All Is Full Of Love ... I'll Kill You

Dualismul Cartezian

Voi face un salt prin istoria ideilor critice aduse dualismului. O să încep cu Descartes și voi continua cu prezentarea lui Damasio, prin care voi arăta că acesta respinge concepția carteziană. Mă voi întoarce asupra contemporanilor lui Descartes și voi expune problemele aduse dualismului. În continuare, aduc un răspuns oferit de William H. Calvin prin care încerc să-l „salvez“ pe Descartes. În încheierea primei părți prezint argumentul adus de Descartes în Principiile filosofiei și expun criticile aduse de Dennett împotriva dualismului. În partea a doua voi expune, deși risc să fiu laconic, propriile argumente. 

1. Eroarea văzută ca adevăr

Perspectiva dualistă este aceea prin care Descartes a despărțit mintea de trup. În Discurs asupra metodei și, apoi, în Meditații apare renumita frază, „[g]ândesc, deci exist“, prin care se sugerează clar că gândirea și conștiința gândirii sunt substraturile reale ale ființei. Descartes privea gândirea ca pe o entitate separată complet de corp, astfel că „lucrul gânditor“ (res cogitans) era separat de trupul negânditor (res extensa), însă această afirmație nu este cu totul diferită de cea a lui Augustin, „[s]unt indus în eroare, deci exist“. În Meditații metafizice putem spune că abordează subiectul „Geniului rău“ care se aseamănă sau care, cel puțin, își găsește, oarecum, sorgintea în afirmația lui Augustin. Îndoiala carteziană este „un fel de prudență logică, dacă se poate vorbi astfel, un purgatoriu logic“.^[1] De fapt, „Ipoteza demonului“, în ilustrarea lui Descartes, ne arată că lucrurile pe care le putem cunoaște pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter îndoielnic. Însă ea a fost construită pentru a arăta dependența ființei umane de divinitatea creatoare care poate să schimbe sau să transforme ordinea lucrurilor din natură, și iluziile în cunoaștere adevărată. Scopul cunoașterii este cunoștința sigură și evidentă. Operațiile care realizează acest scop sunt experiența și deducția. Prin experiență se înțelege o operație cognitivă bazată pe activitatea simțurilor. Cunoașterea prin experiență este nesigură pentru că se reduce la caracterul empiric al simțurilor. În schimb, prin deducție se înțelege o operație de care individul se folosește atunci când polivalența fenomenelor întrece caracterul naturii umane. Ca orice persoană care acționează și reprezintă intelectul, Descartes se sprijină pe cunoașterea matematică pentru a pune bazele unei știinte universale de tip matematic (fără a o identifica cu matematica), iar rezultatul formal al revelației obținut din aceasta va fi Ideea . Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului. În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de ființă“. Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului cu sufletul. În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este înșelat, înseamnă că există. Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește. Însă ceea ce remarcă Damasio este „separarea abisală dintre corp și minte, dintre substanța corpului, măsurabilă, având dimensiune, acționată mecanic, divizibilă la infinit, pe de o parte, și substanța minții, nemăsurabilă, fără dimensiune, imposibil de acționat mecanic, indivizibilă, pe de alta parte, sugerarea faptului că rațiunea, judecata morală și suferința provocată de durerea fizică sau exaltarea emoțională ar putea exista separată de corp.“^[2], altfel spus, separarea acțiunilor minții de structura organismului biologic. Damasio respinge această „limitare“; el susține că mintea este direct legată de activitatea creierului, iar formularea carteziană îi pare incompletă în plan uman: „Probabil că cel mai important lucru pe care îl putem face ca ființe umane, în fiecare zi din viața noastră, este să ne reamintim nouă și să reamintim celorlalți complexitatea, fragilitatea, finitudinea și unicitatea noastră“^[3]. A avea o imagine completă în ceea ce privește înțelegerea profundă a minții omenești înseamnă să avem în vedere o integrare care să se raporteze la întregul organism care interacționează fizic cu mediul social, și nu să vedem mintea ca un „cogito“ nonfizic situat în afara organismului uman. Analiza prezentată de Damasio^* la începutul lucrării sale sprijină, în bună parte, ipotezele pe care le formulează atunci când abordează problema carteziană. De fapt, Damasio încearcă să sublinieze ideea de organism uman și relația dintre sentimente și rațiune și ajunge la concluzia că rațiunea se poate întemeia pe emoții și sentimente, astfel că, pentru el, rațiunea pură nu există fără celelalte funcții ale creierului și, implicit, ale corpului. Există contemporani care îl critică pe Descartes, (Regius, Gassendi, Arnauld, Prințesa Elisabetha.) principala obiecție fiind uniunea minte-corp, însă noi ne vom îndrepta atenția asupra obiecțiilor aduse de Hobbes. Una din semnificațiile care au intrat în vizorul lui Thomas Hobbes, ale lui Cogito, ergo sum, este modul în care gândirea, ca atribut esențial, implică cu necesitate existența lucrului care gândește. Astfel că existența este strâns legată de gândire, deoarece gândirea, făcând abstracție de corporalitate, se reflectă pe sine și se contemplă ca atare. Prin Cogito, ergo sum nu se înțelege existența omului, ci numai existența gândirii ca închipuire a realității. Hobbes crede că modurile de gândire nu reflectă esența sufletului: „eu sunt gânditor, deci, eu sunt gândire sau, mai bine, eu sunt inteligent, deci, eu sunt inteligență. Căci în același fel eu aș putea să spun: eu mă plimb, deci, eu sunt plimbare“^[4]. Descartes, în răspunsul său, se preocupă mai mult de precizarea termenilor pe care-i folosește, decât de stabilirea profundă a raportului dintre suflet ca substanță și ideile ca moduri ale substanței. „Descartes credea despre glanda pineală că ar fi un sediu mai potrivit pentru ceea ce ne guvernează, pe motiv că este una dintre puținele structuri nepereche ale creierului.“^[5]

Într-o oarecare măsură, Descartes apare ca fiind un continuator al tradiției scolastice, iar în construcția sa îl introduce pe Dumnezeu  care ne îndrumă prin voința sa către o cunoaștere a lucrurilor clare și distincte. În Principiile filosofiei, autorul arată clar ce înțelege prin cuvântul a gândi – „tot ceea ce se petrece în noi în așa fel încât intuim aceasta nemijlocit prin noi înșine; iată de ce nu numai a înțelege, a vrea, a imagina, ci și a simți este același lucru, aici, cu a gândi.“ ^[6]

Mai departe, Daniel C. Dennett^** analizează expunerea lui Rene Descartes și ajunge la concluzia că nu există niciun „mediu misterios“, ne-fizic al minții și, în niciun caz, acesta nu este glanda pineală care se află în centrul creierului. În zilele noastre aproape niciun cercetător al minții nu mai crede că există un astfel de mediu non-fizic. Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a realiza ceea ce trebuie să proiecteze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca parți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și faptul că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. „Nu pot fi despărțit de corpul meu, separat în mod clar de el cum au presupus adesea filosofii. Corpul meu conține tot atâta din mine, din valorile, talentele, amintirile și aptitudinile care fac să fiu ceea ce sunt, ca și sistemul meu nervos.“^[7] Dennett ne arată moștenirea celebrului dualism care se extinde dincolo de mediul academic și se poate regăsi în gândirea de zi cu zi: “[a]cești atleți sunt pregătiți atât mental cât și fizic“, și „[c]orpul îți este sănătos, totul se petrece în mintea ta“, iar, în continuare, el punctează că și printre cei care au combătut viziunea lui Descartes există o anumită tendință de a vedea și de a trata, în același timp, mintea ca „șef“ al corpului. Dacă acceptăm acest mod de gândire, ignorăm faptul că și creierul (mintea) este un organ ca oricare altul, iar funcțiile sale nu le vom putea înțelege dacă îl tratăm ca fiind „șef“ al unei structuri mult mai complexe din care face parte și el, iar, în acest fel, mintea trebuie văzută ca „servitor“.

2. Între eroare și adevăr

Descartes, deși încearcă să aibă o imagine cât mai cuprinzatoare și cât mai profundă a naturii umane, nu reușește să facă decât opusul. Chiar dacă încearcă să se aproprie de Dumnezeu, punând la îndoială adevărurile matematice, formulând tot felul de asumpții care să îi sprijine construcția filosofică, eșuează. Descartes se limitează, uită să se raporteze la întregul organism uman și să vadă că mediul social afectează direct omul. El încearcă, de fapt, să ofere, prin această concepție a sa, viața omului după moarte. Însă nu trebuie uitat faptul că Descartes a avut foarte multe realizări pe plan matematic, în 1631 inventând geometria algebrică. Chiar dacă face acest lucru, probabil că el confundă regulile utile matematicii cu regulile ce ar putea reflecta viața umană.

În acest joc creat de Descartes, ecuația gândirii nu admite o mulțime infinită de soluții; ceea ce, în mod paradoxal, l-a ajutat o viață întreagă, acum îl forțează să găsească o soluție banală. Îndoiala metodică poate fi văzută ca o situație dureroasă prin care omul încearcă să găsescă acel punct de plecare, acel loc stabil și sigur, în urma căruia ar putea ajunge la primul adevăr.

În mod clar, toate aceste instrumente leagă gândirea și o limitează prin însăși natura lor, aceea de rigurozitate metodică. Și, să fim serioși, omul scapă rigidității. De multe ori ne lasăm conduși de ceva infim, neclar, abscons și, totuși, o facem doar pentru a parcurge un drum. De multe ori ne pierdem în sine și căutăm răspunsuri care nu pot fi date. Dar, totuși, o facem!

---

^[1] Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 30 , Editura Casei Școalelor, 1930.

^[2] Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes ~ Emoțiile, rațiunea și creierul uman, pp. 280-281, Ed. Humanitas, 2004.

^[3] Ibidem, p. 282.

* „A spune că mintea provine din creier este indiscutabil, dar prefer să nuanțez afirmația și să analizez motivele pentru care neuronii din creier se comportă într-o manieră atât de inteligentă. Fiindcă aceasta este, după părerea mea, problema esențială.“

^[4] Thomas Hobbes, Meditațiile lui Descartes, apud. Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 38, Ed. Casei Scoalelor, 1930.

^[5] William H. Calvin, Cum gândește creierul, p. 13, Humanitas, București,  2006.

^[6] Rene Descartes, Principiile filosofiei, p. 82, Iri, București, 2000.

** Daniel C. Dennett este director al Centrului de studii Cognitive de la Universitatea Tufts și autor al lucrărilor „Darwin’s dangerous idea: Evolution and the Meaning of Life“ și „Consciousness Explained“. (n.a.)

^[7] Daniel C. Dennett, Tipuri mentale, p. 91, Humanitas, București, 1996.

Telepopmusik - mathematics

Antinomic

Sunt doar o lacrimă rănită

Sunt doar un strop ce se scurge.

Sunt doar un gând ce se frânge

Sunt doar un vis alungat.

Sunt o poveste fără noimă

Sunt o mască fără paloare.

Sunt o bucată de hârtie

Sunt o flacară stinsă.

Goo Goo Dolls - Iris

Iris - Goo Goo Dolls

Juan | MySpace Video

Circumferinţa trecutului cald

Tot ce putem face acum este să zâmbim. O să zâmbim atunci când ne uităm la cer. O să îmbrațișez viața așa cum o făceam cu tine. Natura o să-mi clipească. La început, pe ascuns, o să ascundă zbuciumul într-o lume necunoscută mie. Și atunci știu că lumina o să apară. Știu că drumul meu pierdut, fără sens, o să mă conducă divin spre o veşnică şi eternă reîntoarcere. Și, de aici, crescendo ancestral spre un alt decor. Un decor, un adevăr, o miniciună, atavism! Eu sunt cel pus în slujba omenirii. Eu sunt cel sfâșiat de apropiați. Adulat de criminalii timpului. Eu sunt cel ce va ridica primul privirea în lume. Și, totuși, lumea mea se scaldă în banal. Prefer un pian anost în cazul în care viața este fără de muzică. Pe de alta parte, vreau ca timpul să pocnească în mii de flăcări. De timp aveam nevoie atunci când te iubeam. Dar timpul există? Și, totuși, el mă strecoară de atâtea ori într-o ordine inebranlabilă. Eu o să pier, dar timpul este imuabil. Cred că viața te învață să-ți atingi scopul. Viața este propedeutica morții. Răfuiala ce se așterne acum mă poartă, ea mă arată. Faţa mea este orgoliul durerii care zâmbeşte. Sărută cerul, ploaia, trecutul! Sărută aşa cum o făceai cu mine. Acum mă sting.

Arhitectura spaţiului sufletesc

Noaptea aceea ne-a legat mai mult decât o mie de zile. Un sărut pierdut într-o înșiruire de gânduri. De ce nu am rămas cu nimic? De ce lumina s-a transformat într-o pată întunecată? Vreau „trăirea“ înapoi! Vreau să-mi deschizi ochii! Aseară, în drum spre nimeni, mă îndreptam spre tine. Ca un cabotin prin lume, mă pierd în idei însuflețite de timp. Cine sunt eu? Mă poți privi în afara timpului? Eu...te pot privi pe tine? Știu că scriu pentru o cauză pierdută. Și, de ce iubești? De ce iubim? Am citit că iubim pentru că avem nevoie de noi. Ce tâmpenie; și când te gândești că o spunea unu cu pretenții filosofice. În fine, e mai complicat. Dar eu pot să te iubesc pe tine, mă pierd în tine. Și atunci, dacă eu mă pierd în tine, și tu în mine, ce rost mai are să mă caut? Ce caut? Mă caut pe mine prin tine. În fond, de ce aș face asta? Poate că iubirea-ți spune tocmai să nu faci asta, să nu te cauți, ci să îmbrățișezi acel principiu bivalent care te leagă, și nu altceva. Eu nu am nevoie de mine atunci când iubesc. Eu am nevoie de tine ca să pot să te descopăr pe tine, nu pe mine. Eu o să fiu acel peticel ce ne leagă, la fel cum tu o să fii foaia care ne separă. Așa ar trebui să arate totul! O estetică încâlcită, fără noimă logică! În rest, atunci când iubești, nu te întrebi dacă iubești! Nu cauți nimic și nu gândești nimic. Trăiești!

Cel mai iubit dintre pamanteni

Problematica Adevarului

    Aristotel este cel care a formulat ideea conform căreia adevărul este o relație de adecvare între enunțuri și stări reale. În teoria clasică, adevărul sau falsul se află într-o relație de corespondență sau de lipsă a corespondenței a enunțurilor cu faptele, cu stările reale.

Russell este cel care exprimă și consacră expresia – teoria corespondenței (care desemna această teorie). În opoziție cu această teorie a corespondenței se află teoriile subiectiviste (epistemice) care introduc criterii sau condiții ale întemeierii în definiția adevărului, prin aceasta corelând adevărul cu întemeierea.

Teoria corespondenței pleacă de la distincția :

· adevărat vs. ceea ce e cunoscut ca adevărat => astfel, a spune că un enunț este adevărat nu înseamnă că noi trebuie să și acceptăm sau să recunoaștem acel enunț ca fiind adevărat. Se face clar o distincție între adevăr și întemeiere; în teoria corespondenței adevărul este văzut ca fiind un atribut atemporal.

B. Russell este cel care enunță trei supoziții ale teoriei corespondenței:

- principiul logic al bivalenței

- adevărul și falsitatea sunt caracteristici ale enunțurilor

- adevărul unui enunț depinde de ceva exterior enunțului.

Încercări de a defini relația de corespondență:

L. Wittgenstein, Tractus: corespondența este o relație de identitate structurală.

K. R. Popper încearcă o clarificare a caracterizării adevărului prin relația de corespondență făcând referire la teoriile științifice.

Tarsky propune o nouă definiție a adevărului. Analiza acestuia se bazează pe distincția făcută la nivelul limbajului – limbaj obiect și metalimbaj. Însă abordarea lui Tarsky a fost caracterizată drept deflaționistă.

„Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor are un opus, și anume eroarea. Putem cunoaște lucrurile sau putem să nu le cunoaștem, însă nu există nici o stare mintală determinată pe care să o descriem drept cunoașterea eronată a lucrurilor, cel puțin atât timp cât ne limităm la cunoașterea prin experiență nemijlocită. Dacă avem o experiență nemijlocită, ea trebuie să fie experiență a ceva; putem face inferențe greșite plecând de la experiența noastră, însă experiența însăși nu poate fi eronată. În consecință, nu există nici o dualitate în privința experienței nemijlocite, însă, în ceea ce privește cunoașterea adevărurilor, există o dualitate. Putem crede atât ceea ce este fals, cât și ceea ce este adevărat. Știm că, asupra foarte multor subiecte, oameni diferiti susțin opinii diferite, incompatibile; unele convingeri trebuie deci să fie eronate. Deoarece unele convingeri eronate sunt adesea susținute la fel de puternic ca și convingerile adevărate, este dificil de arătat cum ar putea fi ele distinse de convingerile adevărate. Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată? Aceasta este o problemă de cea mai mare dificultate, la care nu se poate da nici un răspuns complet satisfăcător.“'

B. Russell

Ce este adevărul?

- răspunsurile la această întrebare pot fi distinse în funcție de:

(1) înțelegerea relației dintre adevăr și întemeiere;

(2) abordarea problematicii purtătorilor adevărului;

(1) Dacă criteriile întemeierii intră în caracterizarea conceptului de adevăr rezultă că acest concept va fi determinat într-un mod epistemologic.

Dacă conceptul adevărului va fi tratat independent de întemeiere, atunci el va fi un concept logico – metafizic.

(2) Distincția esențială

· caracterizarea lingvistică

·caracterizarea nelingvistică a adevărului.

Aristotel, în Organon, arăta că adevărul și falsul nu pot fi atribuite noțiunilor separate, între propoziții el distingând:

- propoziții declarative (purtătorii adevărului)

- propoziții de alte tipuri (interogative, optative etc.)

O teorie asupra adevrului este epistemică în măsura în care caracterizează adevărul ca fiind o relație între enunțuri sau ca o caracteristică funcțională a enunțurilor, și nu între enunțuri și fapte extralingvistice;

- teoriile adevărului numite intuiționiste privesc adevărul drept o trăsătură a ideilor cum ar fi aceea de a fi clare și distincte (rațional evidente);

- în contradicție cu teoriile intuiționiste se dezvoltă teoriile coerentiste ale adevărului.

Enigma - Voyageur

Convențional

   

   În harababura făcută de toți era loc și pentru noi doi. Am știu că printre lacrimi clipite ai avut timp să te gândești la mine. Poate că puritatea nu era la ea acasă, dar am simțit că vrei să te privesc altfel. Eliade avea un mod interesant de a descrie această situație „Pe o femeie care-și subliniează contururile obscene nu o poți privi altfel decât obscen“ , nu am simțit asta. Nu te cunosc și nici nu o să te cunosc vreodată, dar pot să-ți multumesc pentru că ai fost acolo la timpul potrivit, un timp ce avea să-mi indice că încă mai pot să sper. Ce urât! Nici nu credeam că există speranță. Am descoperit o lume care mie îmi apărea ascunsă. Realitatea mea era doar o iluzie clădită pe paie. Te-aș fi furat de acolo. Poate că ai avut o copilarie fricoasă ce avea să se încarce încet în tine. Poate că te-ai speriat de tine, ai crezut că ești un monstru, și ți-ai spus cu intrinstare: asta e. Așa te văd eu acum, pierdută și ruptă de lume. O lume ce avea să-ți ofere șansa unei vieți amare. Ești ruptă de lume pentru că locul tău nu este aici, el ține de lumea ideilor. O lume încărcată, în acest fel, de un alt personaj, tu. Cred că prin iubire poți aduce puritatea înapoi. Anamnesis pierdut, dar recâștigat! O persoană nu piere doar pentru că viața sa este un păcat. Pentru mine tu ești pură. Pentru mine conturul sublim al gâtului tău nu este obscen, ci poartă încărcătura aspra a timpului. În fond, cine este noumenal?


___________________________     Antiteză_______________________________

Simbolul

    O mostră din ea plânge în mine. O lacrimă mă îndeamnă la răbdare. Fantoma trecutului clipește în patul meu. Nu demult, patul tău. Trăiesc și cinstesc amar simbolul ce mă dezamorțește din cotidian. Suferința mea are paloarea cearșafului pierdut în freamăt. Noaptea, dușmanul luminii, mă omoară cu ceea ce are mai scump, singurătatea. Contururile noastre subliniează durerea. Te regăsesc în foi, iubirea noastră este imuabilă. Zilele ce se scurg cinstesc iubirea într-o idee. O idee care, acum, a rămas doar a mea. O s-o îmbrățisez cu lacrimi. O să adun ploile în jurul ei. O idee ineluctabilă. O să dorm cu ea. O să cânt cu ea. Așa o să te am aproape. O să-mi permit să mă mint, doar acum.

Muzică compusă de mine

http://www.archive.org/details/Offshore-TheSignPart3






http://www.archive.org/details/TheSignPart.2






http://www.archive.org/details/TheSign

Sfinţii

    Îmi permiteam, nu demult, să-i judec pe cei slabi. Însă cine deţine puterea? Cum puteam eu să-i justific în faţa tribunalului morţii? Puritatea omului rămâne adânc înrădăcinată în el. Ea este primită de la sfinţi. Astfel, ceea ce ne menţine suflul, ceea ce ne conduce antagonic spre iubire este puritatea văzută şi percepută ca desfrâu. „Actul sexual îşi depăşeşte, la orice fiinţă, semnificaţia biologică. El este un triumf asupra animalităţii. Căci sexualitatea e singura poartă spre cer din toată biologia.“ Aşa concepe Cioran extazul fiinţelor. Mediocritatea specifică omului ne obligă să ieşim din noi. Dar cum o facem? Cum poate mediocritatea să pâlpâie? Strict biologic! Animalitatea specifică omului intră în contact cu fiinţa pură. Această înfiinţare beneficiind de statutul sfânt, dar, în acelaşi timp, forţată de corporalitate, capătă un contur ce se relevă antinomic în om. De aici, dezamăgirile şi tot ceea ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Adică, polemica derivată din sexualitate şi sfinţenie.

Offshore ascultă:

Iluzia Realităţii

    
     Astă seară deschid ușa care, fie spus, era deschisă oricum, o îndrept spre o rază ce mă lumina. Scoate-mă tu, scoate-mă de aici. Salvează-mi ființa. Cum poți așterne un gând atunci când ai lacrimi în ochi? Într-o lume sătulă de viață există un lucru prodigios. De multe ori, chiar și acum câteva minute, mergând pe stradă, credeam că ne conducem viața dupa povești. Pentru mine, toate sunt povești. Fugim loviți de dorință. Fugim de noi. Și, poate cel mai mult, fugim de introiecție sau cel puțin o fac eu. Să revin la povești. Povestea mea, ca toate, are un final. Este unul dureros de frumos. Cred că, atunci când crezi că deții răspunsuri, te înșeli cel mai mult. Așa am procedat eu. Fiind propriul personaj în lumea proiectată de mine, am ales să mă dezleg șiret. Cred că toate lacrimile sunt sincere, problema apare când trebuie să fii sincer cu tine. Cred că personajele ce alcătuiau mica poveste au ținut morțiș să-mi arate că mă înșel. Făcând acest lucru, au sacrificat ceea ce însemna viața. Viața nu este decât un bulgare de zăpadă ce așteaptă să fie ars. Eu sunt scrum.

Feist - How My Heart Behaves

Muzica

http://www.archive.org/details/TheSign

Bryan Ferry - Slave To Love

Stiinta fara nume ( 2 )

Pentru Aristotel, filosofia primă este anterioară fizicii, dar, în orice fel am aborda problema, anterioritatea apare strâns legată de modul de cunoaștere. Teologia era numită filosofie primă pentru ca obiectul său era prim în ordinea ființei, dar și pentru că, în ordinea cunoașterii, caracterul său trebuia să fie prim. Nu trebuie înțeles, pur și simplu, că Aristotel ar fi vrut să numească filosofia primă doar pentru a-i găsi un loc în raport cu fizica. Dacă am vedea lucrurile așa, atunci această filosofie „ori nu ar fi primă, ori nu ar fi filosofie, adică o știință, pentru că în acest caz ea nu ar urma ordinea cognoscibilității în sine.“^[1] Aubenque consideră că titlul de Metafizică se cuprinde mai bine în aspectul real al cercetării aristotelice, decât cel de filosofie primă. În aceeași ordine de idei, metafizica nu este filosofie primă, ci este o știință moștenită de la Aristotel, care nu are drept obiect ființa umană, ci ființa ca ființă, adica ființa în universalitatea ei. Jonathan Barnes aduce, într-o mai mică măsură, un răspuns ce vine să completeze poziția lui Aubenque. Metafizica era concepută de Aristotel ca o filosofie primă ce se identifică cu teologia. Însă Aristotel sugera că teologia este și universală, întrucât este primă. „Nu toți au considerat că acestă sugestie este irezistibilă, astfel încât filozofia primă a lui Aristotel este uneori gândită ca fiind constituită din două părți complet diferite, o metafizica generală care studiază ființele qua ființe și una specială care studiază principiile și cauzele lucrurilor.“^[2] Urmărind calea teologică, au existat interpreți, cum este și Charles Seife care consideră că Aristotel a îndepărtat conceptul de infinitate pentru a face loc în argument raționamentului prin care putea să dovedească existența lui Dumnezeu.

---

^[1] Ibidem., p. 66.

^[2] Jonathan Barnes, Aristotel², Humanitas, 2006, p. 46.

Deşertul pentru totdeauna

     În luna august, anul 2000, Paler își începea cartea, Deșertul pentru totdeauna, cu câteva lămuriri care probabil îl priveau direct, sub valul cuprinzător al problemei. În aceeași măsură, aceste lămuriri poate că ne privesc și pe noi: „Sunt aproape convins acum că omul are, de fapt, trei vieţi relativ distincte. Una, publică. Alta, particulară. Şi alta pe care ― în lipsa unei formule mai bune ― aş numi-o „secretă“. Prin „viaţă secretă“ înţelegând nu ceea ce ascundem de ceilalţi, din pudoare sau din interes, ci acea parte din noi asupra căreia nu avem nici un control ― cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconştientul ― şi unde nu ne putem minţi.“ De fapt, ceea ce remarca cu finețe Paler este latura ascunsă a subconștientului. În multe situații putem să privim direct în subconștient. Putem chiar să-l păcălim. Avem controlul, atât timp cât putem să visăm, căci visul este portița care ne aruncă, cu ușurință, în minciună. Așa arată fața cunoscută a subconștientului. Ea este prietenoasă, chiar vicleană, căci se lasă manipulată de intelect. În aceeași ordine, subconștientul prefăcându-se în conștient, capătă o formă familiară nouă. Această formă este subliniată de dorință, iar roata care pune în mișcare mecanismul nu este guvernată de un principiu de tip PERPÉTUUM MÓBILE, ci este pusă în funcțiune de vis. Dar aici nu este nicio problemă, Paler sublinia ceva concret, un concret ce prinde contur în ascuns. Un necunoscut prefăcut în cunoscut. Acesta se lasă văzut doar atunci când te afli la ananghie. Astfel, urmărind această cale, jocul haotic care ne aruncă în necunoscut este dat, în ultimă instanță, de teamă. Starea confuză în care ești postat nu te lasă, în cele din urmă, să te minți. Intelectul, privind așa, este în rolul celui manipulat. El nu mai deține mecanismul prin care reușea cu ușurință să înfrunte realitatea. Când ți-e teamă, nu poți visa. În plus, poți să accentuezi conflictul.

Stiinta fara nume (1)

    Voi încerca să evidențiez în paginile care urmează polemica ce formează, în bună parte, construcția metafizică a lui Aristotel. În prima parte, voi face o expunere succintă a metafizicii. O să încep cu Ross și voi continua cu Irwin care caută punctele absconse în analiza lui Aristotel. În încheierea primei parti, aduc un răspuns oferit de Ross. În partea a doua, prezint argumentele lui Aubenque și schitez o completare adusă de Barnes, cât și unele interpretări lacunare ale aristotelismului. În încheirea lucrării, prezint diferite concepții ce întregesc și o altă determinare a metafizicii.

1. Știința fără nume

Aristotel nu denumește nicăieri „Metafizica“, opera cunoscută de noi sub acest nume. Filosofia sau știința pe care el încearcă să o găsescă de-a lungul acestei opere nu a fost niciodată numită „Metafizică“. Disciplina are ca obiect, pe de o parte, cunoașterea realității ca atare, în generalitatea ei, iar, pe de alta parte, cunoașterea realității supreme – Dumnezeu. Însă ceea ce l-a animat pe Aristotel a fost dorința de cunoaștere care l-a ajutat să obțină acel ultim stadiu de cunoaștere care merită să poarte numele de înțelepciune. „Pentru Aristotel, metafizica rămâne pretutindeni mai completă decât orice domeniu al gândirii, un prilej de „probleme“ sau „dificultăți“.“^[1] Însă ce este filosofia primă la Aristotel? Calificativul primă pare să facă o departajare în cadrul domeniilor ce alcătuiesc interiorul filosofiei în general. Aceste părți ale filosofiei se reduc la câte esențe sunt și este necesar să existe, printre aceste părți ale filosofiei, o filosofie primă și una secundă. În acest mod, ființa și unu se divid nemijlocit în genuri, iar științele ce corespund acestora vor îmbrăca, la rândul lor, mai multe genuri diferite. Deci, filosofia primă apare ca o parte a unei științe mai generale. Un gen diferit se află în armonie perfectă cu o știință diferită. În schimb, unei părți a genului îi corespunde o parte a științei. Dar ce este știința ființei ca ființă? Această știință apare opusă științelor particulare în general, căci acestea nu analizează, în general, ființa ca ființă, ci o parte a acesteia. Însă unii autori au considerat că există o anumită contradicție în text. Contradicția poate fi luată în calcul doar atunci când filosofia primă se identifică cu știința ființei ca ființă. La fel și pentru Irwin „cerințele filosofiei prime par să intre în conflict cu propria sa expunere despre știință, mai ales în Organon. În mod surprinzător, în Organon respinge orice știință universală care se ocupă de Realitate ca întreg. Filosofia primă, știința de a fi, pare să susțină exact Universalitatea pe care el a respins-o în Organon. Nici măcar metodele sale nu reflectă un argument știinșific. Pentru că el crede că o știință începe cu demonstrația; însă filosofia primă pe care el o susține nu se bazează pe o verificare empirică.“ ^[2] În aceeași ordine, Irwin se întreabă dacă Aristotel își respinge propria teorie despre știință pentru a face loc în peisaj unei noi interpretări care admite, într-un final, o știință confuză. Însă ceea ce nu remarcă Irwin este faptul că această știință nu trebuie sa aibă în vedere doar o cunoaștere a cauzelor, ci o cunoaștere a cauzelor prime, cât și a celor mai universale. Însă, dacă vom contura textul lui Aristotel, vom observa că raportul dintre cei doi termeni este bine formulat: filosofia primă apare ca o parte a științei ființei ca ființă. „Acest raport între parte și întreg este confirmat prin clasificarea aristotelică a științelor contemplative, unde vedem că filosofia primă, de acum înainte defintă ca teologie, se suprapune, în cadrul filosofiei în general, filosofiei secunde care este fizică, în timp ce matematicile ocupă, se pare, nu locul al treilea, ci o pozitie intermediară.“^[3] Astfel că teologia menține un dublu raport, caracterizat prin suprapunere și superioritate, cu celelalte științe.

---

^[1] David Ross, Aristotel, Humanitas, 1998, p. 151.

^[2]T.H.Irwin, Aristotle's Discovery of Metaphysics, Metaphysic Text, 2007, p. 120.

^[3] Pierre Aubenque, Problema ființei la Aristotel, Teora, 1998, p. 44.