Ce este deziluzia?

       

     Există oameni care ştiu să se joace cu inima şi focul tău, aceşti păpuşari amestecă umanul cu stratul cel mai subţire al nimicului, ei ştiu să te facă să plângi chiar şi atunci când lumea ta e crudă, umilă, sortită câştigului. Ei sunt iluştrii păpuşari, oameni dintr-ale timpuri ascunse, ce ţin să aducă şi cea mai umilă minciună în spaţiul cauzalităţii tale. Te sufocă cum ştiu ei cel mai bine, te adoră şi te iubesc cu lacrima perfidă şi avidă de durere. Nu mai pot să le fac faţă, sunt mult prea şireţi, prea iuţi, mânaţi de furia mea de a ucide cu autenticitate. Poate că în nebunia cu care m-am înrolat, adică cu casca plină de iluzii adevărate, am ajuns să-i şi sprijin, să le ofer torţa cu foc şi oceane. Camus spune că absurdul se găseşte în planul de întâlnire al omului cu viaţa, cu lumea, cu oceanul societăţii. Eu zic că este absurd să plângi după lacrimi, să vrei să iubeşti ca prostul, ca ultimul păcătos lovit de cea mai mare minciună, de una dintre cele mai mari şi cele mai frumoase minciuni din toate câte sunt. Şi mă rog, ce are dacă e absurd? Contează? Fie că încercăm să dezvăluim lumea cu elanuri metafizice, fenomenologice, hermeneutice, fie că spunem cu nesaţ că totul e absurd, tot nu contează, nu are sens să ne amăgim cu doctrine şi iluzii epistemice, are rost să ne minţim, oricum o facem în fiecare zi…