Shakespeare - Neguţătorul din Veneţia: De ce este trist Antonio?

            Tristeţea lui Antonio este dată de lumea în care trăieşte, o lume pe care, culmea, o aclamă, fiind un neguţător cu un rol activ în viaţa Veneţiei. Antonio nu este trist pentru că are marfă pe mare, în cumpănă, cum ar spune Rilke, ci pentru că are un rol de jucat, un rol trist, cum adesea o aclamă, un rol ce nu poate fi perimat şi pus într-o traistă. Într-o lume contopită, precum o piaţă plină în stare de negoţ, oamenii nu stau să se gliseze genuin în spaţiul unei lacrimi sau al unui gând presărat într-o doară, ci caută, fără de întrebări, să rezolve cât mai eficient problemele vieţii cotidiene. Veneţianul nu stătea să se mire, să se ascundă după întrebări, ca apoi să-şi dea răspunsuri, el era sortit câştigului şi jocului stabilit de calendar. Cu alte cuvinte, lumea Veneţiei era ca o mare în care să scăldau doar cei pricepuţi întra-le rigorii prestabilite. Antonio are ochiul fenomenologului care stă la pândă, care vede jocul cotidianului şi ajunge să-l deplângă din chiar interiorul lui. În limbaj aforistic, situaţia ar arăta aşa: Suportă legea pe care tu ai propus-o![1] De fapt, pâlcul identităţii tristeţii lui Antonio stă agăţat de acest minuscul gând. Antonio conştientizează politropia omului, el simte în propria sa vâna tremurul măştilor deprinse cu care ne înhămăm la luptă, cu care ne dejucăm orice avans sau minciună.

             Ca un plăsmuitor ce se roade cu o întrebare, căutând totuşi un răspuns, Antonio ajunge să treacă dincolo de orice logică, fie că este calculatoare sau sentimentală, el ţine să se hărţuiască cu acel şir pe care şi-l aclamă. De aceea, în proiecţia închipuită de mine, Antonio va fi numit Plăsmuitorul, omul chemat de zeul Ianus, omul devenirii, al trecerii fenomenelor, omul ca o poartă într-ale viitorului şi trecutului, actorul[2] desenat de însuşi destinul pe care şi-l proclamă: ,,Am judecat/ Că lumea e o scenă, cu artişti. / Dar rolul meu e printre - aceia trişti.ʼʼ[3] Asemenea lupului de stepă a lui Hesse, Antonio ţine cu iscusinţă să-şi întreacă personajul, să-l aşeze într-o spaţialitate ce învinge dualitatea iniţială. În toată opera, Antonio este pus într-o negociere continuă de şanse, de la prietenul iubitor, la omul ars pe rug, la cel temător sau biruitor, aşa arată masca construită de cotidianitate, de fiorul adus în spaţiul cauzalităţii sale. Şi atunci, ceea ce ne frământă cu adevărat este conturul acestui om, al măştilor care se revarsă tacit în el. Cum arată portretul plăsmuitorului? De ce este el trist? Cum se desenează drama?

            De fiecare dată tindem să căutăm ascunsul în orice. De fapt, căutăm ceea ce se lasă mai greu de găsit. Fără o astfel de aplecare, viaţa ar fi banală. De pildă, actorul care se pierde zilnic în treburile cotidiene simte o nevoie acută să iasă din tipare, să se scotocească prin buzunarele umile şi să strige: am reuşit. Umblăm şi ne jucăm, iar dansul ne este străin când descoperim că ştim ce vrem. Şi atunci, de ce să nu avem parte de o nouă provocare? Grecia antică avea şi are valoare pentru că se scălda în tragic şi dans. Mai exact, rolul omului în viaţă, rolul actorului, care spune că este om, este o necunoscută, care tinde spre o mare necunoscută. Sincronic cu frica de sine şi cu avântul nostru de a culege noi informaţii, care au scopul de a ne arunca în ambiguitate, stă acel fior care ne incită spre un mare nimic - acesta este cântul omenirii: o nouă provocare. Dramatismul, astfel derivat, apare ca o simplă necesitate ce ţipă sacadat din frustrările noastre meschine. Punct şi de la capăt. 

            Totuşi, ce este, până la urmă, dramatismul? Cum apare el în lumea lui Antonio? Nu este, oare, el, ceea ce zâmbeşte laconic la colţ de stradă? Dramatismul este provocat de Antonio, el ţipă din necesarul timidităţii şi al pasiunilor draconice pentru căţărat. Escaladăm viaţa precum munţii, aş spune, urmărindu-l pe Shakespeare. Dramatismul se naşte din banal, din ceea ce pâlpâie încet, aproape deloc, din tăcere. Şi de aceea, dramatismul este privit ca ultimul infractor care năvăleşte prin surprindere în viaţa noastră. Şi, uite aşa, ne seduce. Noi îl cucerim, îl ademenim cu profilacticul vieţii noastre, încât ne împinge. Adrenalina dramatismului reprezintă punctul maxim, focul care pocneşte, petele care fac posibilă transvaluarea tuturor mecanismelor pertinente din viaţa noastră. Mai mult, dramatismul apare tocmai acolo unde nu este culoare, în locurile nepătate de haos. Însă, adrenalina dramatismului este doar un pretext pentru esenţa vieţii noastre. În fapt, tristeţea lui Antonio ne priveşte pe toţi, este o problemă ce trece dincolo de orgoliul exegeţilor avizi de răspunsuri abstracte, este o căutare veşnică, dacă ar fi să facem apel la gândirea nietzscheană sau un gând ce se dă ascunzându-se, urmărind linia heideggeriană.

           

---

[1] Patere quam ipse fecisti legeni 

[2] „I hold the world but as the world Gratiano, / A stage, where every man must play a part, / And mine a sad one“ (p. 28).

[3] Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, Pandora-M, 2003, p. 29. 

7 locuri în care îi place unei femei să fie atinsă

      Am revenit în lumea revistelor şi siturilor de doi bani care ne mănâncă existenţa. Acum, după ce-am descoperit cum să citim în talpa piciorului, o să aflăm şi unde se simte femeia la ea acasă, unde este caldă cu adevărat. Lista arată aşa: părul, clavicula, ceafa, zona inferioară a spatelui, palmele, lobii urechii, interiorul coapselor. Iar mai jos o să vedem ce zice un bărbat pe situl cu pricina:

Kamo

23.04.2010 - 00 : 24

Vax

Pe noi ne intereseaza doar c*rul. * care mai vor si altceva sa-si plateasca un gigolo sau sa se faca lesbiene.

Articolul aici. 

Omul ca scursură şi consum

            Există o siguranţă în nesiguranţa noastră care ne face să fim stăpâni pe nimic. Acolo, în iluzia clădită cu paie, se naşte perimetrul aşa-ziselor câştiguri. Păcat, însă, că trebuie să cuantificăm totul, să valorificăm umanul din noi. Ciudat şi chiar interesant este faptul că nivelul de împlinire al omenirii a ajuns să fie calculat şi disecat în funcţie de un barem matematico-economic, de parcă fericirea creşte în funcţie de rata şomajului. Interesante mai sunt mecanismele actuale de eficientizare şi de consum, aşa de interesante că omul nu are nevoie în fapt să fie disecat prin ele. Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.

            Omul, din perspectiva corporaţiilor avide de câştiguri, nu este decât un pion sedus de produse, în căutare de obiecte şi de ustensile care să-i satisfacă egoul de a pune mâna pe orice. Evident, falsa impunere a unor mărci, la fel şi posibilitatea de a cumpăra orice, nu duce la reuşită şi împlinire, însă marile organizaţii nu te vor lăsa niciodată să dai greş, mereu te vor aduce pe drumul cel voios, adică pe drumul lor cel bun. De ce să mai vrem altceva în afară de ceea ce ni se oferă? De ce să ne mai punem întrebări când totul este de vânzare? Este normal să fim fericiţi că ne identificăm cu un produs, să-l promovăm gratis şi chiar să ţipăm că el este cel mai bun. Este normal să le facem curăţenie prin fast-food, dar să aruncăm cu totul felul de lucruri în spaţiul public. Normal, nu e frumos să nu strângi după ce ai mâncat în ograda unei corporaţii, nu? Să-i ştergi şi masa, să nu uiţi! Dar să scuipi pe stradă! Până la urmă, falsa morală promovată de corporaţii nu este rea, este doar periculoasă, răufăcătoare, prin aceea că obligă la un altfel de comportament, la o uniformizare benefică lor şi numai lor!

Goana după esenţă

    Pasiunea pentru esenţial a fost drama presocraticilor şi reprezintă arhetipul gândiri contemporane. Thales, în goana după adevăr, a fost printre primii care şi-au pus întrebări cu privire la începutul lumii, la acel prim principiu (vis primitiva activa) care guvernează toate cele ce sunt. Noi, acum, în filosofie, păstrăm desenul lui Thales, dar îl numim fiinţă sau esenţă. În gândirea comună, fiinţa este simplu trecută ca esenţă. Acum, nu numai filosofia se ocupă de studiul fiinţei, cam toate ştiinţele pornesc spre un ţel de genul acesta, numai că se pierd pe drum…

      Până la urmă, cel care vinde în piaţă, când te întreabă ce vrei să cumperi, se întreabă în vederea fiinţei. Sigur, nu face ontologie sau metafizică, dar gândirea, aşa cum a fost ea proiectată de /moştenită de la Aristotel, obligă la argumente de ordin cauzal. De fapt, totul se răsfrânge cauzal; nu trebuie să faci filosofie ca să-ţi pui întrebarea: de ce? Dacă stau să mă gândesc bine, copii, când încep rostul prin viaţă, când se întreabă cu privire la orice, nu fac decât să ne arate că ei sunt adevăraţii metafizicieni ai vieţii, nu oamenii de ştiinţă, obosiţi de cutume şi tradiţii precare, ci oamenii cu o privire pură, lovită de singurul lucru care îi mâna pe greci să facă ştiinţă – curiozitatea.

      Mirarea, în filosofia contemporană, este un moft, ea nu mai ţine de ochiul filosofiei, ci de dulapul ei, totul fiind acum în bună parte doar metodă şi studiu calculat. Însă, ce uită aceşti iluştrii nătăfleţi este tocmai faptul că ei obiectivează jocul mirării şi al interogaţiei. Ei încearcă să argumenteze un ţinut în sine epistolar, mitic, doresc să plaseze filosofia în spaţiul epistemicului chiar cu riscul de a o rupe de ceea ce este în esenţă sau ce-i este în esenţă propriu. Am ajuns să facem o dialectică a metodei, a calculului logic şi formal, să ne pierdem între probleme ce se nasc din metodă, şi nu din mirare şi sclipire. Acum, toţi sunt filosofi, toţi se întreabă cu privire la modalităţile de abordare sau de tematică, dar nici unul nu stă pe gânduri (otium), nimeni nu mai este uimit de nimic, însăşi ideea fiind în sine obosită de hărţuială contemporană.

Câinii vagabonzi şi oameni muşcaţi pe stradă

        Astăzi am citit cel mai frumos comentariu la un articol într-un ziar online. Recunosc, mi-au dat lacrimile de râs, dar omul merită toată aprecierea şi stima pentru inventivitate. Problema câinilor vagabonzi nu a fost niciodată rezolvată. În fapt, instituţiile statului aşteaptă, stau cu mâinile în sân, şi când mai apare câte o victimă, încep să dea puţin din fălci. Nu mi se pare normal să mergem prin Bucureşti cu teama câinilor. Anul trecut peste 13.000 de persoane au fost agresate de câinii comunitari. Se cheltuiesc o grămadă de bani în documente, fictiv, iar oamenii sunt lăsaţi să fie sfâşiaţi şi omorâţi cu sânge rece. În fine, problema e mult prea mundană şi nu ar avea rost să o despicăm aici. Să citim comentariul cu pricina şi să zâmbim frumos, toate astea în timp ce ne muşcă un căţeluş drăgălaş de picioruşe şi de fund. Apropo, nu cred că avem precedent, dar soluţia ar fi, dacă tot îşi freacă toţi mâinile, să dăm primăria capitalei în judecată, să vezi atunci cum apar soluţii, ies pe bandă rulantă!

''Am nişte idei uneori, pe care mulţi le-ar putea considera ciudate, dar în opinia mea sunt foarte frumoase. Spre exemplu aceşti câini comunitari ar trebui strânşi şi duşi într-un super adăpost unde să fie hrăniţi şi îngrijiţi. Apoi zilnic aproximativ 100 de câini sa fie eliberaţi pe un teren de câteva hectare pentru a fi împuşcaţi în scop de agrement. Sunt destui ca mine care doresc violenţa şi în realitate nu doar la televizor. Pentru fiecare câine împuşcat vânătorul ar trebui să plătească 30 de euro. Astfel s-ar obtine bani pentru îngrijirea celorlalţi câini rămaşi în adapost care ar trebui să fie vioi şi sănătoşi pentru a face vânătoarea mai captivantă. Carnea câinilor ucişi ar putea fi donată sau vândută restaurantelor chinezeşti dupa un control sanitar-veterinar iar din pielea acestora s-ar putea face diferite articole de marochinărie. Deameni s-ar putea organiza şi o vânătoare non-letală cu bile de paintball unde câinii doar să sufere şi să schelălăie dar să nu moară.''

Nebunia de a reuşi

          

         Trăim vremuri nebune, cu patimă şi foc. Am ajuns să ne dăm în cap la fiecare colţ de stradă. Ne ţinem în braţe doar din dorinţa de a reuşi. În fapt, singurul adevăr demn de luat în calcul, într-o societate de consum, este monologul sorbit şi deghizat într-un dialog cu restul societăţii. Să fim serioşi, câţi vor să-ţi fie bine? Câţi simt cu adevărat că fac ceva pentru tine, fără a avea ceva ascuns care să-i determine să te ajute?

            Îmi este greu să cred în vorbe goale, în preoţi deghizaţi, în oameni ai cuvântului şi angelicului. În fond, dacă stau să mă gândesc, în goana asta după supravieţuire sunt aruncaţi toţi. Nimeni nu scapă. Fie că eşti sfânt sau diavol! Suntem nevoiţi să fim  răi, să tragem în dreapta şi-n stânga, suntem asupriţi să fim buni, milostivi, să ne dăm coate şi să zâmbim fals. Ce interesantă ar fi o lume dacă valorile s-ar inversa şi în loc de un salut am arunca câte o înjurătură! Măcar aşa am fi sinceri cu ce simţim. Cum ar suna: Bună ziua! Iar răspunsul: Du-te dracu’! Interesant, nu?

            Cele mai umile feţe ascund pete în ele; nu există nimic care să se compare cu aceşti falşi ipocriţi, cu modul lor mârşav de a spurca noeme, totul fiind doar o aromă bună de gustat şi de aruncat la closet. O să învăţăm să devenim aşi într-ale actoriei şi milostivirii, o să fim mai presus de toate şi, uite aşa, o să vânăm cu nesaţ! 

Să luăm viaţa în glumă?

            Cele mai iluminate minţi au spus să luăm viaţa în glumă. Evident, cele mai frumoase minţi văzute de mine, nu cele care se fac pe la facultăţi cu forţa şi cu idei pe de rost învăţate. Nu există nimic mai frumos decât să te investeşti în ceea ce nu este în programa şcolară, să te falsifici în faţa profesorilor, dar să câştigi în faţa ta. Cred că, în timpul facultăţii, nu am făcut niciodată ceea ce era cu adevărat în programă, mereu m-am legat de ceva, am încercat să fiu situat în paradigma respectivă, dar să aleg totuşi ceea ce-mi convenea.

            Cum spuneam, putem să luăm viaţa în râs, să ne descotorosim cu totul de cele ce sunt, să ne aruncăm în marea învolburată a deşertului şi să visăm cum nimeni nu o face? Aş vrea să putem, aş vrea să zburăm cu adevărat, să ne stingem într-o lacrimă şi să dansăm perfid întru-alta, dar mă tem că blestemul este mult prea mare pentru noi, viaţa este mult mai mult decât putem duce. Cele mai frumoase minţi au spus să luăm viaţa în glumă, însă ele, culmea, nu au reuşit niciodată. Au cochetat cu această idee, dar nu au pus-o în practică…Să fim oare mai mici decât ideile noastre? Să nu putem să schimbăm aşa-zisul dar cu care ne-am pomenit la naştere, în speţă, cel de purtători de viaţă? Viaţa nu este o glumă, ci o glumă bună, cum adesea am spus; ar trebui să o dezlegăm de şnurul ce o leagă şi să o purtăm în jurul nostru cu adevărat, să nu ne mai minţim că totul este frumos sau urât, să încercăm să aderăm la jocul de forţe ce se stârnesc în noi, să ne lăsăm duşi de ele şi să fim ca animalele, liberi şi totuşi prinşi în existenţa asta nebună. 

Cum să dai răspunsul la toate?

       Mă întreba cineva cum este să pui pe tapet aşa o multitudine de gânduri şi trăiri, să te descoşi în faţa tuturor, să le arăţi cele mai intime răvaşe, să te dezveleşti de temeri şi să cânţi cu propria ta cenuşă. Ce nu ştia omul este că viaţa mea, aşa cum este şi a ta, sau a celui de lângă tine, nu este decât o glumă bună, nimic nu este bătut în cuie, blocat în propriile virtuţi de a nimici şi cel mai fioros curent ce alunecă spre tine; viaţa este un truc din care scapă doar trişorii. Cu zâmbetul pe buze!

      Suferinţa nu este făcută pentru oameni slabi, secătuiţi de toate cele ce sunt, ea se propovăduieşte acolo unde nu sunt tipare, în ghiocul celor puternici, în punctul de fugă al oamenilor cu gânduri măreţe, acolo unde se nasc troiene şi unde se pun iscoade, în abisul golit al Zeilor. 

La ce bun poeţii?

    La ce bun poeţii? – se întreabă Heidegger, pe linia lui Holderlin, dacă omenirea şi-a pierdut din sclipirea cea timpurie, dacă totul acum este presărat cu nesaţ peste ciment. Poeţii, spune Heidegger, sunt cei care încă mai pot să ajungă la o urmă a zeului, a vremurile ce par stinse, adulmecate acum de cotidian şi banal. Grecul, în antichitate, era laolaltă cu zeul, se punea în acord sau chiar se lua la întrecere cu zeul. Zeii erau peste tot, lumea nu era ruptă cu totul de transcendent. De fapt, problema nici nu se punea în termenii transcendenţei. 

     Astăzi, când totul este acaparat de o lume furibundă, avidă de iluzii deşertice, cum ne tot avertiza Nietzsche, nu mai avem nimic din mirarea grecească, din îndoiala socratică…Lumea, aşa cum apare în contemporaneitate, este sătulă de întrebări, a ajuns la o aşa-zisă maturitate în care nu mai există iz sau rost de uimire. Totul este fabricat şi ambalat cu o nemiluită vanitate sub semnul certitudinii, noi nu ne mai punem întrebări, noi ne dăm răspunsuri – totul este simplu şi frumos aşa…

       Portretul omului contemporan este acaparat de o mască fixă, fără de foc şi râvnă. Cutezanţa, de care vorbeşte Heidegger, nu este decât o sclipire a ideii de voinţă, ea nu poate prinde gândirea şi limbajul sub o singură pătură, dar te poate arunca în spaţiul balanţei, al focului  cernut de tine. Cutezanţa, aşa cum apare la Rilke, pare să exprime o formă de vivacitate specifică animalului. În fapt, asta era şi ideea, să cadă accentul pe naturaleţe, pe ceea ce s-a rupt de noi odată cu gândirea platoniciană. 

Sex pe facebook

"Folosirea sms-urilor, a reţelei Facebook şi a altor platforme de socializare îi determină pe cei care au început de curând o legătură sentimentală să întreţină relaţii sexuale mai devreme, potrivit unui sondaj citat de Reuters."

Asta înseamnă că reţeaua de socializare rezolvă problema discuţiilor preliminare. Ba mai mult, ce este mai interesant este faptul că noile prietene încep să caute, după ce s-au aruncat în noua relaţie, fostele prietene ale actualului iubit. Găsit virtual, evident! Femeile sunt mai curioase! Însă, am o dilemă, bine că nu este o trilemă, cine hotărăşte când este mai devreme? 

Articolul îl găseşti aici.

Zâmbetul tiranului

        

       Am vrut să încep acest articol prin a vorbi despre tiran, victimizarea tiranului şi perversiunea cu care îşi seduce victimele. Mi-am dat seama, după câteva rânduri, că tiranul e banal, ar fi prea mult pentru noi să pierdem timp cu unul care vrea să pună mâna pe cât mai multe lucruri fără a face nimic. Aşa că, în toată agonia de faţă, un zâmbet mi-a surâs întrebându-mă, unde este demnitatea? Putem noi să vedem cu adevărat sau suntem adânciţi în propria noastră conştiinţă? Poate să existe demnitate într-o lume contopită cu dorinţe?

            Suntem în secolul vitezei, al goanei după tehnologie, al gândului că totul va fi mai uşor dacă vom lasă totul în seama calculatoarelor. Suntem dependenţi de ustensil, şi chiar mai mult, ne identificăm cu aşa-zisele noastre valori, ne batem cu pumnul în piept pentru nişte produse, ne punem piedici unul altuia, încercăm să venim cu soluţii tocmai acolo unde nu este nevoie, luăm pastile pentru orice, dar uităm că ele tratează doar efectul. În lumea aceasta, o lume a mijloacelor, se găseşte şi hoţia tiranului, a individului care se află pe buzele tuturor, a omului bun la toate, a celui care gândeşte pentru toţi şi pentru nimeni, aici întâlnim escrocheria meschină şi vehementă a infractorului care-şi spune cu zâmbetul pe faţă că el este doar un simplu Don Dresor.

            Putem noi să zăbovim cu sinceritate, când alergăm la metrou, când folosim zece calculatoare, când citim de pe internet, sau ne mirăm de nu ştiu ce invenţie, putem noi să mai înţelegem demnitatea cu adevărat, să o mai găsim pe stradă sau chiar la îndemână, în buzunar? Sincer, nu! Nu cred că mai ştim să apreciem ceva, nu cred că ştim ce este aia onoare sau cuvânt, ba chiar mai mult, nu cred că aflăm din presă sau de pe internet că există cuvântul etică, sincer, nu avem cum, aşa multe informaţii, aşa de multe soluţii, pe toate drumurile, cine ar mai avea tupeul să ridice vreo problemă când totul este de vânzare? 

De ce se despart femeile de bărbaţi?

            Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că vom ajunge la un răspuns satisfăcător, dar uităm că rănile nu se închid aşa, ci se adâncesc şi mai mult în nepătrunsul hăituit de noi. Motivele unei despărţiri nu vor exista niciodată, şi asta pentru că nu există motive reale, există nişte puncte de saturaţie, nişte mici răscoale care decid să se strângă într-un ultim şi suprem fuleu.

            Bărbaţii nu au fost niciodată inventivi, ei mereu au fost preocupaţi să vâneze, să stigmatizeze teritoriul, să înfulece orice pradă cu nesaţ şi să stea pe loc. Femeile, dimpotrivă, fiind nevoite să fie alese, au fost obligate să găsească tertipuri, să fie din ce în ce mai sigure pe nesiguranţa lor, totul fiind doar un truc, o paiaţă zâmbitoare ce îşi propunea să atragă şi mai mult în capcană potenţialii cimpanzei. Însă ce se desprinde de aici? Cu ce s-au ales femeile spre deosebire de bărbaţi? Ei bine, femeile, fiind nevoite să se lase prădate, au găsit şi rafinamentul, tactica, suavul, lascivul, au găsit mrejele fermecătoare ale avansurilor, au învăţat să aleagă şi, deci, să fie rafinate. Lucru care scapă cu desăvârşire bărbaţilor. Astfel, înarmate cu un bagaj de jocuri şi cuvinte, au început să sorteze, să disece şi mai atent fiecare potenţial partener în parte, totul fiind în esenţă doar un joc. Sexualitatea, dansul, perversiunea, au devenit amicii femelei, şi asta pentru că masculii presau cum puteau ei mai bine, adică forţând nota.

            Evident, cercul vicios răsare, şi un maimuţoi se prinde că este timpul pentru schimbare, că ar trebui să înveţe limbajul femeilor, adică să se joace, să danseze exact ca ele, să fie şiret şi să privească exact acolo unde doare, adică în mănunchiul orgolios de vulnerabilitate. De aici şi până mai departe a fost doar un pas. Bărbaţii au început să-şi filtreze terenul, au ridicat ştacheta, au început să-şi măsoare cuvintele, să fie mai domesticiţi, să facă trecerea într-un final de la barbar la civilizat. Însă, în goana după pradă, bărbaţii au ridicat şi mai mult nivelul de percepţie al femeilor cu privire la tacticile lor de agăţat. Mai frumos spus, bărbaţii au jucat dansul lor, dar pe muzica femeilor.

            Şi acum, să revenim la ce ne doare, de ce se despart femeile de bărbaţi? Urmărind raţionamentul de mai sus, este destul de clar de ce femeile aleg să fugă de bărbaţi. Se tot aude prin piaţă că bărbaţii sunt perverşi, meschini, schimbători, că fug după multe şi vrute, dar în fapt unul dintre motivele despărţirii stă închis tocmai în acest mit: perversiunea. Femeile sunt menite să fie iubite, nu înţelese, spunea nu ştiu cine, aşa e, şi asta pentru că joaca este mai presus de toate. O femeie se desparte de un bărbat când el uită să mai fie pervers, când el uită să o mai mintă frumos, chiar dacă încearcă să o facă. Femeile se despart de bărbaţi pentru că dansul le este străin bărbaţilor, că nu mai ştiu să fie aşa de seducători cum au fost, că drumul lor şi certitudinea lor că au pus mâna pe o bucată se destramă din chiar acel moment. Femeia simte şi miroase mai mult decât oricine. Ea fuge de tine pentru că ai devenit comod, ai uitat să o mai vrăjeşti şi să o amăgeşti aşa cum o făceai. Femeia fuge de tine pentru că scara evolutivă o obligă să facă asta. În competiţia asta nebună câştigă doar cel mai şiret, şi nu cel onest. Sinceritatea nu există în cumpănă! Femeile se despart de bărbaţi pentru că ei nu mai ştiu să facă dragoste, nu mai găsesc nimic nou cu care să le surprindă, nu mai fac faţă propriei lor dispute, a jocului cu care le-au hrănit încă de la început, când le-au sedus şi le-au adus în spaţiul potenţei lor. Femeile fug de bărbaţi pentru că bărbaţii aleg să plângă după ele, decât să alerge după ele, să ţină aproape sentimentul de incertitudine, şi nu de câştig. 

Patru semne că eşti bătut în cap

Ce interesante sunt soluţiile de genul celor prezentate prin reviste:

Un semn că te doreşte! Cum să ajungi frumos când eşti urât! Cum să te scarpini în fund în timp ce te scobeşti în urechi! De ce să zâmbeşti la locul de muncă? Cum să te dezvirginezi cu un ciocan? Cum să slăbeşti mâncând? Cum să te îngraşi slăbind? Cum să pui mâna pe el? Cum să scapi de trecut şi să te trezeşti în viitor? De ce este libidoul mărit când te uiţi la un meci de fotbal!? De ce să nu te speli pe mâini când ieşi de la toaletă!? Cum să arăţi impecabil la 80 de ani? Vrei să fii ager la minte? Cumpără un tampon! 


Vrei să faci sex cu altcineva în afară de tine? Uită-te în oglindă! Cum să ai dinţii albi, dar să miroşi a usturoi! De ce femeile sunt vulnerabile? Cum să te menţii în formă în timp ce stai? Vrei să te calmezi? Mănâncă un cârnat! Ce este tensiunea sexuală? Lacrimile femeilor taie pofta de sex a bărbaţilor. De ce plâng femeile după ce fac dragoste? Ştiinţa ne învaţă că bărbaţii infideli sunt proşti la pat! Fecioarele sunt bune la pat! Leoaicele sunt cuminţi în casă! Feng shui şi salata cu viţel de oaie! 


Psihologia dragostei te învaţă cum să descoperi tainele iubirii! Semne că iubitul te înşeală! Ghicitul în talpa picioarelor sau podomantia. Bărbaţii sunt atraşi de femeile vulnerabile sau respinse în dragoste. Când prietenia se transformă în dragoste. Ce nu trebuie să ştie femeile? Semnificaţia replicilor de despărţire ale femeilor. Află unde este Moş Crăciun pe gps sau internet. 

Cum să scăpăm de plictis?

            M-am gândit mereu la esenţa vieţii, mai ales că am întâlnit pe parcursul acestui circ o grămadă de oameni care aveau de gând să se omoare, pentru că nu ştiau care este esenţa vieţii sau dacă există. De fapt, mint, nu m-am gândit serios decât atunci când am început să văd că numărul celor care au de gând să se sinucidă începea să crească. În fond, viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un joc de zaruri. Şi când zic joc mă gândesc la sensul cel mai simplu şi mai natural. Treaba este în felul următor - noi ne plictisim, asta e miza tuturor celor ce sunt.

            Matematica probabilităţilor a fost inventată nu pentru a descoperi esenţa lumii în care trăim, ci pentru a stabili o posibilitate fermă de a câştiga la loto. Viaţa, aşa cum este construită, evident, de noi nu este nimic altceva decât o fugă de plictis. Suntem plictisiţi de toate şi de tot. Ne căsătorim din plictis. Ne ducem la cumpărături din plictis. Facem copii din plictis. Avem locuri de muncă din plictis. 
          Camus vorbeşte de absurd, însă nimic nu este absurd, ci calculat cu o precizie de furnică. În fapt, totul este o luptă cu plictisul, tot, absolut tot. Iubim pentru că ne plictisim. Ne minţim că iubim, că suntem romantici. Dansăm, râdem forţat, facem ritualuri, inventăm religii (vezi scientologia sau mormonismul lui Joseph Smith, Jr.), căutăm muzică, scriem poezie şi filosofie, cântăm în cor şi scuipăm seminţe.

            Să fim serioşi, nimic nu este absurd, însuşi Sisif a conştientizat asta, însă Camus a văzut prea puţin, a rămas la primul strat, nu a privit cu ascuţime. Sisif nu şi-a luat soarta în braţe, nu s-a însurat cu ea, a luat în râs râsul însuşi, a arătat că totul e plictis şi a căzut în lanţul cauzal al inerţiei tocmai ca să ne deschidă ochii: suntem mici şi alergăm după acadele, ne prefacem că facem ştiinţă şi rachete când, în fapt, fugim de moarte, ne ascundem după iscoade şi rânjim forţat pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva de făcut. Suntem nişte maimuţe care au pus mâna pe ustensile, şi asta pentru că ne plictiseam, ne doream să fim viteji ca leul sau ca tigrul, râvneam la zbor şi la păsări. Nu evoluţia a ridicat ştacheta, ci plictisul, nevoia de a te scoate din braţe, din moliciunea cu care-am fost stigmatizaţi la naştere, de neputinţa cu care ne-am înzestrat de-ndată ce am fost aruncaţi pe pământ. 

Una este a înţelege şi alta a accepta sau una este a vrea şi alta, a putea

            Există în fiecare dintre noi o luptă cu propriile noastre ocolişuri, un fel de temei ce ţine să ne frământe mai mult decât propria noastră potenţă, decât propriul act ce stă ca scenă pentru eşecurile dorinţelor noastre. Spunem că înţelegem cum stau lucrurile, că ştim ce se întâmplă cu ele, dar nu putem să le acceptăm, totul fiind într-un final doar un adaos greu de suportat. Spunem că am acceptat pur şi simplu, fără să ne mai uităm în dreapta sau în stânga, dar uităm că înţelegerea vine la pachet.

            De fiecare dată se ascunde un topos malefic în spatele fiecărui gând cu care ne zbatem la drum, dar aproape de fiecare dată încercăm să-l înduplecăm, ne spunem că suntem mult prea mari pentru o lume aşa mică, că nasul nostru miroase mult mai mult decât poate duce. Însă, reuşim cu adevărat să străpungem acest gard ineluctabil? Găsim soluţii sau ne poticnim în propriile eşecuri? Este foarte uşor să spui că ai înţeles un lucru şi că-ţi este totuşi greu să-l accepţi, totul fiind mult mai mare decât propria ta năzuinţă de a îndupleca un leu ce se soarbe într-o gheară. De ce să nu luptăm până la capăt? De ce să lăsăm totul în seama unei logici elementare ce ne separă de noi?

            Acceptarea nu poate să existe fără o anume comprehensiune, ea nu poate să răsară direct spre noi, să ne fure prin surprindere, trebuie să fie presărată cu un soi de înţelegere, cu un teren uscăcios ce aşteaptă să fie totuşi ferm. Să vrem să putem, aş spune! Puterea fără de voinţă este ca apa fără de hidrogen! La fel şi cu acceptarea, cea care ne pune în genunchi, arătându-ne că suntem slabi într-o lume plină cu oameni la fel de slabi. A forţa norocul unei mai bune conduite, înseamnă a te lăsa cuprins de nenorocul unei mai proaste înţelegeri, adică a nega ceea ce vrei să înţelegi, tocmai ca să accepţi. Negativul trebuie înţeles, însă, ca având o funcţie pozitivă. Ca să rupi cu totul, trebuie să priveşti cu ochi de lup chiar şi acolo unde nu există sânge. Să fim paznici la turmă, dar să lăsăm lupul să sfâşie!

            Când alergăm pe un stadion şi simţim că trupul ne sugrumă, abia atunci ajungem să conştientizăm mersul perfid al speranţei, al leacului ce stă închis în noi. Omul nu ştie să-şi educe himera, dar ştie să se toarne în ea! Cum spuneam, când focul trupului te cuprinde, când simţi că nu mai poţi, exact atunci ajungi să conştientizezi zăhărelul voinţei, abisul ce pompează forţe malefice în tine, demonul chinuitor, acel fier încins care incită la cotropire, la foc şi pulbere, la ceea ce ne dă forţă ca să putem continua, într-un cuvânt, la putere. Aş spune, puterea nu poate să fie gândită fără orgoliul vrerii, nu poate să fie măcinată şi pusă într-un sac ontologic, fără să nu avem temeiul ei, să nu putem să o percepem cu adevărat în pliul ei, în ceea ce-i dă torţă şi foc!  

Deşertăciunea sufletului

    
   Ce frumos este să cânţi la fel cum ai scrie! Ce frumos este să scrii cu note muzicale, să te contopeşti cu irealul din tine, ţinând şi ţintind spre un-altul mereu, spre un ţinut ascuns ce scoate capul, prin sunet, afară! Cei mai frumoşi oameni au compus; nu există sfinţi sau filosofi, nu există nimic cu care să se compare sublimul muzical, nici măcar iluzia tăcerii rupte din rai.       
     Erosul se împleteşte cu idilicul noumenal în spaţiul muzicii, aici se întinde fructul interzis, aici devine posibil, de aici răsare şi se scutură de himere. Muzica este cheia şi răspunsul nostru în faţa neputinţei cu care ne-am stigmatizat la naştere. Muzica este făuritoare de sens şi de oceane, ea este singura ce ţine să străbată deşertul şi iluzia fiinţei. Ea uneşte somaticul, îl taie şi-l disecă cu trandafiri şi spini de gheaţă. 

Frizerul

            În goana cu care ne hrănim la fiecare pas, găsim şi ciobul cu care falsificăm orice trăire autentică. Una dintre himerele ce prefac viaţa în iluzie stă înfiptă în gândirea de tip atotştiutor. Credem în noi, în nevoile şi în certitudinile noastre, încât nu mai avem nevoie de nimic altceva. Ne uităm în oglindă şi totuşi fugim de imaginea ce se reflectă dincolo şi întru-ea. Frizerul, în schimb, operează, pe lângă celelalte ustensile, cu oglinda. Poate că singurul om care ştie cum să vadă cu adevărat este frizerul. Noi, în oglindă, ne ascundem imperfecţiuni, ne stârnim speranţe şi reuşite. 

      Frizerul, precum daimonul socratic, are rolul de a te pune pe scenă. El este cel care vede trăsăturile tale, el vede dincolo de tine, culmea, vede în tine, în ceea ce vrei să vadă şi nu numai. Frizerul este esteticianul fără de taină, de el nu poţi fugi, el este acolo ca să te pună faţă în faţă cu temerile tale. Pesemne, frizerul este şi cel care te ajută să te ascunzi cel mai mult de tine, dar şi de ceilalţi. Asemenea daimonului, a fiinţei intermediare, frizerul este cel care unelteşte cu tine, este îngerul şi rugăciunea întocmită şi pusă pe fapte, te duce şi te seduce cu mâinile, te face frumos sau urât, te înţelege şi chiar te suportă. Mâinile sale sunt uneltele divine prin care se nasc noeme, gândurile sale devin pârghii de pus în aplicare, iar alura sa îţi dă virtutea creatoare şi mincinoasă. Frizerii, ca mulţi alţii, sunt acei indivizi care au norocul să ne surprindă în intimul nostru, ei intră acolo unde oceanele pocnesc. Tumultul nostru falacios devine acum o izbândă de tăiat cu fineţe şi simţ graţios. 

        Omul nu se poate ascunde cu adevărat, nici nu are cum; în omenire stă o pată ce uneşte, ce ne pune în spaţiul presărat cu impersonalitate şi foc. De aceea, în făgaşul gândurilor noastre, se găsesc proiecţii comune, pârghii genealogice sau chiar mituri care ne urzesc şi contopesc. Frizerul ne străbate hotarele pentru că străbate fiorul oglinzii, pentru că este un geniu al imaginii, ale temerilor şi drumurile ce par apuse. Noi fugim de noi, de alţii, de toţi şi de toate, însă în viaţă există, chiar dacă nu credem, în zonele cel mai puţin palpabile, indivizi intermediari, cei care ne leagă, fie că vrem, fie că nu vrem, de ceilalţi. Muzicianul ne aruncă în spaţiul artei, frizerul ne pocneşte în spaţiul efemerului. Toate fiinţele intermediare conturează o lume a seducţiei şi a cuceririi. Noi, turma, adulmecăm şi frângem totul cu speranţa de a ne regăsi cumva în impersonalul de faţă, în nemilosul ochi al oglinzii care naşte frunze apuse şi speranţe deşertice.  

Ca simbol aş vrea inima ta

          Cum să te rupi de cineva dacă totul a fost în jurul lui, dacă chiar totul s-a redus la el? Cum să avem tăria să ne rupem de un seducător, de un om care te-a luat de mână, te-a purtat de colo în acolo, ţi-a arătat că viaţa înseamnă mai mult decât o simplă rătăcire, cum să scăpăm de tot? Când iubeşti o persoană te identifici cu ea, cu năzuinţele ei, cu ceea ce pare ilustru pentru ea. Contopirea înseamnă, într-un final, o aproximare a unei măşti, a unui discurs lasciv, a unui decor ce se lasă vopsit tacit de amândoi. Iubirea este ca o mască fixă, ca un chip strâmt, un chip ce se lasă violat de ideea unei singure voinţe, aceea de a sta nemişcat într-o lume goală, într-un deşert plâns cu himere. Aici, în goana după siguranţă, ne dăm mâna, ne luăm unul pe altul, ne purtăm ca şi cum totul ar fi perfect, căutăm să fie totul cât mai sigur, să ne lipim cu dezordinea noastră. Dar, până la urmă, nu reuşim! Pentru că două persoane nu pot să stea pe acelaşi deal, nu pot să se lege perfect, să se concretizeze într-o singură şi ineluctabilă dorinţă. O mască va fugi până la urmă, se va rupe de sincronicitate, va simţi că fluieră şi altceva în ea, iar atunci…va pleca.

            Celălalt? Ce se întâmplă cu el? Mulţi aleg sinuciderea, pentru că viaţa ca proiect contopit nu-şi mai găseşte sensul, culoarea, totul fiind pierdut şi închis. Celălalt este mort, chiar dacă nu este, el trebuie să-şi renegocieze masca, să-şi aducă aminte că totul este devenire, şi nu dispreţ sau obsesie, fanatism şi perfecţiune, va trebui să trăiască fără de voinţă, să se lase violat de multitudinea de măşti ce se revarsă lasciv în el.   

Despre noi

  Tu te-ai contopit cu totul. Ai ajuns să vorbeşti ca mine, să gândeşti ca mine, să-mi asculţi muzica, să-mi citeşti gândurile. Ai ajuns să-mi porţi hainele, să mi le speli, să te torni cu totul în mine. Ai ajuns să vezi cu ochii mei, să asculţi cum ascult eu, să te superi în felul meu, să nu mai vrei nimic din ce este al tău. Ai ajuns să crezi în ceea ce cred şi eu, uite aşa ai uitat de tine. Te-ai aruncat cu totul în lumea mea, te-ai înecat în ea, te-ai sufocat cu ea, iar acum îţi este greu, nu mai poţi să mergi cu picioarele tale, ai nevoie de mine, ai nevoie de mine ca să te ţii pe tine. Însă, ceea ce nu înţelegi tu este că nu mă pot culca cu mine, eu nu mă pot asculta pe mine, eu nu am nevoie să mă văd pe mine în tine. Eu am nevoie să mă torn, la fel ca şi tine, într-un loc, într-o grădină care să mă poarte aşa cum te poartă pe tine. Ăsta este motivul meu, aşa este lucrul care ne desparte, aşa arată firul care ne omoară mica noastră idilă. 

Relaţia perfectă

            Fără să vrei, mutilezi oameni în drumul tău spre făgăduire. Nu te uiţi în stânga şi în dreapta, iar dacă o faci, nu ai timp să ai grijă de toate şi de toţi. Nu ştiu dacă putem să ne cerem iertare cu adevărat, mai ales că nimeni nu poartă nicio vină. De ce să fim vinovaţi pentru propria noastră incertitudine, de ce să fim puşi la zid pentru micile noastre trucuri? Viaţa în sine este un joc cu personaje, în care se petrec o sumedenie de accidente, fie că vrem, fie că nu vrem. Poţi să judeci un om pentru că s-a îndrăgostit de altcineva, îl poţi pune la zid pentru ceea ce a simţit? De ce căutăm să înţepenim indescifrabilul, de ce să nu ne lăsăm purtaţi de adevărul tremurului nostru? El este singurul care cântă. Să dansăm aşa cum o fac delfinii în apă, dar să înţelegem că totul se termină, că o relaţie se consumă, că un om ce era un munte, poate să fie nimic, să cântăm cu propria noastră cenuşă şi să trăim funebrul gândurilor utopice…

            Găsim în oameni, de obicei, soluţii, ne agăţăm de ele, chiar şi acolo unde nu sunt, şi strigăm în gura mare că am ajuns la ceruri, însă nimic nu este mai frumos decât deşertul ce se scurge printre degete, nimic nu este mai frumos decât gândul unei iubiri pierdute ce se revarsă tacit în amintirile şi năzuinţele noastre. Eclectismul gândurilor noastre este simptomul bolnav al adevărului, noi nu putem să strângem în braţe o singură mască, noi nu putem să fim închişi ca nişte cărţi pierdute de timp, noi suntem meniţi dansului meschin al jocului dintre complezenţă şi existenţă, al focului ce se naşte din dorinţa obscură de a strânge laolaltă toate himerele din viaţa noastră, al faptului că însuşi desfrâul ce se naşte din acestea este doar un iz de goliciune ce ne conduce la moarte.

            Am învăţat să ne jucăm cu cei din jurul nostru, cum şi ei au învăţat să se folosească de noi. În lume nimic nu costă cu adevărat, doar iluzia că putem conduce orice până la capăt! Aşa că, fie vorba între noi, nimic nu duce la moarte cu adevărat, nimic nu destramă o relaţie sigură…poate siguranţa că o vedem sigură! 

Poză  de aici.

Noul an

            Am învăţat să privim îndărăt cu o anume baie de mulţumire, să nu ne mai uităm critic la nimic, mai ales la capăt de an. De fapt, impropriu spus, capăt de an, ştim foarte bine că este doar un biet calendar, o matematică inventată de nu ştiu cine... În fond, nici nu are sens să ne privim încordat, mai bine să ne lăsăm duşi de iluzia unui calcul subtil, decât să ne amăgim cu tristeţi precare. Putem? Normal, nu. Oricât am încerca să ne eliberăm de năzuinţele noastre, de focarul de infecţie ce putrezeşte lasciv în noi, nu am reuşi, doar suntem timp, nu? Omul este timp, el dă semnificaţie şi cauzalitate tuturor păcatele şi dorinţelor, omul capătă de toate şi totuşi nimic, totul fiind doar un pumn de iluzii.

       Cu toate acestea, anul nou nu vine pentru toţi, nu că ar veni cu adevărat, dar ar trebui să învăţ şi eu să mă bucur de aceste lucruri, să încerc să mă integrez în prăpastia avidă de nimic. În fond, mi-am dat seama, nimic nu mă mai poate mişca. Să fii de lemn sau de piatră? Ce alegi?

       Aş vrea totuşi să vreau, să-mi doresc şi eu ceva, să nu mă mai gândesc aşa de mult la ziua de mâine, să pot să vreau, să vreau să pot, să fiu cumva legat de lumea în care trăiesc. Aş vrea să nu  mai vreau şi totuşi să vreau să pot să nu mai vreau. Frica de eşec, frica deşertului, sărăcia, mizeria, toate, sunt prea multe, sunt aşa multe să nu le vadă cineva…

Promisiuni

        În cada cu minciuni se găseşte şi promisiunea. Nu cred în promisiuni, şi asta nu pentru că nu aş avea încredere în oameni, cum ar spune cineva în primă instanţă, ci pentru că omul nu are încredere în el însuşi, în ceea ce face mâine sau poimâine; aşa că, oameni buni, să revenim cu picioarele pe pământ, în lumea noastră reală, rece şi frumoasă, dacă vrem să trecem dincolo de iluzie. Dacă un om nu ştie ce vrea, dacă el nu are nicio şansă să se cunoască, de ce aş avea eu încredere în incertitudinea lui, de ce aş pleca de la premisa că totul este stabilit, de ce m-aş lăsa dus de valul unei bule de aer? Promisiunile sunt făcute să fie încălcate, pentru că altfel nu ar putea să fie. Promisiunile nu te ajută, ele te pun pe un drum condus de altul, de un-altul care te poate seduce cu zahăr sau sare. De ce să nu învăţăm să ne facem nouă o promisiune, să găsim un plan şi o rezolvare în spaţiul cauzalităţii noastre? De ce alergăm după ceea ce se lasă mai uşor de vânat? Comoditatea este bună, dulce, dar la rându-i este goală, dătătoare de minuni pe termen scurt, şi răufăcătoare pe termen lung. Hai să nu mai fim umili, să încercăm să ne rupem cu totul de constructe precare, iar dacă o facem, să încercăm să vedem că totul are un sfârşit, inclusiv iubita noastră viaţă plină de promisiuni. 

Într-un final, tot singuri ne culcăm

            Viaţa este făcută în aşa fel încât să ne lăsăm purtaţi de turme. Colectivitatea este măsura fără de măsură, trompeta şi chinul fără de foc, goarna şi baioneta prin care ni se eludează fapticul zilelor noastre. Ea este rugul şi jugul oamenilor angoasanţi, în ea găsim izvorul tămăduirilor şi răspunsul tuturor întrebărilor. Superficialul este la el acasă în turmă, în goana după avânt şi răspuns la întrebare. Dar viaţa noastră intimă este şi poate să fie una dintre uşile ce dezleagă avântul vieţii cotidiene. Intimul este, la fel ca alte iscoade, un tărâm de pus pe tavă, o alegere ce vine peste tine, ce ţine să te poarte fără intenţie în aşa-zisa lume a cognoscibilului; aici orice taină sau fereastră închisă se deschide, aici se dezleagă noeme şi tot aici se descrie indescifrabilul sau, cel puţin, ascunsul cu iz de rezolvare. Sigur că omul trăieşte în colectivitate, că totul este mai uşor când ni se dau răspunsuri de-a gata, dar asta nu este tocmai premisa vieţii noastre reale, a vieţii dintre pereţi, este ceea ce se vede, şi nu ceea ce este…În viaţa noastră absconsă, lumea se contopeşte într-un pahar, aici se preface şi se întoarce la o sută optzeci de grade; în ascunsul dormitorului nostru, lumea simbolurilor fragmentare dispare, se rupe de substanţă şi se preface în deşert şi goliciune. De ce ajungem să fim cu noi, doar cu noi? Pentru că, fie spus cât mai simplu, orice am face, tot la noi am ajunge, tot la temerile şi durerile noastre, tot la reuşitele şi joaca de doi lei, la destinul sau chiar norocul nenorocirilor noastre. În colectivitate ne rupem de întrebările noastre, de incertitudinea noastră, de mănunchiul odios de frământări. În spaţiul formal, incertitudinea devine formală, polii se inversează, capătă frământări uşoare, totul este presărat cu răspunsuri acum, totul se contopeşte, incertitudinile devin certitudini pentru că se leagă, se conturează într-un spaţiu aşa-zis obiectiv, într-un cumul de răspunsuri precare, reci, de lemn, de tradiţie, pârghii genealogice din care răsare banalul vieţii cotidiene. Într-un final, dormim singuri pentru că lângă noi nu este nimeni. Într-un sfârşit, suntem singuri pentru că altfel nu putem să fim. Chiar şi atunci când toţi dansează, când sunt lângă tine, cu lumea şi făgaşul lor plin de răspunsuri, tot singur eşti. Chiar şi atunci când este el sau ea lângă tine, tot singur eşti, tot rupt prin excelenţă eşti…Eşti singur pentru că natura psihosomatică te obligă să fii, eşti singur chiar în turmă, în mijlocul şi răcnetul cu care te violează dansul oilor.  

Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

De pe vremea copilăriei

            M-a cuprins o poftă de vremea liceului, de nebuniile din generală, când iubeam o fată şi mă duceam să beau apă de o mie de ori, doar ca să trec prin faţa ei, sau când ocoleam un cartier, ca prostul, să trec pe lângă balconul ei. M-a cuprins un gând al vremurilor nebune din curtea şcolii, când jucam fotbal şi făceam scheme ca să mă dau mare că eu sunt mai bun decât Ronaldo. Ce jucător fain era Denis Şerban de la Steaua, mai ştie cineva ceva de el? Nu cred.

            M-a furat o melodie ce mă obliga să dansez în faţa tuturor ca un nebun, să fac circ în faţa blocului şi să fiu certat de toate mămicile de pe scară, motivul fiind unul destul de întemeiat: pervertirea celorlalţi minori, eu fiind, evident, minor! Ele uitau lucrul acesta! Ţin minte că în liceu avem un prieten care avea un număr de telefon asemănător celor de la linia fierbinte, eram aşa de supărat că nu am şi eu un asemenea număr, încât, într-o zi m-am dus la o vânzătoare şi i-am zis: vreau şi eu o cartelă cu 69! Doamne ce nebun eram!

            Ţin minte că, la şcoală, nu puteam să stau locului; în clasa a patra avem o colegă care a avea ca scop impus de învăţătoare să-mi dea o palmă-n cap. Aşa am ajuns să cuceresc eu fetele, nu ca să descopăr marea fragilă a pubertăţii, ci ca să-mi apar pielea, coaja, de marea învolburată de palme. Ce crudă era învăţătoarea cu mine! În banchetul din clasa a opta m-am simţit cel mai bine, acolo am avut trupă, orchestră, o vedere la Dunăre ce ţine să ne spună că viaţa este doar un truc din care scapă doar trişorii. Acolo, am dansat, am simţit, am trăit primul meu blues, cu prima mea parteneră adevărată, care avea să plece în Bucureşti, să facă liceul acolo. Frumos şi trist! Însă, ce lucru durează o veşnicie? În liceu am fost dezamăgit, „am ales să fi ales părinţii mei un drum pentru mine, un liceu economic, cu planuri măreţe şi drumuri creţe, pavate cu  intenţii dezgheţe“. Cu toate astea, după ce-am trecut prin joaca aferentă liceului, cu muzică la difuzoare şi alte prostii, am avut prilejul să-mi întâlnesc profesorul, omul care m-a întrebat: Cât din tine este tine? Obsesie ce persistă al naibii de insistent şi în ziua de azi. Nu am putut să-mi fac nicio prietenă din liceul acela, nu ştiu ce avea, nu puteam să înţeleg, să mă acomodez cu faptul că iubirea poate să stea cu tine în bancă sau pe coridor. Aşa că, fie vorba, viaţa m-a luat de mână şi m-a aruncat pe alte ogoare. Ce frumos era la rockotecă, ce norocos am fost să prind vremurile alea, miercuri seară, o noapte ce se câştiga pe ritm de chitară!   

Totul este uşor în lumea noastră

Ascultam o nebunie, cum că o persoană poate să scrie, dar cu timpul să-şi dea drumul la scris, de parcă scrisul vine din mânecă şi se scutură prin conturul efemer al creionului, şi nu al minţii. Dacă nu ai minte, gânduri, idei, de unde vrei să-ţi vină scrisul în mânecă, de unde? Până aflăm măreţul răspuns, noi să ne vedem de lucrurile noastre şi să aşteptăm un nou cutremur în viaţa noastră banală. Dacă totul ar fi plat, dacă viaţa s-ar rezuma doar la situaţii fără iz de tremur şi întrebare, oare nu ne-am plictisi în propria noastră mediocritate? Sigur, nu aşa arată un raţionament pentru a face o crimă, doar că te plictiseai, dar dacă lumea s-ar închina la picioarele tale, la tot ceea ce ai vrea tu, ţi-ar mai veni poftă să mănânci, să te strecori afară? În primul rând, ai fi sedus de propria ta neputinţă, de propria baltă de iluzii plânse de certitudini. În al doilea rând, ai fi exact ca Sisif, captiv şi totuşi liber! În al treilea rând, viaţa nu este frumoasă dacă are o singură culoare, dacă totul se rezumă la voinţa noastră goală. Cele mai mari eşecuri au fost produse din excesul de fericire, când oamenii au ajuns să-şi spună că s-au săturat, lezaţi fiind de propria lor minciună…

Închide ochii şi intră în lumea mea

    
     Aici, în lumea mea, vom învăţa să ne ţinem de mână. Aici, în lumea, ne vom certa cu zâmbete şi minciuni frumoase. Ne vom purta precum iarba dusă de vânt, agale şi totuşi apăsat, aşa vom învăţa ce este iertarea, ce este tăcerea şi zgomotul din ea, aşa vom desena cu gânduri simple, pline de patos şi foc. Aici, în lupta dintre himere, în cazanul fiert cu vin şi miros de scorţişoară, vom cânta şi ne vom îmbăta cu noi. Trupurile vor fi note pierdute de pian, corpul tău va fi făcut doar pentru mine, se va purta ca la el acasă doar în prezenţa mea. Aici, chiar aici, în farmecul crescând şi avid de eros, ne vom picta în culori, în mii de culori şi nuanţe. În lumea mea, draga mea, va fi lumea ta, de fapt, lumea ta va fi fiind lumea mea şi tot aşa. Nu vreau nimic mai mult, impropriu spus a vrea, căci, dacă vrei, falsifici, dar să lăsăm asta acum, hai să ne trezim din somnul nostru şi să ne înecăm cu noi, cu trupurile şi focul nostru, să ne încălzim şi să ne cuibărim tot în noi, să murim în noi, chiar să ne răscolim în noi, dar să trăim cu foc şi tremur!

Ascultă  muzica mea! 

Nu mă mulţumeşte nimic

Nu am o stare tocmai plăcută. Un om, în aparenţă vesel, în esenţă trist. Nu cred că am ajuns să desluşesc nimicurile lumii în care trăiesc, dar nici nu mai vreau. Mă plictisesc și Kant, şi Nietzsche, iar filosofia a început să devină o glumă bună. De parcă nu ar fi fost! Mă plictisesc oamenii, pentru că toţi au probleme, nici unul nu are nimic bun de zis, toţi vor să te disece sau te ţină în braţe cu propriile lor mizerii. Nu mai am răbdare să ascult, şi totuşi o fac. Când simţi că nu eşti bine, mai are vreun rost să trăieşti? Sau şi moartea a devenit un moft al frustraţilor care cred că au ceva de zis? În fond, plictisul nu poate fi separat de moarte, este probabil pionul morţii, trucul sau fructul sorbit dintr-o palmă, făgaşul sinuciderii.

            Viaţa este un pumn de iluzii, mi-am spus aseară în timp ce mă frământam să adorm. Încerc să le spun celor din jurul meu că viaţa nu este o iluzie, dar subconştientul îmi face cu ochiul, îmi arată că totul se macină în proximitatea anostă a unui gând. Mă doare totul! Acum, poate, am ajuns să înţeleg că suferinţa se contopeşte trupeşte, că nu putem să o vedem dincolo de psihosomatic, că omul care-şi taie venele nu mai suportă focul mental, punându-l astfel pe trupul lui, fiind într-un final o modalitate de salvare. Însă nici asta nu ar avea sens. Am tendinţa să spun că eu ar trebui să văd dincolo de mine, de alţii, că soluţia nu este încarcerată într-o pâlnie, ci într-o sită plină cu paiaţe din care eu am să mă sustrag pe mine, fiindu-mi propriul ajutor, dar şi regres. Citeşte mai departe acest articol...

Ce anume te face să fii o femeie specială?

     Există o sumedenie de reviste pentru femei în care ne sunt prezentate o sumedenie de reţete de succes. Evident, sfaturile vin din partea unor fete cu reuşită şi priză la băieţi. Cel puţin pe hârtie. Trecând însă peste detaliile formale, să trecem la cele informale. Cum se face că orice femeie avidă de reuşită pune botul la o mizerie în genul celei din titlu? De ce am ajuns să căutăm răspunsuri ancestrale în lucruri banale? Nu judec pe nimeni, dar am impresia că totul a ajuns doar o reţetă umilă. Toţi avem nevoie de un medic, în speţă, de un răspuns admis şi cert, de un făgaş chipurile natural, pentru a contracara la fel de natural un fapt anormal. Toate fetele avide de reuşită căută un răspuns acolo unde nu trebuie să caute un răspuns.

        Aşadar, când este o femeie specială? Nu este tocmai atunci când nu ţine să nu fie aşa? Nu este oare o idee care nu are sens, având în vedere că specialul nu ţine de programare, adică de modul voit de a face lumină acolo unde nu este nevoie de o lumină? O persoană este specială în sine, fără a căuta o reţetă sau un bilet de salvare. Cum ar fi ca o persoană specială să se întrebe ce este specialul? Nu ar avea sens, nu? Şi atunci, de ce nu ţinem să fim fermi pe indecisul nostru? Până la urmă, totul este ascuns, ţinut în deşerturi fine, nimic nu este clar şi bun de pus pe tapet. În fond, nici nu există om special, ci o aplecare nesănătoasă cu privire la un mod banal privit cât se poate de anormal. Citeşte mai departe...

Cele 10 porunci

Încearcă să te ţii de tot ce ai. Încearcă să-ţi spui că nu e nimic important cu adevărat. Că singurul care poate să fie important este modul tău de a te raporta la lucruri. Evenimentele sunt doar nişte interpretări ale propriei morale. Morala nu ar exista dacă nu ar fi reproducţia factuală a unui gând. Încearcă să te uiţi la toţi şi la toate, să nu te laşi înduplecat de toate şi de toţi. Încearcă să fii deschis, să vorbeşti cu cerşetorii, să dai mâna cu cei care vopsesc gardurile pe stradă. Încearcă să vorbeşti cu paznicul, cu portarul sau cu femeia de serviciu. Încearcă să fii mândru de realizările tale, nu are rost să te faci umil doar că să nu-ţi dea unul în cap din invidie. Încearcă, totuşi, să rămâi cu picioarele pe pământ şi să nu visezi prea mult. Mizeria e mult mai aproape de om decât raiul. Încearcă să te uiţi în oglindă şi să ceri de la tine doar ceea ce-ţi spune subconştientul. Încearcă, chiar dacă sună cam aiurea, să conştientizezi inconştientul. Oricum el dictează pentru tine. Încearcă să plângi, să te descarci, să asculţi vântul sau ploaia. Dansul nu este străin, încercă să te laşi furat de el. Încearcă să ai grijă de tine, boala este mai presus de orice, doar atunci te vezi cu adevărat, când eşti în prăpastie. Încearcă să vrei totul, dar să nu ucizi cu sânge rece, ci cu un zâmbet şi o vorbă. Încearcă să treci dincolo de vorbe, de ce se spune, să ai urechi de şarpe şi ochi de vultur. Încearcă să dansezi în stradă şi în ploaie. Încercă să fii sincer cu ceea ce simţi pe moment şi nu pe eternitate. Trăieşte! Fii în acord cu sunetul care te cheamă şi te adoarme. Inventează poveşti şi treci prin viaţă cu ele. Nimic nu este mai frumos decât să conştientizezi minciuna sau adevărul tău. Nu te poticni în propriile principii, alea sunt făcute ca să fie încălcate, violate de propria ta incertitudine. Nu fi soldatul rece cu gând de criminal, ci omul care împuşcă gândul criminal. Treci dincolo de idei fixe, precepte şi mizerii tradiţionale! Porneşte cu tine, rupe gardul, forţează nota şi fă să fie discordantă, oricum ea  este pitită în tine! 

Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.




Mai multe poze găseşti aici

Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...