Critica raţiunii masculine

Nu! Nu e vorba de critica raţiunii pure a lui Kant, ci mai degrabă de modul în care îi privesc bărbaţii pe bărbaţi. Cum anume? Cu invidie? Nu! Cu mândrie şi poate un pic de dispreţ. Nici un bărbat nu-şi priveşte amicul ca pe un tovarăş, cum adesea se spune colocvial, îl priveşte ca un competitor. În ambiţia şi în fala de a cuprinde cât mai multe şi potenţiale victime feminine, bărbatul îşi corupe estetica eticii de buzunar; şi răsare perfid în ograda amicului doar pentru a sustrage ceea ce este mai important din punct de vedere pragmatic. Şi să fim serioşi, singurul lucru care contează pentru un bărbat este nebunia de pune mâna pe lucruri, femeia fiind de multe ori unul din acele lucruri, trofeul, cireaşa de pe tort. De aceea, mulţi şi pleacă după ce au ajuns acolo unde trebuie. Unde anume? Ştim cu toţii. 

Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

În lumea femeilor goale

Eram la cumpărături acum câteva zile când m-am trezit la standul unde erau aşezate cărţile. Nu ştiu cum fac, dar mereu când mă duc să-mi cumpăr de mâncare, ajung şi pe la cărţi. Evident, toată lumea răsfoieşte cărţile mirificului Cărtărescu, fapt ce m-a impulsionat, să-i spunem, pentru prima oară să pun mâna pe o carte de-a lui.

Am luat o carte şi am început să o răsfoiesc, iar întâmplarea a făcut să ajung tocmai la nişte rânduri edificatoare. Cărtărescu, în mirifica lui carte, vorbea despre telefoanele pe care le primea de la diverse admiratoare, dornice să-l apuce de guler pentru un interviu, muribunde şi sorbind a dorinţă, numai că în ziua cu pricina, se trezea la uşă cu un tip chel. Nu vreau să analizez mai mult pentru că nu vreau să vorbesc despre un autor care spune că s-a ratat ca autor. Vreau să ajung la problema dorinţei şi a iluziei.

Citeşte acest articol în continuare. 

Imposibilitatea de a scrie despre bărbaţi

Mi-am dat seama, zilele acestea, că este aproape imposibil să descrii bărbatul. Nu neapărat că ar fi vreun imens ocean, ci pentru că întâmplarea face să fiu şi eu bărbat.

Însă, dacă stau să mă gândesc, nu la fel se întâmplă şi cu femeile? Nu oare şi ele sunt dispuse să analizeze, să desfiinţeze fiecare victimă în parte, fiecare om venit din alte lumi?

Citeşte acest articol mai departe. 

Interviu cu George Colang - Portretul omului contemporan. Barbarul

INTERVIU CU GEORGE COLANG

Ce te-a făcut să devii scriitor? Cum ai început să scrii?A existat cineva care să te influenţeze în creaţia literară?

George Colang: Nu am ştiut întotdeauna că vreau să scriu, nu mă consider scriitor şi nici nu mi-am propus asta. Oamenii fără să vrei îţi pun etichete, îţi trasează un destin. Ceea ce ştiu eu acum, concret este că o să mor de foame din scris. Societatea actuală nu e coaptă, nu este suficient de demnă pentru a susţine un tânăr gânditor, scriitor. De aceea mulţi au ales drumul pervertirii, coruperii pentru a reuşi să supravieţuiască. Trebuie spus, înainte de toate că nevoile noastre primare, elementare ne sunt specifice şi dacă scriem cărţi, şi dacă jucăm la bursă.
Prin clasa a 12-a, când făceam filosofie, aveam tot felul de discuţii cu profesorul meu de la acea vreme, şi, la un moment dat a oprit discuţia şi m-a întrebat: cât din tine este tine? Întrebarea aceasta este, poate cea care m-a făcut să scriu cartea, mi-a rămas în minte şi m-a marcat şi acesta a fost motivul pentru care am urmat acest drum.

Ce ne poţi spune despre cartea ta Portretul omului contemporan: Barbarul?

George Colang: Cartea este un pic mai academică faţă de ceea ce sunt obişnuiţi să citească cei care-mi frecventează blogul; sunt 200 de cărţi la bibliografie, muncă de cercetare, traducere etc. Lansarea oficială va avea loc în toamnă, iar până la lansare cartea poate fi achiziţionată online. Am avut prilejul, norocul dar şi ghinionul totodată să fiu student la Facultatea de Filosofie, fapt ce m-a obligat să mă desprind un pic de realitate, dar eu gândesc că te rupi tocmai ca să o înţelegi mai bine, nu te rupi în sensul în care privesc oamenii de rând, în sensul ciudat, de inadaptat. Încercăm să înţelegem lumea, şi ca să o înţelegem trebuie să ne ascundem un pic de ea. Iar cartea cam asta încearcă să spună că vrem să stăpânim ceea ce nu poate fi prins în hainele inchiziţiei, vrem să corupem şi să înţelegem ceea ce este de neînţeles. Principiul cărţii este unul simplu: niciodată nu ne certăm pentru că nu ştim, ci pentru că ştim. În esenţă cam de aici apar toate problemele. Mi-ar plăcea să trăim într-o lume în care oamenii să nu mai ştie, să fie exact ca maxima lui Socrate, care spunea: eu ştiu că nu ştiu nimic. E de fapt imperativul şi până la urmă punctul în care te surprinzi în sinceritatea ta de om. Aşa arată una dintre ideile cărţii, restul trebuie descoperite de cititori.

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Când suferim?

Cred că durerea cea mai dureroasă este cea la care te aştepţi. Se spune că lucrurile care te iau prin surprindere pot fi foarte plăcute sau, dimpotrivă, neplăcute, însă eu mă încăpăţânez să văd în durerea preconizată cel mai mare ocean. Poate că sună anost, dar atunci când ai posibilitatea reală să accesezi mirajul prevederii - şi mai ales să laşi totul să curgă - parcă şi mai adânc intră cuţitul în rană. De fiecare dată când am suferit cu adevărat a fost aşa, mereu am ştiut că o să sufăr, mereu am văzut, şi totuşi am sperat că o să pot schimba ceva. Evident, lucrurile nu au stat aşa.

            Citeşte mai departe.Dă click aici. 

Paradoxul iubirii

       Este acum la modă o carte intitulată ,,Paradoxul iubirii.“ Unele cărţi, parcă, sunt făcute să fie respinse din titlu, cel puţin pentru mine, pentru alţii se pare că toate-s bune şi frumoase. Acest titlu seamănă izbitor cu acel ,,De ce iubim femeile“ a lui Cărtărescu. Titlurile de genul acesta sunt puse parcă pentru a agăţa muşte. Nu există nicio noimă, şi nici măcar bun simţ pentru cititorul amărât.

       La Cărtărescu - cum am arătat într-un articol mai vechi - dacă iubeşti o femeie nu stai să te întrebi de ce o iubeşti, eşti prea preocupat să o iubeşti, să nu o pierzi, nu să găseşti iscoade ca să o arunci cât mai repede pe geam. La Pascal Bruckner, la fel. Evident că iubirea este paradoxală, este chiar fără de sens să foloseşti o asemenea sintagmă; este futil şi redundant! Ce cărţi valoroase avem în ziua de azi!

The Pretenders - Don't Get Me Wrong

De ce sunt bărbaţii infideli?

Există un mit printre oameni cum că bărbatul este mai virtuos aşa din fire, că orice ar fi este stăpân pe situaţie. Nimic mai greşit. M-am săturat să văd cum ne mişcăm printre nişte unghere, printre norme şi cutume obosite, de parcă viaţa ar fi trasată cu o riglă, un creion. Să încercăm să privim puţin mai mult, să nu ne mai lăsăm păcăliţi de tot felul de inepţii. De ce înşală bărbaţii mai mult? Ei bine, asta este întrebarea cea mai stupidă din toate câte sunt şi se poate rezolva cu o întrebare de bun simţ: Cu cine înşală bărbaţii? Păi, dacă bărbaţii sunt aşa de meschini şi rezolvă totul cu un fulg, cum de sunt ei mereu descoperiţi? Nu, oare aşa arată un truc femeiesc? Evident, bărbaţii înşală la fel cum o fac şi femeile, nu există o cantitate de înşelăciune şi de hoţie; suntem toţi o apă şi un pământ, ne fug ochii după toate şi după nimic şi uite aşa aşteptăm să vină marea peste noi. Citeşte articolul în continuare. Dă click aici. 

Tank Man

Un documentar găseşti aici.

Omul victimă

         Nu cred să existe mârşăvie mai mare decât aceea a omului victimă. Am crezut mereu în moralitatea modestă, în punctul de perfecţiune uman - un loc din care se vor fi desprins şi cele mai mari greşeli în ceea ce priveşte natura umană. Ne place să fim văzuţi cu ochi buni, de aceea oamenii sunt mereu buni, orice ar face, orice ar zice, ei sunt mereu oneşti şi umani. Însă, ce înseamnă a fi uman? Aproape că ne-a intrat în buzunar, în reflex să numim perfecţiunea ca fiind umană. De ce nu ar fi şi perfidia? De ce ar fi totul uman, bun, iar restul inuman şi rău? Nu vin toate de aici, din omul lovit de soartă, din mănunchiul orgolios?

          Cei mai periculoşi oameni nu sunt barbarii, cei care au inscripţionată pe frunte o urmă a durerii şi a sălbăticiunii. Nu! Cei mai periculoşi sunt timizii, ăia de nu ies niciodată în evidenţă, de afli doar cu lupa de ei. Nu există mârşăvie mai mare, nu există nimic pe lume mai urât şi mai odios decât falsa blândeţe a unor sofişti ce zâmbesc dulce. Prostul îţi dă în cap din prostie! Vulpea îţi dă în cap dintr-un motiv. Ba chiar îl împinge pe prost să atace. Chiar dacă vorbim de o cauză comună, de un final tragic, în care un om este terfelit la propriu, prostul nu ştie, el sare, se aruncă, în timp ce falsul altruist salivează şi proiectează. Crima plănuită este cu mult mai mult decât neştiinţa, orbirea de moment, impulsul visceral; ea arată cu adevărat cruzimea în toată sălbăticia ei, în toată goliciunea ei, iar răul cu adevărat rău este doar atunci când este plantat, când este aruncat, când este pus la dospit şi prefăcut în fapt. 

Speranţa moare ultima

          Am impresia că aşa arată dictonul nefericitului care îşi caută cu acurateţe o ultimă izbândă. Însă, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu ce ne ţine cu adevărat în viaţă. Dacă speranţa moare ultima, atunci realitatea apare prima, căci speranţa nu este nimic altceva decât o iscoadă, o iluzie, nu e nimic pavat pe ea, doar incertitudine şi fugă de concretul situaţiilor în care am fost aruncaţi. Şi atunci? Unde ajungem? Nu ajungem la una dintre cele mai cutremurătoare idei, că viaţa în ansamblu este întreţinută de o mare iluzie, minciună, că nimic nu este serios cu adevărat, poate doar ispita care ne face cu ochiul. Viaţa este minciună, şi de multe ori preferăm să o fentăm, iar în aceeaşi măsură să ne supărăm pe ea. Cu toate astea, noi nu vrem să fim păcăliţi, noi ne dorim doar să învingem, să ştim că am ales calea cea mai ispititoare.

            Spunem că ne dorim linişte, dar căutăm cu nesaţ să dansăm în miez de noapte, ţinem să ne furăm şi cele mai uşoare gânduri, chiar cu preţul de a trece dincolo de orice bariere, chiar şi de cele mai nalte-culmi, de cele mai ascuţite intenţii. Murim de foame, încercăm să fim perfecţi, să arătăm cum arată perfecţiunea, să avem buze frumoase, păr alunecos şi trup de fructe. Uităm de firavul ce stă pitit în noi şi ne avântăm pe drumuri nespuse, apuse, alunecoase, totul cu scopul de a strânge şi ultima pată de adevăr din noi, dar nu avem ce strânge, nu avem ce prinde, poate doar iluzia pe care am alimentat-o cu atâta nevoie şi deranj. Speranţa nu moare ultima, noi murim înaintea ei, noi ne căsăpim fiecare mişcare cu dispreţ şi totuşi cu un soi de reuşită. Omul, un ignorant cu ifose, un trişor într-o lume plină de trişori. 

Cartea mea

 Poţi comanda cartea înainte de lansare de aici. 

Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Portretul omului contemporan: Barbarul

Câteva detalii găseşti aici. 

Cartea poate fi comandată de aici.

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe Pământ

            Am tot spus că există nişte lucruri care ne leagă, care ne ţin şi ne definesc ca gen. Femeile, chiar şi cele mai mari duşmance, când e vorba de o problemă ce ţine strict de feminitate, se ajută, se susţin, îşi sorb greutatea şi încearcă s-o scoată la capăt. Bărbaţii la fel! Însă, nu ţineam să ajung aici, să arăt că într-o anumită măsură suntem diferiţi, când se vede foarte uşor că aşa este, deşi genetic, anatomic lucrurile arată că suntem destul de apropiaţi.

            Bărbaţii vin din stele pentru că sunt idealişti, pentru că vor să corupă, să se joace cu prada, să fie una cu mijlocul. Femeile se joacă mai tot timpul, ele sunt, din punctul meu de vedere, singurele care chiar dansează şi sunt naturale. Bărbaţii sunt mai crispaţi, şi asta pentru că ei au o ţintă de atins, de cotropit. Pentru ei, femela este destin până ajung să pună mâna pe ea. Restul e doar utopie poetică şi încrâncenare artistică.

            Femeile sunt de pe pământ pentru că ele reprezintă viaţă, ele dau viaţă, ele fac posibil acest cerc vicios şi corupt. Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici. 

Am minţit

         Am minţit atunci când am spus că suntem un cumul de forţe, de împletituri viscerale. Nu. Suntem idealul propriei noastre derive. Trăim în epoca orgoliului. Trăim în lumea lui Nimănui. Aici ne certăm fiecare, ne zbatem asmuţiţi ca nişte câini, ne transfigurăm şi ne desenăm destine. Toţi avem adevărul nostru, nimeni nu ne poate zdruncina un pic, iar dacă o face, ei bine, îi dăm în cap; nu vrem să ne mişte puţin din verticalitatea inerţiei noastre. Toţi aici ne ţinem în braţe, ne scuipăm cu ce avem mai de preţ, ne izgonim şi ne vedem damnaţi în imperativul de a fi cel mai bun! Suntem viteji, alergăm cu unde sonore, îi ciupim pe toţi, ne uităm în oglindă şi ne mânjim cu cele mai umile minciuni.

            Nimeni nu are tărie să spună că e un nenorocit amărât, că nu are nimic în mână, poate doar o baltă de moarte. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Noul meu site

Te aştept pe http://www.georgecolang.ro/ . O să continuăm şi cu blogul! 

O hermeneutică a consumatorului

             Metoda fenomenologică este printre puţinele care ne poate spune cum funcţionează cu adevărat piaţa. Totodată ne arată cum gândeşte producătorul şi cum se lasă fiecare cumpărător sedus de vrăjeala acestuia. Trebuie spus, în lumea economiei nu există oameni, ci potenţiali cumpărători, consumători. Dar cum arată o hermeneutică a procesului economic? Cum se desprind şi se ţes articulaţiile financiare?

            În primul rând, să zăbovim puţin asupra conceptului de apariţie. Ei bine, conceptul de apariţie, sau de fenomen, este unul dintre cele mai importante repere ale gândirii fenomenologice. Aici, după cum o să vedem, este ascunsă şi miza fiecărui jucător pe o piaţă financiară. Apariţia este ceea ce dă în primă instanţă strălucirea, ceea ce se vede cel mai facil, ceea ce ne stă la îndemână. Şi aici intră mai ales ce ne interesează pe noi, produsele propuse spre vânzare. Heidegger însă priveşte adânc şi ne arată că de multe ori apariţia poate să fie văzută ca aparenţă. De fapt, apariţia prea adesea poate fi privită ca aparenţă. De exemplu, când vedem că soarele se învârte în jurul pământului, sau că marea se bifurcă cu marea; tot felul de iluzii forţează  limbajul să le promoveze, să le aducă în spaţiul uzual. De aceea, noi şi spunem: a răsărit soarele. Folosim un limbaj arhaic, metaforic, pentru a exprima lucruri, în esenţă, ştiinţifice, crude, reci. Operăm, cum ne arată Heidegger, cu o privire ambientală, adică aducem lumea la noi, la firescul din noi, şi nu la o robotizare mecanică. Însă, dacă ne gândim mai mult, producătorul, când vrea să-şi obţină mult iubitul profit, nu mizează tocmai pe această relaţie aparenţă-apariţie? Totuşi, relaţia, fie vorba, nu este tocmai o relaţie, este mai mult o interdependenţă ce pare să tindă spre dualitate. După cum indica Heidegger, apariţia este în sine, adică lucrul poate să existe fără aparenţă. În schimb, aparenţa nu are rost, nu-şi găseşte temeiul în sine, ea este legată de apariţie. Mai simplu spus, ca aparenţa să fie posibilă, trebuie să fie şi temeiul ei prezent, adică apariţia. Şi mai simplu spus, ca un producător să-ţi vândă o iluzie, o sticlă de băutură sau de orice altceva, are nevoie de un produs. Şi atunci, cum stau lucrurile?

            Producătorul va miza mai mereu pe percepţia oamenilor, pe modul lor de a se lăsa vânaţi de publicitate şi de ambient abstract. Vânzătorul aproape întotdeauna va jongla cu apariţia şi aparenţa, şi aproape de fiecare dată va vira pe piaţă doar aparenţă, şi asta pentru că nu poate altfel, pentru că nu are, în primul rând, fenomenologic vorbind, acces real la apariţie. Până la urmă, nimeni nu are, dacă ar fi să privim cu ochii lui Heidegger. Însă, comerciantul va juca instinctiv, fără a face hermeneutică, cu acest tip de gândire în care un produs va fi servit pentru o nevoie falsă. Şi acum un exemplu. Apariţia: unui consumator îi va fi sete. Aparenţa: Unui consumator îi va fi sete, dar de un anumit tip de produs. Aşa se arată pâlcul şi cheia economiei, care poate să fie avansată, trivială, barbară, specializată, tehnologizată; lucrurile aşa vor sta mereu, aşa se arată principiul şi punctul din care pornesc toate cele ce sunt, toate relaţiile economice, tot comerţul cu mărfuri şi nu numai.

           

            

Facultăţile din România

       

            Citeam astăzi pe undeva despre nişte studenţi Erasmus veniţi de prin Polonia, Franţa, Italia, la studiu în România. Toţi strigau în cor de faptul că românii ştiu multe limbi străine, că sunt inventivi, dar că, în acelaşi timp, sistemul de învăţământ de aici pute. Să fim totuşi atenţi, era vorba de facultăţile de stat, care, fie vorba, mai fac ceva în plus față de cele particulare.

            Să revenim însă cu picioarele pe pământ. Într-un studiu recent, România este pe primul loc în ce privește numărul de analfabeţi, şi pe ultimul loc în ce privea testele de competenţe în învăţământ din Europa. Evident, veţi spune că sunt critic, însă eu am de-a face cu oameni, cu instituţii de învăţământ superior, cu tot felul de profesori, cu tot felul de aşa-numiţi studenţi!  Dacă arunci un ochi prin instituţiile de învăţământ, dar dacă te uiţi mai atent, nu aşa cum procedează ARACIS şi alte instituţii de doi lei, o să vezi cum studenţii plătesc examenele, cum cumpără cărţi contrafăcute, cum îşi cumpără și rezultatele, cum te jignesc pentru prostia lor de doi bani. Facultăţile, şi în special cele particulare, s-au transformat, şi aici o citez pe o amică, în prestări de servicii; vii cu banul, primeşti diploma! Te duci pe piaţa forţei de muncă şi devii şef! Şi uite aşa, îi subjugi pe unii care se răscolesc cu Heidegger şi alte chestii de-astea inumane, din ceruri! Slavă domnului că am făcut o facultate cu adevărat profesionistă! Trăiască filosofia! Restul, dumnezeu cu mila! 

Cum să-i împaci pe cei care ţin la tine?

         M-am tot săturat să gândesc eu şi pentru alţii, să mă tot pun în pielea lor, să încerc cumva să-i salvez de la înec, de la propria lor amăgire. Poate că în conştiinţă se ascund cele mai de temut himere, poate de acolo se trage şi testamentul fiecărei lacrimi, dar chiar şi aşa, nimic parcă nu şterge dorinţa de a-i împăca pe toţi, chiar şi pe cei de neîmpăcat. Până la urmă, în ecuaţia asta misterioasă nu există vinovaţi, există doar soluţii de moment, pansamente de pus acolo unde se amestecă indolenţa cu doleanţa de a fi cucerit de nimeni şi de nimic. Dacă am avea pârghii, dacă am apăsa pe ele, aşa cum ne învaţă umila psihologie, poate că ne-am descărca la propriu de toate vocile care se ascund în noi. De fapt, nu zgomotul ne omoară, ci cântul, sonorul melodios al durerii, ochii lor, ai celor vinovaţi, ai nemernicilor de plâng neîncetat în capul tău.

            Oamenii nu pot fi împăcaţi, nu pot fi struniţi, oricât am încerca, unii chiar îşi doresc suferinţa, chiar şi-o toarnă în paharul sorţii, în clar-obscurul pigmentat cu nuanţe de venin. De ce aş suferi şi eu pentru amărăciunea lor? De ce aş fi părtaşul propriilor lor vicleşuguri? De ce nu aş putea să fiu un simplu egoist, să trec peste toate? De ce ar trebui să am eu remuşcări pentru ale lor oceane? Prea multe cuvinte, prea multe tornade, toate parcă ascuţite, purtate împotriva celui care se face că nu suferă. Cine suferă? Cel care spune că suferă, sau cel care nu spune? Există un termometru al focului dintre oceane? Putem noi să ne stăpânim cu adevărat? Să lăsăm totul, să las totul, să-mi spun că nu sunt vinovat pentru ei, să-mi spun că nu am cum să iubesc, dacă nu iubesc? Nu pot, nu am de ce să justific, de ce să mă ascund, nu mă pot împărţi în mii de oceane, nu-i pot mulţumi pe toţi, nu am cum, şi nu am de ce…

 Continuarea discontinuităţii: şi tu nu ţii la ei…