Despre minciuna de sine

   Tot ce am adunat până acum a fost lovit de incertitudini, o singură dată, însă, am simtit opusul. Tu m-ai scos din ceea ce era bolnav, și tot tu m-ai proiectat fără milă în boală. Viața aceasta ce fuge cu pașii pierduți ai unui copil îmi indică un joc crepscular, un joc, parcă venit dintr-o ordine meschină și nemiloasă, un joc care-mi cântă orice speranță de supraviețuire. Cu ce rămân? Oare pot gândi în termenii aceștia? Mă gândesc la Eliade care surprindea corect relația iubire-încredere. El, de fapt, căuta aforistic, dacă pot formula astfel, un răspuns în întrebare: „Cine nu știe, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că ești iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greșeală, surpă totul în nebunie și dezgust?“ Dacă tu ai facut acest lucru, dacă noi toți facem acest lucru, dacă punem la îndoială totul, în mod cartezian, în numele iubirii, nu rămânem cu nimic! Certitudinea în iubire este ca focul în foc. Mă gândesc adesea cum tone de oameni se întreabă, epistemic, dacă ceea ce este este acel ceva. Este adevărat că certitudinea nu este definitivă, dar de aici nu rezultă faptul că trebuie să pui totul la îndoială! Eliade a fost șiret, a pus semnul întrebării la sfârșit. El a procedat bine, în schimb, tu aluneci ca apa prin foc. Și în acest fel mutilezi orice șansă pură de iubire. De aici, un mic pas spre o lume obscură și un context ce te angajează la plăceri ușoare. Poftă bună!

In doi

   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.

Bună ziua! Eu sunt Singurătatea.

      Mă numesc Singurătatea și-mi doresc din toată inima să faceți cunoștință cu mine. După cum bine știți, eu mă găsesc de multe ori aproape de voi. De obicei, când zâmbiți, apar și eu pe acolo. Îmi place să fug câteodată și pot spune că sunt foarte ocupată. Caut să-mi fac prieteni și poate din această cauză nu pot să-mi petrec mai mult timp alături de fiecare în parte. Recunosc, trebuie să mă împart între diferite cunoștințe. În aceeași măsură, pot spune că unii sunt favorizați. Sincer... nu știu dacă și ei consideră la fel. Dar nu contează! Eu tot mă leg de ei. Adesea mă las condusă de val, dar chiar dacă fac acest lucru, viața mea nu prezintă niciun risc. Eu nu mor niciodată. Îmi trăiesc viața prin voi și, sincer, nu cred că o să am probleme în a căuta un loc de veci. Totuși, chiar dacă port acest nume, asta nu înseamnă că sunt singură. Sunt chiar foarte ocupată în a face acest lucru, încât nu am timp să-mi trag răsuflarea. Dar, chiar și atunci când reușesc să rămân singură, apare o veche cunoștință. Nu pot rezista tentației de a sta alături de amica mea Conștiința. Aseară am fost cu ea în Mall să-mi iau niște pantaloni. A venit primavara și trebuie să-mi atrag în carapace niște victime. Pe drum am bârfit! Dar să vă spun un secret, și mie mi-e frică de singuratate, poate din acest motiv mă tot leg de fiecare în parte. Urât din partea mea. Dar să trecem acest aspect la costuri! Beneficiile apar pe urmă. Singurătatea te pune în oglindă, ea nu este dușmanul de temut. În liniște, ea te poate ajuta să te regăsești sau să cunoști părți din tine despre care credeai cu tărie că nu mai există. Singurătatea este singura care-ți poate da zâmbetul curat al copilăriei. Zgomotul făcut de tentații te împiedică să ajungi la tine. Drumul parcurs prin singurătate nu poate fi altfel decât sincer!

Nu depinde de mine

    De cine te temi? De mine? De cel frânt? Frunzele cad în mine. Apele se strâng în mine. Nu am nimic. Chiar nu am nimic! Nu pot să te rănesc. Nu pot! Mă pierd, nu cumpăr nimic. Mă port în liniște. Atât! Ce caută toți? Există oameni care caută „durerea“? Ei zic că nu! Eu zic că da! Țin minte că, atunci când eram mai mic, îmi doream să simt „durerea“. Nu înțelegeam de ce oamenii „mari“ se fereau de ea. Așa suntem noi prin viață. Niște copii rătăciți care se feresc de rău. Toți fug de rău. Eu aleg să merg prin praf, aleg să mă cunosc. Deși știu că nu o să reușesc, mă plimb.

Lenitiv

Totul este pustiu...lacrimile mele poartă darul sublim al unui drum neterminat. Soarele, luna, gustul, mirosul mă împiedică să sper. M-am împrietenit cu ploaia! Ea este singura care mă ascultă, dar, în același timp, nu mă lasă să văd soarele. Îmi spune că numai Ea poate să înfățișeze lacrimile mele. Îmi spune multe! Acum o să încerc singur să-mi port de grijă.  Acum o să văd cu ochii mei. Acum o să mă pierd în minciuni. Acum nu o să mai caut nimic. O să fiu ceea ce nu o să fiu. O să fiu Tu. În toate tragediile antice găsim ceva important, dar esențialul stă în faptul că trebuie să te cunoști. Acest lucru poate fi conceput ca un prilej de hărțuire personală. Recunosc, mă aflu printre cei ce se hărțuiesc! Marile întrebări nu vor fi niciodată rezolvate, însă ele vor încerca să ne arate, de fiecare dată când greșim, că drumul este prodigios.

Sfârşit

Mă uit la chilipirul nostru.
El este mare
Ea este mică
Amândoi au patru picioare.

Mă uit la chilipirul nostru.
El are brațe lungi
Ea este mică
El o strânge tare.

Mă uit la chilipirul nostru.
În el te văd pe tine
El este tot ce mi-a rămas
El nu o mai strânge tare.

The Dykeenies - Stitches

Muzica spune ceea ce noi nu putem spune!

Clipe

    În subtilul de jos apar pași ce se pierd în neajuns. Am încercat să văd în mine! Nu am reușit. Aș putea să deschid la culoare drumul întunecos al celui ce trebuie deschis. Însă, propriul drum rămâne încâlcit. Nu mai am chef de nimeni și de nimic. Am obosit să mă pierd în zgomot. Nu mai găsesc nimic important. Sunt sătul! Zgomot...nimic! Ascuns sau aievea? Otravă pentru cel ce zâmbește. Otravă pentru cel ce plânge. Otravă pentru nimic! Căutare ascunsă-n otravă. Îmi plăcea să simt liniștea. Pentru ce? Pentru poluare! Pentru zgomot și durere. Pastile pierdute în clipe și ore găsite în clipe. Am ascuns ascunsul, dar acum mă privește. Se întoarce către mine. Și cât pot strânge? Și cât poți strânge în tine? Ești așa mic! Sunt așa mic!

Lisa Loeb - Stay (1994)

Deşert

Despre poze găsite în lacrimi, am constatat că nu are rost să le plângi. Plâng ele pentru tine. Despre viața ce curge cu pași limpezi către un vechi început, am rostit un cuvânt amăgitor. Am găsit două ființe care se certau frecvent în mine. Se luptau pentru o noemă. Un fel de luptă antipodică între idei. Am apreciat fals atunci când am hotarât să le unesc. Am considerat că Eu trebuia să mă găsesc în amândouă. Dar măsura poate fi mai mare! Ideile vin și pleacă, ele se rostogolesc amețitor în tine, iar falsa impresie că le poți manipula în voie este lipsită de valoare. Cum te poți lipsi de ideea omului-proiect? Sau cum poți renunța la ființa perfectă? În chinurile vieții ai tendința de a te lupta pentru aceste idei care te învăluie, vrei, nu vrei, în mister și speranțe deșertice. Ai renunța și la tine pentru a crea ființa perfectă, acel foc ce vine din zbucium și himere, acel plin găsit în gol și apa ce stinge-n durere. De fapt, cele două ființe ce se ceartă în fața ochilor tăi reprezintă lupta dintre posibil și imposibil. Astfel, ai în vedere două ființe: ființa perfectă (cea care nu va fi găsită niciodată) și ființa imperfectă (aceasta reprezintă posibilul aflat în fața ta, cel care nu te mulțumește). Pus între cele două idei, ai prilejul să nu respiri în virtutea inerției. Însă, situându-ne aici, vom observa că această secvență poate fi alunecoasă. În fapt, această situație te împinge să renunți la posibil și să adopți imposibilul. Ești forțat să adopți ubicuitatea! Dar nu este posibil! Singurul lucru care-ți va rămâne va fi Ideea unei persoane care nu va fi niciodată a ta. În schimb, posibilul va fi tratat superficial. Orizontul eliberator se va stinge-n necunoscut. Și, să nu uităm, unicul drum ce te ajută să ajungi la imposibil este cel posibil. 

Orbital - Belfast / Wasted

Un Tăcut Locvace

      Un vechi proverb arab spunea: „Nu deschide gura decât dacă ești sigur că ceea ce vei spune este mai frumos decât tăcerea“. Cum se face, plecând de aici, că frumosul se gasește în tăcere? Și, de ce, pentru locvace, tăcerea apare ca un vid ineluctabil? Să fie frica de ascuns așa mare? Să nu existe soluții? Aș spune, vorbăria este lipsită de responsabilitate; ea, practic, nu spune nimic. În acest caz, putem spune că diferența dintre tăcut și locvace e infimă. Însă, locvacitatea, dusă până la un punct, ajută și sprijină limbajul. În acest fel, relațiile între indivizi se leagă iar limbajul nu se rezumă la utilitar. Însă, relațiile conturate pe limbuție sunt superficiale, ele nu implică seriosul, ci întrețin cotidianul și o rutină obositoare. Locvacitatea, în unele situații, pierzându-se în cotidian, ascunde subiecte delicate. Partenerii antrenați în aceste relații sunt constienți, de acest lucru, dar o întrețin, în cele din urmă, tocmai din acest motiv. Astfel, gândacii găsesc în cuvânt calea spre beatitudine.
O beatitudine metamorfozată în hedonism!

La români

      


      Revelionul la români are iz de sucombă. Nu merită nici sacrificiul de a sta între ani. Nu merită nimic! Cum poți să fi fericit în planificare? Când om învăţa şi noi ceva concret, că civilizaţia înseamnă mai mult decât trei pocnitori şi un preşedinte care foloseşte orice ocazie ca să mai stoarcă un vot. Ne trebuie mai mult decât un avion lovit de ruine. Ne trebuie mai mult! Avem praf şi speranţe. Ne trebuie altceva. Limba română este lovită de limba de lemn. Noi ne comportăm ca nişte papiţoi împletiţi care dansează cu lacrimi de fericire. Ce vrem de la 2008? Vrem să ne dea Domnu' de toate? Normal! Nu am văzut un român care să aibe voinţă, să ceară ceva de la el, toţi românii cer de la D-zeu. Să fim sănătoşi! Tortul o să aibă culoare de colivă, iar cele 2008 de speranţe ce-l împletesc or să lucească doar cinci min. În rest, toate bune şi frumoase!

Anonim

       Lucrurile rătăcite or să-mi spună că ploaia tace. Acel lin ce te alină, în dor o să dispară. Acum te pierzi în anonimat. Risc să fiu laconic, dar lumea tace în dezordine şi zgomot. Ei vor să-şi găsească suflul! Ei vor sensul! Şi tăcerea este un răspuns, leagă sensul. Există oameni care leagă haosul, reuşind să găsească punctul care să susţină armonia. De fapt, avem nevoie de structură şi de haos, căci nu putem să găsim sensul în ordine, ar fi banal! 

    Fericirea, acel lucru care ne face să plângem de atâtea ori, acel imposibil, încearcă să ne spună că lacrima are culoare. Viața ta este în anonimat! Timpul este necunoscut, tu eşti necunoscut, persoana de lângă tine râde fals, lumea e bizară. În schimb, există acele mici lucruri care-ţi scot la iveală, de fiecare dată, şi care te surprind, o nouă persoană. Te pierzi în discuţii lungi şi firave, iar răspunsul îl găseşti în linişte. Chipul din oglindă te urăşte pentru că nu-i oferi un răspuns, iar drumul ce-l porţi te constrânge să nu te constrângi. Vrei răspunsuri? Un teolog creştin o să-ţi spună că fericirea e dincolo. Un utilitarist o să-ţi arate că ai fost fericit cinci minute, însă, cum ai făcut asta, nu ştie! Un anatomist spunea că, până la urmă, tot animale suntem. Cum ar suna – tăcerea porcului? Un istoric o să-ţi spună că, pentru francezii secolului al XVII-lea, cafeaua şi ciocolata caldă erau un prilej de fericire. Un filosof o să fie prea ocupat să-ţi prezinte un miliard de posibilităţi, fără să găsească vreo posibilitate sinceră. Un sofist o să găsească un miliard de posibilităţi şi o să-ţi spună că nu e filosof. Ce sincer!

Caz

     

      Acum 3 minute nu știam că o să te pun pe foaie și totuși am găsit un rost în putință, am reușit. Am început cu primul rând și am văzut că am probleme. Dar, de fapt, toți avem probleme! M-am gândit că al doilea rând o să spună ceva nou, dar nu am găsit nimic care să-mi arate asta. Acum, că tot veni vorba, viața e plină de probleme. Unii le văd mari, alții, dimpotrivă, le văd așa cum vor să le vadă. „Toți au probleme, dar“, ar spune unul, „nu ca ale mele“. Unii nu găsesc fericirea, alții nu au viață, prostii... Nu înțeleg, de ce dramatizăm? În fața cui ne justificăm viața?

Propriu?

    






       Omul a fost mereu în față, el a fost analizat atât din interior, cât și din exterior. Stropii de subiectivitate și-au facut și ei simțită prezența, ori de câte ori a fost nevoie, însă imaginea de ansamblu a fost obiectivă. Problema care se pune acum ține de o anumită înclinație a omului, o înclinație care-l modifică în timp. Ce înțeleg însă prin înclinație? Este ceea ce-l face să vadă un singur lucru, să dorească un singur lucru și, în final, acel ceva să-l ducă la prăpastie. Atunci când interacționezi cu mediul, ai tentația de a prinde orice lucru cu mâna, precum zicala.  De unde știu ce-mi aparține? 

Sterge-ţi Ochii

Șterge-ți ochii, acum o să dansăm ușor.
Șterge-ți ochii, acum seara ne învăluie în vals.
Lasă-te ușor în vis –
O să sărim peste noi și o să ajungem acolo...

Brațul ce ne leagă este de netrecut.
Noaptea este nebunia ce chinuie cu dor,
Marea ne aduce'n zor,
Iar noi ne purtam ușor.

De ce nu le vezi?
Noaptea este a noastră,
Ziua este nebunia nopții,
Marea ne cheamă'n viață
Și ne scoate din păcat acum...

Mesaj Fara Titlu

     
      Am ceva ce mă sâcâie mereu, este un ocol subtil ce se înfățișează în straie moderne. Moda sună perfect! Merg și văd subtil cum stau și lucrurile astea! Căci altceva nu am de făcut, decât să nu dorm bine, să sufăr din lucruri mici și să mă bucur atunci când văd un om pe stradă care face ce îi spun eu să facă. Este ciudat cum poți realiza asta și este și mai ciudat să simți că nu stai pe pietre, ci pe ceva ce rulează ușor în van. Și ce? Trebuie să știu neapărat că lumea asta poate fi concepută doar ontologic sau că softul unui calculator nu poate fi văzut decât epistemic? Este o nebunie! Oricum, stăm așezați lângă prăpastie, ne uităm la ea din când în când, ne mai dăm și seama că o să ajungem în ea. Îmi place să spun că ontologia nu este nimic altceva decât o vrajă epistemică – normal că nu o să simțim niciodată, normal că nu o să vedem ceva important în viața asta, ce să facem atunci? Să ne aruncăm privirea spre prăpastia care începe acum să ne facă cu ochiul? Lumea ca întreg nu poate fi cunoscută în niciun fel, nici măcar în iluzia realității! Și, cum spuneam mai devreme, moda sună bine, există modă și în filosofie. Acum urmează să arăt ce înțeleg prin modă. Moda este turma, moda este acel ceva care-ți spune că nu ești la modă dacă nu sari în horă, în speță, în hora iluziei cunoașterii. 

Dorinţă

      O lacrimă mică îmi spune că sunt mic. O lacrimă mare îmi arată că sunt și mai mic. De ce plouă? Am să caut lacrima ce mă va scoate de sub învelișul infinit al durerii. Știu că ochii văd acele lucruri ce le pot vede și mai știu că ei niciodată nu vor reuși ceva concret. Ori de câte ori încerc să fac ceva pentru noi, nu reușeșc, nu o să găsesc niciodată calea? Suflul îmi conferă tăcerea de care am nevoie, inima-mi arată bătaia sonoră, iar gândul mă omoară. Am nevoie de tine, am nevoie de mine, împreună o să găsim ceea ce ne-am propus să nu găsim. Într-o zi o să zbor și o să-mi culeg dorința ce va stinge lumea zbucimului. Liniște, liniște, am nevoie de tine să pot trece cărările focului ars de cenușa timpurie.

Stele Ce Cad

    
     Am să renunț la durere, am să o ascund în spatele fericirii, iar atunci când o să o caut, o să fie ușor impregnată de fericire. Luminile ne arată că viața are culoare și că ea este trăită tocmai pentru că poate să fie trăită. Ce alt lucru poate să ne spună că suntem goi? Ce alt lucru însuflețește prin muzică și cuvinte aruncate în dezordine? Of...dorința mea! Acum când văd ce puțini am rămas, acum când răul este abscons, ce sens are să nu sper? Nu-i înțeleg pe iubitorii de viață lingvistică, căci pe cei ce nu pot să doarmă seara îmi place să-i numesc iubitori de o viață lingvistică...of, ce luptă pentru nimic! În plus și în minus știu că nu o să spun ceva în plus sau în minus, mai mult sau mai puțin decât acel început filosofic care se arată cu un plus de minus.