I
Astăzi am încercat să alerg ca un nebun. Mă temeam de mine, ca şi cum aş fi fost o păpuşă ce aşteaptă să fie tranşată. Mă numesc Alexandru, sau aşa cred că mă cheamă. Eu sunt omul care merge zilnic la muncă şi care se culcă devreme. Când eram mic, mă temeam de lume, nu ştiam că şi ei pot fi vulnerabili, poate mai vulnerabili decât mine. Mama avea mereu grijă de mine, mă împăturea cu iubire, chiar dacă în casa în care dormeam erau minus zece grade. Vin dintr-o familie săracă, o familie ce nu cunoaşte culmi înalte, ci nevoi apropiate, nevoi care ţin strict de uzul cotidian. Poate de aici mi se trage încăpăţânarea de a mă arunca şi mai mult în valul incert al viitorului. Fiind aproape tot timpul ţinut cu o felie de pâine ce trebuia să se împartă la trei, am fost oarecum obligat să visez, să mă las purtat de logica visului care ne spune că o felie de pâine nu se termină niciodată atâta timp cât există cineva care să rupă din ea. Asta o făcea mama mea care, acum, a murit.
Părinţii mei nu au fost niciodată apropiaţi sau, poate, au încercat cu precădere să se ascundă de noi. Tatăl meu era un om umil, genul de om care se scoală de dimineaţă şi care-ţi trânteşte fasolea în ochi. Era un veşnic îngândurat, iar nevoile sale erau cele mai importante. Şi, până la urmă, s-a văzut, căci, după vreo zece ani de căsătorie, a hotârât să plece de acasă, alegând, poate, drumul cel bun. Laura era sora mea cea mică. Avea ochii negri şi sprâncenele apăsate. Îmi plăcea când îşi încorda figura, când se arunca pe sub pat şi când tremura de frică în faţa televizorului. Nu de alta, dar eram alături de ea. După mai mulţi ani, însă, ea şi-a revenit, eu încă tremuram. Asta este, de multe ori fetele sunt capabile să munte munţii din loc. Iar femeile, să vâneze cu sânge rece, aşa cum leoaica vânează pentru leul ei. Cealaltă soră, Adriana, era puţin timidă, ţinea morţis să se ascundă de orice, de oricine. Când o priveai, era toată cu capul în pământ. Aşa a fost mereu, nu cred să fi ieşit din casă vreodată. Era genul de persoana care se complăcea în situaţie. De multe ori, mă gândeam că tristeţea ar putea să aibă chipul ei. Avea ochii verzi, un paradox pentru o persoană aşa slabă, căci verdele trebuie să te inunde, să te doboare cu naturaleţea lui. Nu, ea era faţa genuină a apatiei. În schimb, eu eram vorbăreţ, de fapt, nici nu ştiu cum eram. Şi nici nu cred că o să aflu vreodată.
În viaţă, lucrurile mici îi definesc pe oamenii mari. Valorile se adună din priviri, din încleştatul dinţilor, din mersul care se transformă în dans şi invers. Sunt oameni care adună lucruri ca să le poată pune pe pereţi, că să aibă de ce să se lege. Ăştia nu sunt răi, dar sunt naivi. Ei încearcă, aproape mereu, să se regăsească, problema este că acel petic, prin care se pun la îndoială, nu este nimic altceva decât o nouă formă de a se amăgi cu nişte răspunsuri firave, cu nişte pastile care te adorm, care te ascund, încet, de tine. Ei sfârşesc a fi prada societăţii.
Nu ştiu ce să îţi mai zic de mine, poate că sunt neatent şi că nu ştiu să iert. Frica cu care am fost învelit, încă de mic, a avut grijă să creeze un monstru alunecos. Măcar dacă aş fi alergat spre mine, spre ceea ce mă determină cu adevărat. Îmi este frică de mine. Când mă trezesc de dimineaţă şi mă uit în oglindă, văd aproape mereu o altă persoană. Şi asta mă sperie! Într-o zi, când am ajuns acasă, de la muncă, am aprins lumina, iar pe holul care ducea spre sufragerie, nu ştiu cum am făcut, dar am alunecat şi m-am lovit puţin. Am fugit la baie, iar acolo, m-am întâlnit cu omul din mine, cu cel care venise de curând acasă, cu cel care alunecase subit pe hol. Şi, iarăşi, am început să mă privesc. Eu mă uitam la oglindă, ea se uita la mine. Vezi tu, în oglindă, demonul inimii îţi face cu ochiul. În pasajul infernal din care porneşti, se naşte şi speranţa, ardoarea care te cuprinde şi care te poate duce, de multe ori, în abisul ascuns al fiinţei tale. Inima mea ardea, bătea. Parcă îmi spunea, îmi arăta, că locul meu nu este acolo. Cum, normal, locul unui om nu este nicăieri, poate în propria-i artă de a se verbaliza şi deci, de a se proiecta spre un-altul. Inima este flacăra care arde neîncetat, este demonul care nu se schimbă niciodată, căci fizionomia cu care a fost împresurată se regăseşte drept în punctul de fugă al existenţei noastre. Chipul inimii nu este niciodată închis în el, dimpotrivă, nuanţează toate colţurile pătate de indiferenţa noastră. Omul nu se gândeşte niciodată la degete, la unghii, la coapse, la umeri, ci se lasă pătruns de neputinţa cu care dansează apaticul.
Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit, de aceea nu tace, ne bate, ne scoate la dans. Daimonul inimii ne arată că suntem slabi, dar şi puternici, că sângele se zbate aşa cum leul rage, că el pompează sinistrul trupului nostru în verbalizare şi regăsire. Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi, totodată, visul care ne pune pe scenă. În putrefacţia oaselor nu găsim decât fire de ciment, în daimonul inimii găsim incertitudine şi miracol. Inima ne dezveleşte de toate cele ce sunt. Inima ne socoteşte şi ne înveleşte ritmic în haosul pricinuit de lume.
Inima mă separă de lume, îmi configurează nevoile şi mă cheamă la dans. Am învăţat să adorm în aşternutul ei şi să o ascult în tăcere. Daimonul, care o aclamă şi o răstoarnă, îşi are obârşia în dorinţă. Chipul inimii se aşterne în dorinţă, iar nevoile, care se desprind din aceste rădăcini nemiloase, nu sunt nimic altceva decât noi speranţe. Fâşia care desparte speranţa de dorinţă sălăşluieşte în chipul inimii. Aici, totul se preface şi se conturează, ca şi cum în lume ar exista doar luna care dictează fondul sonor al unor culori de mult apuse. Inima nu este un mesager ascuns care ne face cu ochiul din când în când. Dimpotrivă, inima loveşte ritmul haosului în veşnicia cu care se ascunde în somaticul nostru. Ea se pliază genuin în amestecul care ne hărăzeşte. Dacă am fi atenţi şi am asculta la tot ce ne spune, poate că ne-am da seama de tot ceea ce ne înconjoară. Poate că am ajunge, mai uşor, la misterul tăios, la făgaşul fără de chip, la demonul care ne irită şi incită. Inima se află în proximitatea deşertului. Ochiul ei are harul de a închide câteodată poarta spre lumesc, trupul ei este calea care ne poate stinge paşii spre lume, iar suflul ei ne întinde culmi ce par ineluctabile…
25 de comentarii:
:)inceput promitator.
wow...nu pot spune decat ca imi place foarte foarte mult.
-Inima este vântul care nu ne judecă niciodată, este delirul care ne aclamă şi totodată visul care ne pune pe scenă-
Inima/SUFLETUL... nu e interesant ca in felul asta, noi oamenii, ne justificam toate slabiciunile, copilariile si extremele?:)
„Mă numesc Alexandru, sau aşa cred că mă cheamă.”
ce cunoscută mi-e fraza!
Iubirea ne ajută să învingem teama de ceea ce ne înconjoară şi teama de noi înşine.
Dada@ Nu cred ca este ciudat. Toate lucruriel, inclusiv cele care sunt numite ''copilaresti'', fac parte din noi. Dar, aici e vb fix de inima, si nu de suflet :)
Geanina Lisandru@ In roman, inca nu am ajuns la tema asta... :)
Interesant textul, introspectiv, extrem de original, aproape kafkian...
Am insa o obiectie de forma: virgulele abunda suparator si nelalocul lor... mai ales intre subiect si predicat.
Apoi conceptul de "daimon al inimii" mi se pare un pic fortat (nu esti obligat sa gandesti ca mine); n-am inteles prea bine ce reprezinta, un soi de puls vital, de concentrat vivant, de centru existential al fiintei?
foarte interesant punct de vedere ...dar uneori zbuciumul unor oamenii ce nu se recunosc si se definesc printr-o multitudine de forme ...provine dintr-o lupta acerba dintre minte si suflet ...dintre gand si sentiment ...
Trebuia sa dai ceva mai mult.Oricum, ne-ai "prins"!
Pe cand urmatorul fragment? :)
Costa 35 lei /bucata si daca prezinti un carnet sau o legitimatie care sa dovedeasca ca esti elev sau student 30 lei...
the deepest thoughts come from the deepest heart
imi place cum scrii :)
Gaby: multumesc
Karla: o sa rezolv chestiile formale.
Daimon sau daimonion - prezenta sau entitate supranaturala, undeva intre zeu(theos) si erou.
La Platon, daimonul in Rep - inger pazitor. totusi, din alt punct de vedere, daimonul mai poate fi si cale intermediară între Olimpieni si muritori.
Empedocle - un nume pentru suflet.
Socrate - ,,ceva divin''
Eu aleg un joc intre toate formele prezentate mai sus.
Fatadepefaleza: din pacate, nu pot sa fac asta. pe internet exista destui ,,intelectuali,, care trag cu ochiul la Offshore,care mai si certifica munca lui Offshore, culmea, in numele lor propriu. Pot sa ti spun ca Alexandru o sa intre la conservator si aici o sa intalneasca marea lui iubire.
andie@ Multumesc
Inima este singura care se zbate, care ne arată că nu am putrezit...
chiar imi place cum scrii...
si...
scrisul tau, nu stiu, ma face sa cred ca ai o voce calda...
ia uite aici... poate te ajuta cu ceva
http://crampeideviata.blogspot.com/2010/02/o-noua-provocare-pentru-tinerii.html
clo@ nu stiu ce sa zic, nu prea am incredere in situri de genul...
suficient de interesant incat sa-mi doresc sa citesc continuarea. Poate spre final va sti cine este :)
numai bine si spor la scris
multumesc iulia. sper sa am si chef sa fac asta. poate mi vin si idei de aici, ce sa fac cu personajul? cert este ca romanul va fi un dialog vesnic. deci, vom avea un roman cu un pers care povesteste, se intreaba, se macina, framanta. insa, cui va scrie, inca nu stiu. poate lui, poate ei, ramane de vazut...
frumoasa postare...super...
adevarul ne face liberi .....cred..
salutari cu respect all !
iosif@ multumesc :)
"Ma numesc Alexandru, sau asa cred ca ma cheama.";destul de intalnita ideea de lipsa de cunoastere proprie si cum zicea ilana, o fraza ce`mi suna cunoscut. Imi place notiunea de a te trezi in fiecare dimineata si a te uita in oglinda, descoperind mereu alta persoana ce nu`ti seamana, figura de care nu aveai habar pana atunci ca poate exista macar. Frumos text ;;)
imi place cum scrii, obs ca ai deja multi fani care asteapta cartea, sper ca sugestiile si comentariile lor sa te determine sa reusesti sa-ti faci timp ca sa o duci pana la capat si neaparat sa o publici, spor la scris !
Trimiteți un comentariu