Femeia cu machiaj

  

       M-a fascinat aproape mereu ideea de naturaleţe. Nu cred că am iubit vreodată ceva mai mult decât naturaleţea. Este un fior care te aclamă, un miros care te îmbată, un iz sinistru care te face să nu mai înţelegi nimic. Normal, în viaţa de zi cu zi, naturaleţea se regăseşte în relaţiile interumane: şi tot la fel de normal de privit este şi fenomenul care se petrece odată cu această aplecare. Prin excelenţă, femeile sunt considerate muze; şi sunt; probabil că nu ar mai fi existat romane, melodii, poezii, nimic nu ar mai fi avut valoare, însă naturaleţea cu care te inundă o femeie poate să fie, de multe ori, mimată. Nu contest felul de a fi al unor femei, al femeii, în general, care depăşeşte bărbatul în naturaleţea cu care se proiectează în viaţă. Acum, în schimb, am în vedere acele himere care provoacă "naturaleţea" cu scopul de a seduce. Orice om seduce, iar seducţia apare şi în cele mai obscure locuri, de la piaţă, până la metrou, de la cititul unei cărţi, fiind sedus de autorul care te-a făcut să citeşti respectiva carte, până la ziarul cel mai inutil. Puterea pe pământ nu este arma, vâna care pompează sânge cu sudoare, nicidecum, ci seducţia ca mod de proiectare. Dar să revenim la problema iniţială. Femeia care caută să se perfecţioneze cu orice mijloace, în ale frumosului, este ca o avalanşă de întuneric. În ea se ascund cele mai mari himere şi cei mai atragători demoni, căci ea vede în jurul ei numai mijloace, şi aici nu mă refer la bani şi alte mizerii, am în vedere însăşi ideea de om ca mijloc, ca ţintă de sedus, ca pion ce trebuie să fie mutat doar de dragul de a fi mutat sau perimat. Pentru aceste fiinţe nu o să existe niciodată iubire, poate iubire de iubire, ceea ce este cu totul altceva. În cabalisticul învelişului schiţat, femeia machiată este şi devine o eroină a eroticităţii faptelor. Cu alte cuvinte, mişcarea ce denotă starea de spirit a acestei himere este lascivă, iar relaţia de completare este, şi va fi, mereu latentă. După cum vezi, accentul cade pe nişte ferestre închise, pe nişte cortine care se închid natural, care par că se închid natural. Este perfect normal să spui că există şi agentul masculin, cel care procedează exact la fel. Sunt de acord, însă femeia în esenţă este lascivă. Avem o dublă roditură care creează un ocean, avem două straturi, şi nu unul, cum apare în cazul bărbatului. Deci, avem o diferenţă de grad care există cu certitudine. Orice rimel, ruj şi alt mijloc de genul nu face decât să ne arate o lume a imperfecţiunilor care merită retuşată. A retuşa înseamnă a „vindeca“ boala, a te preface că totul este perfect, căci tu retuşezi un lucru, nu îl scoţi de tot sau chiar îl laşi liber, tu îl maschezi, îl acoperi tocmai de inesteticul cu care el este învăţat. A te face frumoasă, în termenii de faţă, înseamnă a te ascunde de propria ta urâţenie, a încerca să fugi de tine spre un alt-ceva care, apoi, să te pună pe scenă. Trucul capătă conotaţii monumentale când se împleteşte cu erosul seducţiei; atunci avem un război inegal, din care mereu va avea de pierdut femeia care are încredere în ea, acea femeie umilă care ştie să iubească, care nu simte să se falsifice ca un bufon. Este, dacă vrei, diferenţa dintre un magician şi un simplu om modest. Magicianul te aduce în ireal prin mijloace funebre de minciună, în timp ce omul de rând te ajută să ajungi la tine, la problemele tale "reale", şi nu ireale, specifice iluzionistului. Cam aşa arată metafora femeii pictate. Aş vrea să se înţeleagă că nu vorbesc la propriu despre femeia machiată, am pretenţia de a se înţelege textul cu o "mică" decenţă de inteligibilitate, şi nu staticitate mentală.

Potrivire

 Mă gândem la genul acela de relaţie bazată pe "potrivire". Cum două persoane ajung să se sincronizeze şi să se împletească perfect. Cum, de fapt, ele se forţează să găsească ceva "comun". Şi normal, mi-a venit  un dialog în cap.

El: Bună!

EA: Bună!

El: Tu te uiţi la televizor seara?

Ea: Hm, nu prea, nu mă atrag personajele de acolo...

El: Tu te speli pe faţă cu apă?

Ea: Da, normal.

El: Îţi dai seama câte avem în comun?

Ea: DA! Îmi dau seama. NU pot să cred că te speli cu apa!

El: Nici eu. Este incredibil cum soarta a vrut să ne aducă împreună. Este tot ce-mi doresc.

Ea: Şi eu la fel. Aleg să iubesc şi nu mă dau într-o parte. Dar, tu foloseşti pastă de dinţi când te speli pe dinţi?

El: Incredibil, Da! Nu pot să cred cum soarta divină ne-a făcut cu ochiul, cum totul acum se leagă, eu sunt al tău şi tu eşti a mea!

Ea: Aşa e. Şi ne vom iubi cu patimă şi eros până de o fi să nu mai fie....

El: Eros Ramazzotti? Adică, îl vrei pe el ca substitut? Ea: Nu. Off! Era o sintagmă!

El: Da, auzi? Nu-i aşa că merele sunt bune?

Ea: Prefer perele...

Invidia

          Mi-am dat seama că, atunci când încerci cu ardoare să laşi o impresie bună, nu faci decât să te afunzi, şi mai mult, în neputinţă. Sunt conştient că nu putem să mulţumim pe toată lumea, ar fi cât se poate de utopic, să încercăm să-i aducem pe toţi în spaţiul voinţei noastre. A încercat Hitler, Stalin, Ceauşescu, însă prefer să rămân umil într-ale societăţii închise. Mă mulţumesc cu un spaţiu, mai umil, dar util, specific oricărui om de rând. Cu toate acestea, ţin să precizez că nimic nu este surprinzător, cel puţin atunci când ai aşteptări. Şi care sunt aşteptările unui om normal, deşi nu poate să le controleze pe toate, care sunt acele puncte de adevăr? Să fie văzut cu ochi buni, să nu i se închidă uşi, orice ar fi, să aibă aproape mereu o figură intactă. Sigur că, strict factual, acest vis nu o să se împlinească vreodată, dar el speră, ucide pentru un zâmbet cu care să se îmbete. Nu cred că greşesc atunci când afirm că toţi oamenii aşteptă o alinare, unii o caută în putere, avizi de monumentalism, alţii în mijloace, în orice mod de face rost de pârghii utile vieţii cotidiene şi, uite aşa, mai apar şi cei care se lasă vânaţi pe scenă, şi aici întră actorii, cântăreţii, toată închisoarea care ascunde premisele lumii culturale. Nu am putut să fiu niciodată invidios şi, sincer, nu cred că o să pot să fiu. Nu o să înţeleg invidia, mai ales că fiecare în parte ascunde monştri, pitici pe creier, acele fete care zâmbesc aşa fals şi strident sunt cât se poate de vulgare în interior, acei masculi feroce care pocnesc numai a sclipire şi bâlci, la fel de morţi şi ei. Nu am nimic cu nimeni, numai că toţi suntem urâţi sau frumoşi, chiar egali, moartea ne face cu ochiul în fiecare secundă, însă uităm de ea fiind preocupaţi cu invidia, cu stâlcirea numelui şi comicul situaţiei. Comicul este, în esenţă, veritabil atunci când se împleteşte cu tragicul, de aici derivă şi relaţia tragic-comic care ne îmbină şi ne îmbată cu dionisiacul vieţii noastre. Revenind la invidie, cel mult, dacă stau să mă gândesc, ar trebui să fie ceva constructiv, şi nu o formă de fanatism prin care uiţi de tine, doar de a te lega de (alt)ceva, tu fiind cel perfect într-o lume cum nu se poate de imperfectă.   

Offshore ascultă:

Cum ajunge lumea pe blogul meu?

     În urmă cu ceva timp am intrat pe un blog, iar acolo, am dat peste un articol - în care erau expuse cuvintele cheie după care intrau oamenii pe acel blog. Ideea mi s-a părut interesantă şi, după ce mi-am implementat un sistem care să-mi arate câţi utilizatori mă citesc, am găsit şi cheia care avea să mă ducă spre doleanţele celor care accesează Google. Şi acum, să trecem la fapte şi să comentăm unele dintre cele mai fascinante sintagme!

Unele femei sunt frumoase când suferă - Aici, cu siguranţă, avem un psiholog în devenire. Aş fi curios să văd cum a ajuns la concluzia de faţă.

Soluţii offshore - Nu ştiam că am ajuns un reper aşa de important. Eu, soluţii?

Calitatea voinţei - Aici avem de a face cu un specialist în filosofie. Ştie!

Remedii pentru dragoste neîmpărtăşită - Păi, dacă este nespusă, cum să ajungem la soluţii!? Nu îi înţeleg pe unii.

Problema fiinţei la Aristotel - ca orice filosof, Aristotel are o problemă, şi nu orice problemă,  a fiinţei. Aş spune că încă cu Thales începe problema asta, nu o spun eu, ci tocmai Aristotel.

Când femeia se joacă cu inelul - Ce face?

Suferă bărbaţii când femeia este indiferentă - păi, ăla, mai sus, spunea că femeia este frumoasă când suferă, înseamnă că bărbatul este frumos când femeia este indiferentă, nu?

Gânduri frumoase despre femei - ei, aici este distinsul sau pretinsul galant, cel care oferă flori femeilor şi care le citează versuri din Offshore. Minunat!

Fraze frumoase despre femei frumoase - Aici este apogeul! Tipul acesta caută nişte cuvinte care să-i aducă femei, dar nu orice femei, femei frumoase! Genial!

Ms frumoase pentru femei frumoase - Aici avem o cădere transcendentală, căci amicul, prost din fire, caută soluţii rapide de agăţat. Acesta este tipul care bate cu pumnul în masă, ferm, care ştie ce vrea, nu se joacă, el e direct. Vine, recită citatul din Offshore, cu intonaţie, apăsat, şi pe urmă întreabă: la mine sau la tine? Oare câte femei s-au „culcat“ cu cuvintele lui Offshore?

Femeia este o enigmă - Aş spune la fel şi despre bărbat. Oricum, aici avem de a face cu tipul misterios, cel care se joacă cu ţigara şi care agaţă cu tot felul de mizerii din Freud, ăsta probabil că are părul lung, genul de om care se uită pe sub fire, ca să te doboare încet cu izul lui metafizic.

Omul fericit: Un ideal de turmă! Oare cine a zis asta? Oricum, mare om, hai, filosof!

Offshore ascultă:

Cultura în România - motorul societăţii

     Cultura, în ziua de azi, este mimată. Mai tot timpul apar pe la metrou diverse persoane care flutură câte o carte de parcă moda zilelor noastre ţi-ar dicta să adaugi, pe lângă haine asortate cu foc, şi câte o carte care să aibă o nuanţă asemănătoare cu hainele pe care le porţi. Demersul pe care mi-l propun şi care cred că se mulează perfect, asta ca să fiu în ton cu moda, ţine foarte mult de identificarea reală a culturii în spaţiul autohton. Ce înţelegem prin cultură? De ce există norme care dictează mersul lucrurilor în cultură? Cine sunt cei care dictează, în ultimă instanţă, rolul pe care îl judecă cultura într-o societate? Asemenea întrebări au menirea de a scoate la lumină tocmai incertitudinea în care ne aflăm. Este esenţial să facem comunicare, să folosim tot felul de aparate, care mai de care, cu rolul de a transmite, însă avem ce trimite, avem în România zilelor noastre un context în care să se nască valori? Societatea, după cum se vede, şi nu este cazul să susţin acum, este săracă, iar acest factor influenţeză mai cu seamă toate punctele de convergenţă în care se strâng alegerile oamenilor. Oarecum, trebuie avut în calcul, dacă ar fi să privesc un pic utilitarist, modul în care sărăcia influenţează cultura şi, totodată, filtrul care sortează adevăratele valori. Căci, până la urmă, într-o societate în care preţul dictează, este normal să existe şi valori în care preţul se negociază. Nu vreau să intru în detalii, însă problema de faţă tinde să fie şi mai apăsătoare şi, deci, greu de dus până la capăt. De aceea, rolul acestui articol, dacă este să fie luat în calcul, ţine să demonstreze necesitatea unui sistem ferm, a unui spaţiu în care trebuie să ajungă numai valorile, şi nu scursurile unui sistem bolnav. Avem nevoie de identitate culturală, şi nu de programe care să susţină un mare nimic. Noi nu putem să dezvoltăm un context, să-l creştem ca pe un pom fructifer, dacă nu avem soluţii de negociere, de indentificare reală a premiselor culturale, nu putem să ne hrănim cu fructele unui pom inexistent. Societatea românească trebuie să înveţe să spună Nu, să nu se mai lase condusă de orice iniţiativă superficială. Deşi sună paradoxal, soluţia stă înfiptă în această scânteie. Ca premise şi idei de lucru care să susţină întreg programul ar fi, poate, stabilirea unor ţinte ferme, norme care să reglementeze şi să postuleze un sistem complet, un cadru care să producă valori. Este cât se poate de natural şi de logic să avem anumite limite impuse de unde să se nască noi contexe culturale. Prin aceste limite şi spaţiu, înţeleg un metaplan care să aibă în vedere toate colţurile societăţii, iar acest lucru implică verificarea şi punerea în scenă a tuturor celor care se lasă vânaţi de ideea unei munci curate. Acest spaţiu sau „Agora ideilor“ presupune discuţii, teme, reflectare şi multă muncă individuală. A fi om de cultură nu înseamnă a fi locvace, a te lăsa dus de „discuţii“ superficiale, ci a munci. Asta înseamnă că noi trebuie să-i facem să înţeleagă pe toţi cei care pretind că sunt oameni de cultură, şi aici intră adolescenţii, să vadă că orice lucru care se dezbate, trebuie să fie şi susţinut, iar a susţine un lucru nu este echivalent cu a avea o părere, ci o opinie întemeiată. Ei trebuie să înţeleagă că a mima cultura este foarte uşor, exact ca la piaţă, când alegi un produs în dauna altui produs, şi acolo avem un dialog, un cadru care presupune negocierea, dar o negociere practică, pragmatică, cu scopul de a alege ceva. Deci, a face cultură presupune a trece din spaţiul doxei sau flecărelii în spaţiul certitudinilor epistemice, a concretului, a celui care ştie ce vrea şi cere. 

Despre Chip

Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. Te aştept cu opinii şi comentarii acolo.

Schiţa fizicii cuantice scrise pe un băţ

    

    Fiind prins într-un sistem care imprimă o anumită modalitate de conduită, factorul nu se poate sustrage natural de acolo, deşi există potenţa care l-ar putea ajuta să erupă, nu poate, propriu-zis i se dictează o forţa de tracţiune. Factorul, subiectul, prins în limitele impuse de un anumit şir de puncte de referinţă, limite impuse la rândul lor de o matrice secvenţială, ajunge să se piardă într-un spaţiu complet haotic care pare dezordonat, dar sistematizat. Haosul derivă din împlinirea tuturor limitelor impuse de factor. Însă, haosul este cu mult mai mult decât atât, dar pentru subiect, imaginea reală a lui ţine, în primă instanţă, de potenţa cu care se proiecteză în acel sistem de referinţe. Viteza poate să forţeze ritmul de mers al lucrurilor, însă viteza este imprimată de ritmul de mers al agenţilor, deci, de acei factori care subliniează un context. A merge în linie şi, totodată, a străbate în sens limitativ, înseamnă a străpunge ritmul de mers al lucrurilor. A te proiecta strict factual în ceva ce este déjà alcătuit poate fi aproape echivalent cu a te afla pe loc, căci ritmul impus de starea în care te afli aruncat este şi cel care dictează mersul ulterior al lucrurilor sau al tuturor factorilor care te înconjoară. 

În Gibraltar

     Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic vreodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.

Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte, în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.

Între da şi nu...

     A accepta realitatea, care este crudă, înseamnă uneori a fi părtaşul celor mai crunte torturi. Realitatea nu este niciodată la îndemână şi adesea suntem fascinaţi de miracolul taumaturgiei care transferă un plan ireal, bombastic, într-un spaţiu cât se poate de ferm şi de legitim. Nu suntem porniţi şi chiar construiţi să acceptăm realitatea şi nici măcar nu contenim să ajungem la ea. Nu spun că ştiu ce este realitatea, însă spun că drumul ales de fiecare este superficial. Suntem fermecaţi de iluzia cu care se împreşură ascunsul şi astfel îl adulăm. Nu avem nimic de pierdut, numai de câştigat, căci retina se îmbată şi creierul se desfată. Imaginaţia este provocată, adulată, adusă pe tavă, de obicei, de cei care instaurează şi pun în scenă tot felul de trucuri meschine. Am învăţat să cred că adevărul doare şi că niciodată nu o să mă plimb cu el. Umil, ca un cerşetor care plânge, adevărul nu se lasă descoperit, el nu se trădează cu fala magicianului, dimpotrivă, vine la tine numai dacă eşti pregătit să-l accepţi. Adevărul provoacă greaţă şi milă, o scârbă care-ţi provoacă setea de a te defăima, de a te spăla cu tot felul de păcate haine şi murdare. Nimic nu te poate face să ajungi la el, ba chiar, nici nu ai de ce să ajungi la el, un minuscul obstacol care poate fi aşa de uşor îndepărtat. De fapt, nici măcar obstacol, poate o piatră pe care o arunci în mare. Dar, marea, iluzia sublimă a fantasmelor tale, este acolo, este lângă tine, te face să uiţi de toate şi de nimic. Marea semnifică viaţa, iar valurile reprezintă palmele pe care le primeşti întru-adevăr. Este sublim să pluteşti în apă, să scoţi capul de sub ea şi să auzi doar atunci când vrei să auzi.

Offshore ascultă:

Jurnalul meu

Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Ioana Mitrache

Offshore ascultă:

Amatorul de iubire

     Amatorii de iubire sunt cei care caută cu nerăbdare să se iubească după anumite norme prescrise de ei. În lumea utopică care-i adună, aceşti fini actori se lasă prădaţi de un mare nimic. Ei ştiu ce este iubirea, încât nu mai vor nimic, poate doar să o falsifice, căci fiecare alegere a lor este o mare iluzie. Amatorul de iubire este cel care îşi spune cu ardoare că totul este mirobolant şi că nimic nu îl sperie. Iubind mai mult idealul şi, implicit, prima persoană care îi apare în cale, el uită că rostul de a iubi în lumea asta se câştigă greu, şi nu se cumpără. Din frică de singurătate şi din iubire de iubire, omul slab construieşte proiectul perfect. Nimic nu-l seduce, poate doar ideea că el are totul în mâini şi că mâine o să fie şi mai fericit. Este un păcat să trăieşti ca un călugăr care sfinţeşte ceva suprem când, în fapt, nu faci decât să fugi de tine. Amatorul de iubire o să vadă în persoana de lângă el numai certitudini, numai lucruri concrete. El mereu o să ştie de ce stă lângă persoana respectivă şi de ce nu fuge de ea. Omul slab o să vadă în iubirea vieţii lui doar o înşiruire de mijloace, şi nu scopuri sau scopul. A iubi de dragul de a iubi este echivalent cu a te lăsa hrănit de mijloacele pe care le găseşti în persoana de lângă tine. Atunci când arăţi cu degetul şi te baţi cu pumnul în piept că iubeşti, este chiar momentul în care falsifici şi ultima pată de adevăr care se mai află în tine. A arăta dragostea cu mâna înseamnă a arăta ceea ce vrei să vezi - şi nu ceea ce este sau poate să fie.

Offshore ascultă:

Moartea artei

       Artistul este cel care exprimă adevărul absolut în formă artistică. Deci, exista un adevăr absolut, iar arta are capacitatea de a exprima, în formă sensibilă, absolutul. În ce măsură gândirea filosofică contribuie şi se regăseşte în artă? Impresioniştii sunt influenţaţi de cercetările lui Bergson. Cubiştii – revenirea la gândirea pitagoreică. Kant pleacă de la ideea că fiinţa umană este limitată și, astfel, cunoaşterea umană este limitată. Astfel, ideea de absolut este relativizată şi adusă pe pământ, din punct de vedere epistemic, ca idee a raţiunii umane. Rezultă că realitatea obiectivă absolută este recunoscută ca indemonstrabilă, iar Kant este un precursor a lui Nietzsche, cu Dumnezeu a murit. Problema demonstraţiei existenţei lui Dumnezeu nu mai interesează gândirea umană. Pe de altă parte, în măsura în care Kant afirmă ca avem o cunoaştere limitată, el mai invocă şi ideea că, prin cunoaştere, se dă autonomie sensibilului şi cunoaşterii de tip sensibil. În final, această cunoaştere, afirmă el, este non-conceptuală. Pentru artă, este deja importantă recunoaşterea ca formă de cunoaştere. Kant nu afirmă că prin artă putem ajunge la o cunoaştere de tip epistemic. Astfel, arta are de câştigat, iar prin recunoaşterea acestei autonomii, Kant ajunge la judecarea de gust ce se bazează pe o antinomie – este, pe de o parte, subiectivă, iar pe de altă parte, are pretenţia de obiectivitate. Avem astfel o judecată de tip determinativ (de la universal spre individual) şi una reflexivă (porneşte de la individual şi are pretenţia de universalitate). Kant reuşeşte să pună în mişcare o serie de idei, un mod făuritor, care se scoate de sub făgaşul rigidităţii.

Hegel încearcă să restaureze absolutul. Arta, din perspectiva câstigată la Kant, acum, este reîntoarsă şi gândită altfel. Contribuţia lui Hegel, cel puţin din această perspectivă, este de a aduce spiritul în plin plan. Arta este pârghia prin care se eliberează spiritul. Spiritul conţine germenii tuturor lucrurilor. Spirit ca dynamis. Heideggerian spus, spirit ca fapt de-a-fi-în-lume. Spiritul mai apare şi ca sinteză, ca mod de acumulare, de devenire. Prin această devenire a spiritului, ideea de adevăr intră în istorie. La nivelul artei, ca mod de manifestare a spiritului, putem să descoperim o altă procesualitate ca mod de devenire a spiritului în istorie. Există, propriu-zis, trei tipuri de mişcări istorice, mişcări ce se derulează simultan. Pentru a le înţelege, trebuie să ne raportăm la relaţia: conţinut-formă. Avem conţinut (spirit), formă (copia) – şi, de aici, o istoricitate în trei timpi - simbolic, clasic, romantic. Din punctul de vedere al lui Hegel, gândirea simbolică se găseşte cel mai mult în arta egipteană. Întreaga artă egipteană, de pildă, semnalează că există chiar o interferenţă prin care se folosesc complexe de arhitecturi, o gândire schiţată arhitectural, şi nu strict artistic. Etapa clasică, prin excelenţă, este cultura greacă. Aici avem un acord perfect între conţinut şi formă, dar în limitele impuse de materialitate. Ideea este pusă în scenă, însă materialul este cel care influenţează şi limitează întreg procesul. Acordul acesta se dezvăluie în limitele naturalului. Omul, pentru Hegel, în lumea naturii, este forma cea mai încărcată de semnificaţii. Din acest punct, arta greacă clasică instaurează rolulului devenirii omului. A treia fază, romanticul, se găseşte în religiosul de tip creştin. Partea ideatică se îmbogăţeşte prin intermediul gândirii creştine (omul având natură divină şi umană). Forma artistică, în romantism, pare a pierde din materialitate şi deci, din conţinut. Forma acestei perspective este depăşită de spirit. Arta, plecând de aici, ajunge la religie, iar apoi, spiritul ajunge în filosofie.

Tot aşa, la Hegel, avem o ierarhizare a artelor: arhitectura, sculptura, pictura, muzica și cuvântul. O altă formă ce derivă de aici este dizolvarea artei în religie.

Hegel – arta de tip poetic este arta înaltă, cea clasică, pentru că eroii homerici sunt esenţiali ca substanţă în formă individuală. Eroul de tip homeric este emblemantic pentru această etapă. În opoziţie, în perioada modernităţii, se trece la o stare ce este incompatibilă cu artele frumoase. Ordinea lumii este una prozaică, omul s-a închis în sine, cultura dominantă este cea aflată sub semnul intelectului care lucrează cu intuiţii. Această lume se opune vieţii eroice, vezi Nietzsche, omul care nu are norme de conduită. În acest fel, moartea artei a fost înţeleasă prost, şi chiar discutată altfel, căci prin această sucombare, Hegel nu încearcă decât să zică că arta a fost acapartă şi de alte domenii. Avem exemplul complet al religiosului care, prin pârghia întinsă de romantism, face trecerea exhaustivă a unei lumi într-o potenţă accesibilă şi făuritoare de transcendent. Opera, în acest fel, duce, trimite, transpune omul din lumea materială în cea ideală, în acord cu Dumnezeu, dacă ar fi să abordăm problema având un unghi de vedere creştin.

Frânturi de lumină

Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Adina Ioana Paraschiv

Dragostea iubirii

     
        Ca o caracatiţă ce stă în umbră, toarce şi ţese cenuşa din care se configurează viaţa ta. Aşa arată cel care te iubeşte în taină. De multe ori, se consumă, se răstoarnă şi, astfel, îţi este aproape cu toata fiinţa sa. Numai că nu-l vezi niciodată, căci el se află în proximitatea falaciosului. Iubirea nu este dragoste. Trebuie să înţelegem că în iubire există şi poate să existe numai unul. Iubirea nu implică relaţia, schimbul de focuri dintre cei doi. Iubirea este pură şi se poate consuma pur platonic. Nu necesită gloanţe, priviri seduse de corporalitatea efemeră a focului. Iubirea celui care te soarbe în ascuns se petrece în taină. Aici, neajunsul capătă frământări cabalistice, ba chiar, lacrimi contopite în speranţe deşarte. Deşertul se construieşte în taina cu care îl iubeşti pe el sau pe ea. Totul este presărat cu valuri inefabile şi esenţe moarte în ideal. Taina, în acest caz, este reperul idealului, al sângelui care nu se lasă mânuit de dorinţa cu care se pulsează focul dintre două persoane. 
      Dragostea, spre deosebire de iubire, se construieşte în concretul situaţiei. Dragostea implică iubirea, însă iubirea nu implică neapărat dragostea. În dragoste, soluţia fermă se consumă în intimitate, şi nu în taină. Astfel, putem să ajungem să vedem dragostea ca pe o fâşie în care sacrul devine profan. Iubirea poate să fie sacră, dragostea corupe, pune în scenă fantezia animalică a iubirii. În dragoste, sacrul devine profan. Nu poţi să faci ''iubire'' cu o persoană, cu ea faci dragoste, te laşi prădat şi sedus de nevoile sfinte cu care ai fost botezat de corporalitate şi instinct. În sens platonic, dragostea este copia iubirii, ea falsfică "trăirea" ideală. De aici apar şi neajunsurile înţelegerii noastre, căci noi ne frământăm oarecum peratologic atunci când vine vorba să punem în scenă ceea ce trăim cu adevărat. Încercăm să prindem raţional un taur de coarne, însă, uităm că şi noi avem coarne. Alexandru Dragomir avea o vorbă cu care trăgea cortina unui articol: M-am plictisit!

Cosmologia iubirii

       De ce fugim de cel cu care am fost? Nu oare pentru că în esenţa noastră stă tocmai disimularea? Există perioade cu care te identifici în viaţa ta, cu care te împleteşti, pur şi simplu. Dar, aşa cum se nasc, la fel, mor. Şi, de ce se întâmplă să păstrăm amintirile, şi nu sentimentele, de parcă am avea un burete care şterge chipul, dar nu şi visul chipului? Omul se schimbă, orice zi, orice lacrimă sau zâmbet îl conturează, el este precum fructul care se coace, este acelaşi, dar totuşi altul. În acest rol, de minge care se rostogoleşte cu foc, omul este şi atrage de la sine şi ceea ce-i devine propriu la un anumit punct din viaţă. O să îi spunem punctul nodal, acel ciot de care se leagă o nouă iubire. Astfel, privind la rece, este posibil să iubeşti de o mie de ori într-o viaţă. Dar, parcă este tras de păr, totuşi, căci, dacă ar fi să urmărim firul retoricii, ar însemna că oricând, într-un punct de cotitură şi, deci, de finisare a omului, ar putea să apară iubirea. Ceea ce se întâmplă strict factual de multe ori. Pe mine jocul acesta mă nemulţumeşte şi, totuşi, îmi dă speranţe. Este frumos să evoluezi şi totodată să te legi de acel ceva care-ţi vine ca o mănuşă unsă, dar asta înseamnă că totul s-ar putea derula precum o matrice secvenţială, numai că ar mai apărea, din când în când, noi personaje. Unde mai este autenticitatea şi chiar poezia primului sărut? Unde mai sunt lacrimile şi ceea ce ne macină cu adevărat în rolul sinistru pe care l-am primit la naştere? Ştii ce este ciudat? Că, dacă te întrebi cum este totul posibil, cum există tot ceea ce există, cum a luat fiinţă, nu îţi mai rămâne decât să te iei cu mâinile de cap şi să mori. Nu există niciun răspuns care să-mi satisfacă cerinţa epistemică de a ajunge la ceva întemeiat. Universul rămâne o enigmă chiar şi pentru Dumnezeu, da' pentru noi…

Offshore ascultă:

Despre sărut

       Ţinem în mână lucruri oficiale şi mai puţin oficiale, iar lucrul care ne certifică apropierea este sărutul. Prin sărut ajungi să străbaţi o lume, să te scurgi printre mii şi mii de hotare, de feţe şi, astfel, să ajungi la fiinţa celui care te cheamă într-un sărut. El se dă în felul acesta, îi arată că limita impusă de modul în care au fost sortite lucrurile devine naturală, că totul devine real odată cu sărutul lui. Ea îi arată ca se poate lăsa, îi recunoaşte dorinţa, şi astfel se naşte în orizontul lui. Sărutul este poarta spre lumea lor, căci el propagă lumina în întunericul ce-i separă. Când buzele se ating şi cei doi se pierd, culoarea se aproximează, temperatura se sincronizează. Sărutul este, până la urmă, cel care vesteşte sincronicitatea celor doi combatanţi. În sărut, voinţa individuală se pierde şi valul instinctual se aşterne. Culoarea sărutului aduce de la sine şi paradigma celor doi, căci el culege toate incertitudinile strânse în lupta lor şi le pune pe faţă, le dă în vileag. Sărutul este, dacă vrei, cel care îţi spune să te laşi pur şi simplu cuprins de teama insesizabilului. În el găsim familiaritate, fiorul care ne conduce, dar şi deruta haosului care ne spune că nu ştim ce facem sau ce vrem.

Offshore ascultă:

Răzbunarea

          

        Îndrăzneala este poarta prin care se desprinde surâsul suprem al incertitudinilor noastre. Când te laşi vânat de acoperişul cu care te înfuleci în fiecare zi, este aproape normal să vrei, să poţi scoate capul afară. Din neputinţă se nasc cele mai mari realizări, nu din trufia mândriei cu care se construieşte eroul. Nu mai ai ce să pierzi tocmai pentru că nu mai ai nimic, aproape nimic, care să te pună pe scenă. Omul este laş şi nu dornic de luptă. De multe ori, în caustica destinului se găseşte râvna de a ne răzbuna unul pe altul. Dar, poate, de cele mai mult ori, o facem pentru că nu mai avem ce să pierdem. Nu pot să-i înţeleg pe aceşti soldaţi, dornici de râvnă şi de răzbunare. Sincer, a te răzbuna înseamna a te pierde şi mai mult în inutilitatea situaţiei. Tu nu câştigi nimic, ci pierzi tocmai ceea ce aveai înainte: linişte. În schimb, actorul, cel pe care te răzbuni, este acum în ipostaza omului care are ceva de câştigat. El este băgat în seamă tocmai de războiul tău, de nevoia falacioasă de a pune punctul pe I, și de a nu te supune. Ceea ce nu vezi atunci când te apleci asupra unui obstacol de acest fel este surpriza care-ţi face cu ochiul şi care nu te mai scoate din situaţie. Cea mai bună soluţie, şi aici vorbesc oarecum din punct de vedere utilitarist, ar fi să te laşi prădat, omorât de cel pe care vrei să-l ucizi. Soluţia nu stă ascunsă în răzbunare, ci în nepăsare. Cu cât te afunzi mai mult în războiul construit de tine, cu atât te laşi vânat de cel pe care îl ataci cu fervoare. Tu nu eşti spre el, culmea, el vine spre tine. Pentru că planul maliţios de a spala cu sânge orice păcat stă pitit în acea teama cu care se înarmează soldatul, şi nu în naturaleaţea cu care este desenat cel ce este atacat, ajungi treptat să monumentalizezi superficial un lucru care este de sine stătător şi chiar lipsit de vlagă, te laşi furat de furia cu care este încărcată situaţia şi, astfel, ajungi să te pierzi într-o baie precară. Ajungi să practici tot felul de norme, să te supui oricăror limite care crezi tu că ar da roade, ba chiar, faci compromisuri cu ceea ce este viaţa ta prezentă şi, uite aşa, ajungi chiar să nu mai ajungi la tine şi nici la ceea ce-ţi este ţie propriu cu adevărat. Vrei să sufere? Atunci lasă-l în nimicul cu care te-a înfăşcat el pe tine, nu te arunca după el ca un bulgare care se lasă vrăjit de zăpadă şi, astfel, umflat de nimicul în care se aruncă… 

Offshore ascultă:

O altă perspectivă

Mai multe poze găseşti aici.

Copyrighted by Laura Pătru.

Offshore ascultă:

Despre cuvânt

Citeşte un articol scris de Offshore în mixul de cultură. Dă click aici. Vă aştept cu opinii şi comentarii acolo.

Offshore ascultă:

Lykke Li - Little Bit from Lykke Li on Vimeo.

Gândul melancoliei

      

      Grăbeşte-te să îmi deschizi sufletul cu toată fiinţa ta. Povestea mea este una foarte subţire, aşa de subţire încât simte nevoia să fie acoperită cu aşternutul tău. Eu nu mă am pe mine, de multe ori fug de mine şi, sincer, nici nu cred că o să pot străpunge aceste rânduri cu ceva concret, însă, ceea ce mă adună să-ţi scriu acum nu stă într-o sfială cruntă şi nemiloasă de a fi cu cineva doar de dragul de a nu te pierde în concretul singurătăţii, ci în iluzia autenticităţii. Omul din mine, cel care se uită de multe ori la lună, cel care se tăvăleşte în fiorul cuvintelor, nu poate fi întreg, el este genul de om care nu deţine răspunsuri fixe, ci frunze, pete, culori, vise, este un om care mă omoară de fiecare dată când vrea să iubesc eu pentru el. Nu ştiu ce este dragostea, poate că nu o să aflu niciodată, însă ştiu că astăzi am simţit pata nesigură a focului, a torţionarului care îşi propune să te îngroape dacă nu i te supui.

Nu am avut niciodată răbdare, ţin minte că atunci când eram mai mic renunţam foarte repede la ceva. Şi, chiar şi acum, această trăsătură opacă ţine să-mi facă cu ochiul. Am pierdut multe lucruri fiind ancorat într-o lume a neputinţei, însă, acum ştiu că, orice ar fi, nu o să te pierd şi pe tine. Noi ne avem unul pe altul şi, uite aşa, construim, punem piatră cu piatră la ceea ce o să fie ruina casei noastre. Cum spuneam, nu am încredere în idealuri măreţe, însă prefer să ne jucăm cu aceste scânduri oropsite, pline de praf şi, totuşi, pline de speranţă. În constructul proiectivităţii noastre se regăseşte nevoia subtilă de a fi unul cu altul. Tu ştii de ce se zidesc visătorii? De ce aleg să se omoare unul lângă altul? Pentru că sunt conştienţi de temelia casei lor, un loc ce se naşte din iubire, dar şi din veninul cu care ne-a înzestrat instinctul, şi astfel aleg să trăiască murind.