilismului nici nu poate fi gândită, deconstrucţia la fel, totul este ţinut în braţe de un sistem care, culmea, caută valori! 

Un an de la moartea lui Michael Jackson

Incercăm să ne schimbăm, însă schimbarea nu vine doar cu o simplă voinţă, ci cu nevoia adevărată de a simţi că traieşti într-o stare de compromis. Omul, din egoism, face şi desface lucruri, dar niciodată nu acceptă că există şi alţii. O lume mai bună înseamnă o lume lipsită de fanatism.

            A trecut un an de când "omenirea" a învăţat sau şi-a adus aminte că o să şi moară. Egocentrismul exacerbat al omului nu permite cu adevărat să descoperim frânturile realităţii în care trăim. Aşa că, în lumea noastră plină de stele, ne-am desenat nişte idealuri la fel de măreţe. Omul a  devenit un Zeu, un produs care şi-a propus să ne facă nemuritori. Însă, odată cu moartea celui mai "mare" om, omenirea şi-a readus aminte că trăieşte pe pământ, şi nu printre stele. Uneori, o palmă este mai lucidă decât o mie de argumente. Normal, o palmă "morală". Mă gândesc şi acum că menirea mea este tocmai aceea de a desluşi căile falacioase ale fanatismului. În viaţa mea de om simplu o să vreau să dezbin, poate să mă sacrific chiar, dar să distrug în cele din urmă toate porţile fanatismului. Din fanatism se fac cele mai mari crime, chiar şi cele mai mici. Tot din fanatism nu putem să înţelegem oameni, să ne dăm seama că nu deţinem răspunsuri supreme. Ciudat este că şi iubirea se cultivă cu un strop de fanatism, chiar şi cele mai bune gânduri se schiţează cu un pumn de fanatism, însă lumea trebuie să înţeleagă că habotnicia nu este o soluţie pentru o viaţă mai bună. Ca să trăieşti mai bine, nu îţi trebuie o lume care să se închine la tine, ci o lume care să nu vină peste tine.   


Also in English. Click here.

Augustin - Problema răului ca privatio boni

Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei, iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală. 

Neputinţa

Cine sapă groapa altuia, cade în ea...

       Căutăm, căutăm! Descoperim şi încercăm să ne facem înţeleşi. Alergăm şi dezvelim pietre, le dăm sens şi ne înhămăm cu ele la drum. Dar în drumul nostru, în cearta noastră cu soarta, stă mereu o pisică care zâmbeşte anost. Faţa ei este nestinsă, parcă înfăşurată cu iz de moarte. Pisica neagră este neputinţa, traiul care încetează să mai vieţuiască în tine. În foamea cu care cerşim dragostea se găseşte şi valul ascuns al neputinţei. Nu poţi să atingi culmi înalte fără să te uiţi la deşertul prăpastiei care zace în tine. Nimic în lumea asta nu se face doar cu zâmbete şi flori. Aşa că, în cele din urmă, în orice reuşită se găseşte şi o himeră. Neputinţa este caldă, îţi dă impresia de sălaş, de apropiere, totul fiind prefăcut cu migală, dictat până la ultima suflare de nebunia noastră de a ne da bătuţi. Este mai uşor să fii comod decât să aştepţi în ploaie. Este mai cald şi mai sigur să aştepţi decât să iei. Neputinţa nu este o armă, cum ar spune unii, ci un scut care te fereşte tocmai de nevoia ta de a fi om. Animalul-om, în încercarea de a corupe, alege şi varianta mai puţin corectă, de a se lăsa pradă, pentru a putea la rându-i să seducă. Însă, ceea ce nu poate înţelege natura noastră este fâşia care ne separă cu adevărat de noi, de ceea ce ne este propriu. Omul nu uită niciodată când are ceva de câştigat, dar uită mereu să lupte pentru un premiu. Neputinţa derivă din jocul prim  de a ne purta prin lume. Din profilacticul care ne învăluie şi din instinctul de conservare, acel miez care stă pitit şi într-un câine, am ales de cuviinţă că este mai facil să dormim decât să luptăm pentru fiecare pietricică. Am inventat şi mecanisme de neputinţă care ne pot pune într-o lumină cerească. Toţi dobitocii care critică şi care sunt invidioşi au în ei cultul suprem al delăsării. De ce să vrem ceva de la noi când este mai uşor să vedem ce este dincolo de gard, să ne uităm la vecina noastră de celulă şi să strigăm: Nu e bine ce faci! Din frustrarea propriei neputinţe se nasc şi cele mai mari războaie. Omul slab se luptă cu oameni. Omul puternic se luptă cu idei, doctrine. Nietzsche a înnebunit pentru că a vrut să dărâme creştinismul, şi nu să-i omoare pe toţi creştinii în parte, cum ar face un fanatic care ar pune o bombă. Asta este diferenţa care separă puterea de putoare. În viaţă, cel mai uşor lucru este să critici, să pui foc pe o casă. În schimb, să încerci să o construieşti, mai greu, chiar dacă e greşită, chiar dacă o faci strâmb, fără perspectivă, casa aceea este un etalon care te poate propulsa sau te poate sucomba. Să te investeşti în ceva este cel mai frumos lucru pe care îl avem noi ca oameni. Să dărâmi din neputinţă şi din invidie este cel mai precar şi gregar fapt pe care îl poate face oricine, chiar şi o maimuţă.


Offshore ascultă: 

O istorie a iubirii personale

          

        Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar, uite că nu am reuşit… Precaritatea vlăguită de deşertul alunecos este un cui care străpunge orice fel de himere. În chitul cuiului stă ascuns un ciot prodigios ce  se lasă vânat de un gând la fel de falacios. Nevoia de a scoate cuiul din himere ţine de dorinţa cu care separi hârtia de un creion. În faşa care se adună orice gând există un chip posomorât care plânge cu lacrimi de crocodil. Acest chip tăios este conturat de o lacrimă care zâmbeşte. Nu e un drum închis, ci un spirit care trece dincolo de orice nuanţe, dincolo de bine şi de rău. Chipul posomorât nu are culoare, nici măcar nuanţă, doar gloanţe şi joc animat de o singură coajă: Ce mai rămâne din noi?

Offshore ascultă:

Creatorul şi muzica

Citeşte un articol despre muzică şi compozitor în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii pe mix! 

Blogul cultural Mixul de Cultură este înregistrată în fondul Bibliotecii Centrul Naţional ISSN, respectândLegea nr. 111/1995 republicată şi Legea nr. 186/2003, privind promovarea culturii scrise. Codul pentru blogul cultural Mixul de Cultură este ISSN 2066 – 6640.

*Articol fără comentarii. 

Totul despre sex

            În orice privire inocentă se ascunde un strop de seducţie. Nu putem să vorbim de inocenţă şi de puritate atâta timp cât în fiecare om se piteşte o fiară care cerşeşte cu şi după foc. Himerele nu au fost niciodată alese după vorbe, ci inconştient. Jocul seducţiei se dezveleşte latent din momentul în care intri în contact cu prada ta. Nu există teren mai ferm decât atingerea dintre două persoane. Dar ce fel de atingere? Cum poate să arate dacă, în esenţă, nu vorbim de o atingere? Ei bine, toţi cei care cred că raţional au fost aleşi de cineva se înşală. Nimeni nu alege raţional, toţi se prefac. Este suficient să te uiţi în ochii ei, să te întâlneşti cu haosul, şi să taci. Restul e doar teatru. Mimăm şi ne jucăm, găsim elemente care par credibile, ne sincronizăm, cum ar spune Derrida, alegem un teren ferm în care să ne fierbem. Toate gesturile inconştiente trădează aşa zisele alegeri pe care le facem. De aici şi vechea dilemă: Ce-mi place la el, ea? Normal că nu ai cum să ştii dacă totul se reduce la incognoscibil, dacă totul este prefăcut şi falsificat de realitate doar ca să poţi susţine raţional o alegere. Însă noi nu avem nevoie de susţinere logică într-o relaţie, asta nu înţelege nimeni… Noi avem nevoie să fie, să existe ceva pur, un pâlc care să ne ademenească cumva. Restul e tăcere şi neant. Când un om spune cu mâna pe inimă că ştie de ce iubeşte - ori se minte pe el, ori nu are nicio treabă cu iubirea. Inexprimabilul în iubire este ca focul în foc. Nu poţi să descrii esenţa oricât de natural şi de convingător ai fi. În schimb, poţi să aproximezi, să spui că tinzi întru-ceva, dar niciodată suficient de clar, ci cât se poate de natural. Sexualitatea nu se încarcă din comenzi inutile, poate din priviri şi din gesturi, din tot felul de nimicuri care stau puse deoparte, din tot felul de gesturi naturale. 


Offshore ascultă:

Despre apropiere

    

     În singurătatea proprie care se naşte la orice pas există totuşi un zâmbet sau, poate, o lacrimă. Şi omul, adică singurătatea, trebuie să fie complementar unui alt lucru. Viaţa are moarte, iar moartea are viaţa. Toţi au ceva. Omul are singurătatea, fiinţa sa, fiorul care pâlpâie latent în el. Culmea, noi fugim de singurătate, adică de noi. Ca să fii singur-singur nu ai nevoie de o cameră care să te ţină de mâini şi de picioare, ai nevoie de o turmă care dansează în jurul tău. Singurătatea nu o simţi niciodată între patru pereţi, o simţi tocmai atunci când nu vrei să o simţi, când eşti prins de vâltoarea cotidiană, când spui cu mâna pe inimă că nu eşti singur, exact atunci… Noi fugim de noi şi astfel ne apropiem. Spuneam acum ceva vreme că „Depărtarea este o nevoie subită de apropiere“ -  poate că ar trebui să medităm un strop mai mult, oleacă, cum spun moldovenii. În apropiere se naşte orice dezgust neautentic, dar şi autentic. Poţi fii neautentic pentru că fugi de tine. La fel, poţi fii autentic tocmai pentru că nu fugi de tine. Apropierea nu înseamnă, neapărat, un cuib cald. Poate fi un lacăt sau o peşteră.  

Despre papagali feroce

      

       Îmi plac tipii care vin la tine atunci când eşti lângă cineva anume şi până atunci nu ştiu cum te cheamă. Am observat că nebunia asta ţine la băieţi. Îl vezi pe unul cu o tipă lângă şi deodată îţi dai seama că-i cunoşti şi numele. Genul acesta de lipitori mă seacă la propriu. În primul rând pentru că nu sunt în stare să facă nimic. Stau cu mâinile în sân şi flecăresc în dreapta sau în stânga. Caţele sunt mici copii pe lângă tipul de băiat ratat. Cunosc indivizi care s-au căsătorit aşa. Au venit ca prin minune şi au cucerit marea cu sarea. Tot genul de băieţi rataţi sunt şi cei care spun că femeile sunt proaste şi materialiste. De parcă nu am fi toţi oameni. Sincer, nu-mi pasă cum e nimeni! Pretexte pentru eşecul de a fi în pielea ta. Ţin minte, era o chestie faină cu un tip care se duce într-o discotecă şi acolo întâlneşte o tipă. Îşi face curaj şi o întreabă dacă vrea să danseze cu el. Tipa îi spune că revine imediat, că trebuie să-şi ia ceva de băut. Iar tipul ce face? Pleacă supărat foc că a fost refuzat! Care e morala? Că nici măcar nu a lăsat să se consume situaţia, aia chiar nu vrea sa fugă de el, chiar vrea să bea ceva, atât. Şi, uite aşa, tipul ratat se ratează singur. Oricum, genul ratatului este, din perspectiva lui proprie, cât se poate de ilustru. Niciodată nu o să se vorbească de rău, el mereu o să fie adulat de o mie de fete, culmea, atunci când este înconjurat de băieţi. Dar, de fapt, care era problema mea? Păi, nu este moral să intervii, să intri peste un om când vorbeşte cu cineva la telefon sau când este alături de altcineva. Şi, la fel, nu este deloc normal să intervii mai ales când nu ai de ce să o faci. Se vede clar că vii ca un căţeluş doar ca să admiri un ciolan. Acum, eu nu spun că este anormal să intri în discuţie cu cineva care este cu altcineva. Este anormal să o faci doar când îţi convine, când ţi se învârt ochii după persoana care stă lângă respectiva victimă. Mi-e scârbă. Sincer, mai bine alergi singur pe stradă ca un nebun decât să te prefaci… Şi-mi mai place că ratatul amintit nu-şi poate controla privirea şi balele. Se vede de la o poştă că nu are ce să facă pe acolo. Ciudat este că trăim în lumea oamenilor corupţi de prostie şi de invidie.


Dead boys!

Despre draci şi îngeri

Partea scrisă de înger.

       Există un conglomerat de forţe care năpădesc firea umană. Unele sunt negre, iar altele sunt albe. Un soi de pâlnie care cerne lacrimile focului şi care ucide orice tornadă. Demonii din noi sunt hazlii, au curajul să se prefacă în îngeri şi să zâmbească. Un drac frumos poate fi un prieten de nădejde, un actor ilustru ce îţi dă putere în clipe ineluctabile. Dracii sunt isteţi, au capacitatea să se metamorfozeze în orice. Ei nu ţintesc în jos, ei duc în sus tocmai ca să te coboare. Îngerii sunt puri, noumenali, ei nu zâmbesc incitant, ci cât se poate de natural. Sunt frumoşi prin culoare şi puternici prin pubertate. Asul unui câştigător poate fi întoarcerea la mirarea inocentă, cea care îi purta pe filosofii greci pe culmi. Îngerii, spre deosebire de draci, nu se pot metamorfoza, scopul lor fiind par excellence virginul. Dracul corupe, dezvirginează teritorii, el înscăunează valori şi distruge canoane. Funcţia lui este veşnic cotropitoare, pusă pe şotii şi jucăuşă. Virginul este laconic, atitudinea lui fiind măgulitoare, înduioşătoare. Demonul este desfăcătorul de drumuri, el atacă tot ce este necălcat în tine, stinge ape şi aprinde focuri, totul pentru a corupe. Dracul nu este negativ. Îngerul nu este pozitiv. Cu aceste reţete lucrăm noi, turma, cei care ne punem mâna la gură, atunci când considerăm că am greşit cu ceva. Aceste forţe sunt incisive prin ele însele. Gilles Deleuze descrie fenomenul forţelor care stau la obârşia voinţei de putere exact aşa. Dacă înţelegem mecanismul ascuns al inconştientului, atunci putem să ne rupem complet de bariere, să distingem cu adevărat dincolo de bine şi de rău. Mecanismul care se încleştează ţine de o atomică complementară. Când vorbim de drac sau de înger, vorbim de disimulare, de o conjunctură incipială care se joacă în tine şi cu tine. Tu nu eşti nimic mai mult decât un joc de note muzicale, dictate şi orchestrate cu migală de nişte forţe ascunse. Anatomic, biologic, dacă vrei, toate elemente care întregesc psihosomatic structura noastră sunt în noi prezente, ele nu fug, sunt acolo şi ne fac concret cu ochiul. De la jungla care joacă în noi la aşa zisul adevăr care face din noi nişte subiecţi goi, este un mare drum, o prăpastie care falsifică orice speranţă de a ajunge cu adevărat la esenţa noastră.

Partea scrisă de drac.

* Ca să înțelegi întru-totul acest articol ar trebui să ştii unele lucruri:

Să ştii ce este voinţa de putere în accepţiunea lui Nietzsche.

Să ştii exegeza cu privire la conceptul mai sus amintit.

Să fi citit Deleuze, Nietzsche, Vattimo, Cioran, Heidegger - cu privire la conceptul de voinţă de putere.

Să poţi să distingi analitic şi sintetic.

Să nu fi prost!

Să fi ascultat Wagner!

Să fi citit măcar o singură dată Biblia.

Să ştii câte ceva despre fizica lui Democrit ( cea pură, nealterată de alte doctrine).

Să ştii ce este scepticismul şi cum se manifestă.

Să nu te cheme x. Niciodată nu mi-a plăcut cum sună.

Să fii un bun dansator. Dacă nu simţi forţele în tine, degeaba.

Să te speli pe mâini când ieşi de la baie.

Să nu fumezi!

Să nu fii mimat în pat.

Să nu crezi că tu deţii răspunsuri supreme.

Să fii ideal.

Adică, să nu exişti! 

Offshore ascultă:

Iarbă verde, furnici şi gânduri…

     

    Astăzi am ieşit la iarbă verde. Mi-am pus un preş anost pe acolo şi m-am aruncat ca un leu în cuşcă. Am avut nişte probleme cu furnicile. Noi, oamenii, vrem să fie totul perfect, nu? Oricum, a meritat. Am avut un loc care îmi permitea să mă joc şi cu soarele, dar şi cu norii. Chestia e că am avut timp să citesc, să mă uit liniştit la nişte furnici şi să dorm pe acolo. Cartea avea un miros de iarbă şi-mi spunea că nimic nu contează atâta timp cât te relaxează. Ce-am aflat din ea? Că nu contează numărul de cărţi citite, că nu eşti genial dacă parcurgi din necesitate, ca un gândac de bibliotecă şi spui că ai citit o mie de cărţi, că viaţa este frumoasă când eşti împăcat cu tine. Şi, când suntem noi, oamenii, împăcaţi cu noi? Păi, atunci când uităm complet de aberaţii colorate care ne spun că trăim printre stele. Mai simplu spus, când ne recunoaştem vina, când nu purtăm ranchiună şi nu suntem fanatici. Când cerşim durere doar ca să putem spune că am trăit. Lacrimile sunt sudoarea vieţii, şi nu dracul în persoană. Cred că este cel mai greu să împaci un om cu un alt om ce se ascunde în el. De fapt, nici nu avem cum…Dovadă stă masca pe care o purtăm cu necesitate. Nu este un lucru rău că avem o mască, un lucru rău este să afirmăm că nu o avem, că nu suntem ipocriţi, că suntem consecvenţi şi că le ştim pe toate. Recunosc, cartea nu spunea asta, dar m-am gândit să vă păcălesc cu un adevăr, un gând, culmea, spus tot de mine. 

Despre fete, flori şi fluturaşi în stomac

       Am tot auzit chestia cu: ,,E mai bine să fie mai urât, pentru că eşti sigură că nu te înşală şi e bun acolo.ʼʼ Şi răspunsul meu ar fi sub forma unei întrebări: De ce nu-ţi iei un câine? Cu siguranţă că va fi loial. Nu te va răni niciodată. Va da mereu din coadă şi va fi mereu zâmbitor. Nu pot să înţeleg oamenii care caută loialitate sau sclavie. Ce rost mai are lupta atunci? Dacă totul este corigibil, atunci putem să stăm cu mâna în braţe şi să cântăm liniştiţi.  Este trist să nu ai curaj să lupţi pentru ceva, pentru ceea ce simţi, să alegi un bubos care, oricum, te minte… 
     Viaţa este frumoasă, ar spune domnişoarele care gândesc aşa, atunci când stăm cu coatele pe verandă şi privim. Îmi plac oamenii care luptă şi pentru un vierme, dar să simtă ceva pentru el, să nu-l nege a priori doar pentru că nu se încadrează în tiparul omului cu bube pe faţă care pare inteligent şi uită să se spele pe mâini de fiecare dată când iese de la baie. Că mi-am adus aminte: Nu-mi plac oamenii care se duc la toaletă şi uită se spele pe mâini. În fine, să revenim la oile noastre, adică la fetele care caută nişte monştrii corigibili, şi nu nişte oameni simpli, adorabili, proşti, cum vor ele să fie, dar să fie. 
     În viaţă există mai multe trenuri, nu există totuşi certitudinea unui tren care duce spre un drum nedureros. Mai bine să suferi pentru drac, decât pentru un miel. Amintirile se fac cu clipe, cu pete încărcate de ardoare şi foc, şi nu cu directive obscure ce-ţi dau impresia că eşti puternic într-o lume de slabi. Când eram mai mic aveam o vorbă, cred că merge acum: Mai bine să fii cel mai prost dintre deştepţi, decât să fii cel mai deştept dintre proşti. 

Fără tine

    

      În albastrul care se contopeşte arţăgos spre mine se găseşte un liant. Nimeni nu deţine puterea sau focul cu care taie cuţitul, poate doar nevoia de a te pierde în braţele lui, acele himere care zidesc cu fior o lume fără de fior. Alergăm o viaţă întreagă după poezii, ne plimbăm ca nişte monştrii păcătoşi şi adulmecăm orice speranţă ce tinde să ne apară în faţă. Simt mirosul ierbii, ţin minte când mă jucam în copilărie, totul trebuia să fie diferit. Poate că şi, acum, acest gând mă ucide. Mă gândesc, în viaţă nu te seacă nimeni decât propria ta persoană. Nu există un munte sau o avalanşă mai mare decât propria ta conştiinţă, acel far care cerne între bine şi rău. Nimicul a fost, din punctul meu de vedere, mereu, interesant. Toţi spun că au ceva concret în mână; sincer, nimeni nu are nimic, nu există o certitudine mai mare decât propria ta incertitudine cu care te porţi prin lume. Există, totuşi, voinţa, cea care guvernează, academic sau formal, orice mişcare. Atât. Restul depinde de noi şi de un gram de noroc care răsare, culmea, tot din mireasma cu care te laşi vânat de viaţă. O inimă se cucereşte când este deja cucerită. Nu trebuie să existe vreun lucru voit, doar un fior şi o întâlnire. Ca să iubeşti nu ai nevoie de poezie şi de trucuri, ai nevoie sa fie…


Offshore ascultă:

Cine strigă? Iubeşte-mă!?

      

           Era o melodie care spunea că toţi avem nevoie de cineva pentru a iubi. Logic, ca să ţii un coş de mere în mână, trebuie să ai un coş de mere. Dar, oare nu este trist să culegem roadele unei idei răsuflate? Să ne propunem, chiar şi inconştient, că există un-cineva fără de care va fiind totul mai trist? Nu zic că nu suntem slabi, suntem chiar fără de suflet dacă stăm să ne gândim că nimic nu ne aţâţă mai mult decât ideea supremă de iubire. Şi, uite aşa, culegem, ne lăsăm duşi de val şi ţipăm. Să fie, oare, egoismul din noi aşa de mare încât să nu ne mai lăsăm cuprinşi de această teamă? Deşi sună sinistru, iubirea nu este decât un scut aşezat împotriva morţii. Nu avem alte arme, nu avem nimic care să ne scutească de lemn şi de pământ. Oricum, din frică de moarte avem, cam tot ceea ce avem, de la mesaje obscure, la trăiri aşa zise autentice şi îngeraşi pe stele. Nu cred că o să caut niciodată o persoană constipată, genul de om profilactic, cel care sughiţă de fiecare dată când vorbeşte. Nu avem nevoie de ghete ca să mergem prin apă, pur şi simplu o facem, ne lăsăm duşi de ispita care ne arată că suntem inutili în dansul ce este pricinuit de moarte. Aşa că, poftă bună, coliva se serveşte cu frişcă, şi niciodată cu salivă. 

Offshore ascultă: