Dorinţă

      O lacrimă mică îmi spune că sunt mic. O lacrimă mare îmi arată că sunt și mai mic. De ce plouă? Am să caut lacrima ce mă va scoate de sub învelișul infinit al durerii. Știu că ochii văd acele lucruri ce le pot vede și mai știu că ei niciodată nu vor reuși ceva concret. Ori de câte ori încerc să fac ceva pentru noi, nu reușeșc, nu o să găsesc niciodată calea? Suflul îmi conferă tăcerea de care am nevoie, inima-mi arată bătaia sonoră, iar gândul mă omoară. Am nevoie de tine, am nevoie de mine, împreună o să găsim ceea ce ne-am propus să nu găsim. Într-o zi o să zbor și o să-mi culeg dorința ce va stinge lumea zbucimului. Liniște, liniște, am nevoie de tine să pot trece cărările focului ars de cenușa timpurie.

Stele Ce Cad

    
     Am să renunț la durere, am să o ascund în spatele fericirii, iar atunci când o să o caut, o să fie ușor impregnată de fericire. Luminile ne arată că viața are culoare și că ea este trăită tocmai pentru că poate să fie trăită. Ce alt lucru poate să ne spună că suntem goi? Ce alt lucru însuflețește prin muzică și cuvinte aruncate în dezordine? Of...dorința mea! Acum când văd ce puțini am rămas, acum când răul este abscons, ce sens are să nu sper? Nu-i înțeleg pe iubitorii de viață lingvistică, căci pe cei ce nu pot să doarmă seara îmi place să-i numesc iubitori de o viață lingvistică...of, ce luptă pentru nimic! În plus și în minus știu că nu o să spun ceva în plus sau în minus, mai mult sau mai puțin decât acel început filosofic care se arată cu un plus de minus. 

Despre Simplitate

În mod normal ar trebui să arăt aici acel lucru care scapă de multe ori de sub privirile noastre. Îmi propun să prezint simplitatea așa cum este și așa cum o văd eu, adică cât se poate de subiectiv și – normal – de simplu. Ce poate avea un om simplu? Omul simplu își câștigă simplitatea tocmai prin trudă, știe că poate ajunge la ea și nu ezită, în ultimă instanță, să fie conștient de simplitatea sa care-l face superior într-un anume fel. Un om simplu poate să simplifice tocmai prin faptul că el poate să prevadă. A simplifica, de fapt, înseamnă a avea puterea de a înțelege ceea ce alții nu văd. Niciodată acest om nu o să se prefacă, el o să știe să ridice ușor capul peste ei și tot el o să fie miraculos. Sună scrupulos? Liniște...

Aforisme

Perspectivă: Atunci când cauți, te trezești căutând.

Adevărul este o utopie.

Gelozia este o dovada de iubire de sine. Atunci când esti gelos – nu iubești! ci iubești faptul că acel CEVA este al tău. Astfel că, în proiecția ta, totul trebuie să fie conform planului – dacă ceva scapă un pic de sub control, e criminal!

De ce taci? Nu vezi că lumea vorbește?


Fericire: Fericire!

Primitiv

Am mers ușor pe lângă voi. Cu mult timp în urmă vedeam o altă lume, o lume normală, dar situația s-a schimbat. Sunt bulversat de marile contradicții formulate, cât mai des de voi, mă mir cum vă suportați. Omul zilelor noastre e prozaic, în el se macină materialul superficial al unei vieți conduse de o avarie lină. Uite cartonul ce plânge cu lacrimi de ulei, în el se stinge focul. Uite viața colorată-n mii de culori închise – în toată plenitudinea ei vine vulgarul. Această stare provoacă – dezgustul, ura, mila, mizeria, inepția, misticismul aglomerat, putrefacția sufletească și durerea. În ultimă instanță, regăsim durerea sibilică, căci ea este simțită de un număr foarte mic de oameni. Situația, în fapt, poate fi văzută ca un simplu element estetic tragi-comic – în drept, ea este cât se poate de normală. Ne învârtim prin cuvinte goale, prin locuri scrise de ciobani, prin turme reglementate de barbari.

Cheia

     

      În felul nostru, cât și pentru noi înșine, lumea începe de la noi, ea se află fixată în jurul nostru. De aici, din jur, ea se vede ciudat când este purtată de altul, un altul care are curajul să-mi spună că lumea mea este a lui și că el deține toate răspunsurile mele, dar, dacă lumea este a mea, cum poate să știe el ce-i mai bun pentru mine? Planurile presupun traiectorii întretăiate de agenți. Acești agenți, la rândul lor, pot fi alcătuiți ca și mine, au tendința de a împinge lucrurile într-o manieră favorabilă lor. Singurul obstacol care le stă în față este conjunctura, dar, dacă aceasta nu-și ascute colții, agenții sunt liberi să postuleze orice plan care le apare în față. Într-o astfel de situație, este mai greu pentru individ să intervină, căci planul este metamorfozat într-o structură amplă care nu mai ține strict de individ, ci de cel ce o postulează. Astfel că situația apare sub formă de inutilizare perpetuă pentru individ; în schimb, agentul, acum, are la îndemână toate pârghiile și arhitectura unei noi posibilități care ar putea să formeze o nouă premisă în ceea ce înseamnă viața noastră.

În Lumină

Mi-am luat lampa, poate acum o să văd mai bine cum stau lucrurile. Am învățat că lumina poate fi de folos chiar și atunci când nu te aștepți. Pe neașteptate, am aflat că trecutul neînțeles se poate întoarce împotriva ta. Căile sale sunt multiple și se încheagă mereu în poli diferiți, iar aceștia, la rândul lor, se lasă conduși de o dezordine generală care alimentează – în ultimă instanță – conjunctura. Am mai invățat că poți să iubești fără să fii iubit, iar atunci când am încetat să o fac, am fost iubit. Am observat că ajutorul vine întotdeauna pe nepregătite, iar atunci când îl aștepți, îl aștepți. Am simțit lacrima, iar atunci când am vrut să o ascund, a șters ușor obrazul meu. Am văzut că mă strângi de mână, iar atunci când o faci, strângi ușor suflarea. Am aflat că omul se află într-o continuă mișcare, iar o simplă poză personală nu are sens. Am știut că secunda primenea minutul, dar acesta ușor se lasă... Am învățat că două persoane se pot pierde în Una, dar și aceasta se arată rar. Am fost călcat în picioare și am știut că o să fiu nimicit. Am știut să caut bunătatea, iar atunci când am reușit să o găsesc, am fost rău cu ea. Nu m-am judecat cinstit, iar atunci când am avut nevoie de cinste, am fost înșelat. Am arătat că nu mă ascund, de ce să o fac? Am pierdut și am văzut ce am câștigat pierzând. Uite lampa!

Privirea ta

      

      Aproape, când îți văd ochii, știu că-i pentru mine, știu că privirea ta este reală. Plauzibil sau nu, clipa există, ea ne leagă, cât și pentru o secundă. Ce poți face mai repede într-o secundă? Poți fugi cu gândul și cu speranța unei revederi care să aibă, totuși, aceeași intensitate, sau poti realiza că secunda este infinit minimală pentru a realiza ceva. Cu o secundă nu poti face dragoste, dar cu ea poți ajunge acolo. Și…parcă nimic nu se leagă, căci totul e hazard, dar eu tot văd ceva, în acea secundă plină de foc, te văd pe tine. Aș putea spune că imaginația mea a luat foc, sau a fost aprinsă de tine? 

Eul Linistit…

Eu sunt persoana ce te va schimba, drumul tău, acum este și al meu. Împreună am fost Unul, am cunoscut și bune și rele, iar acum ne-am împrăștiat în mii de culori și vise. Ce mai poți face? Totul este pierdut, raza este stinsă, iar marea trebuie înecată în trecut, tu o să devii o introspecție bizară, iar eu o să plâng. Căci ultimul sentiment se transformă mereu într-o lacrimă ce tinde esențial în necunoscut.

Ultima lacrimă…este și cea mai profundă, ea plânge pentru tot ceea ce putea fi plâns, ea este final. Lacrima plânge, acum trebuie sa fie categorică, ea are ultimul cuvânt, iar acesta, fiind rostit pentru ultima oară, capătă rol hotărâtor. Dar știu un lucru, eu voi fi mereu acolo, ascuns și pitit de tine, eu tot voi exista, iar atunci când vei pierde, eu voi câștiga pentru tine. Și nu te supăra pe mine, ai răbdare, dacă nu o să mă mai învelești, eu o să mor, răcit fiind de răceala ta.

Banal Uman

Mă uit la soare și, recunosc, este mai frumos printre valuri. Mă uit la munte și nu știu ce-i cu el, oare e sublim, sau e grațios? Încerc să văd acum lucrurile frumoase sau părțile frumoase din urât. Dacă stai, de multe ori, chiar și pe o bancă, poți fi fermecat de natura umană, căci omul este, până la urmă, sau poate fi, cel mai interesant. Micile nebunii specifice omului sunt plăcute, în primul rând, pentru că sunt „specifice“ și, în al doilea rând, pentru că le avem toți și le mascăm cu îndârjire. Toți evităm anumite discuții, le scoatem pe undeva și încercăm să le măturăm pe sub masă de parcă...himera nu ar rămâne acolo. Oamenii sunt interesanți, inventează cuvinte și pentru propriile defecte, mereu dau vina pe „viciu“. De la nebunie la extaz este doar un pas, doar un pas de viciu. De fapt, ce evit atunci când vreau să evit dacă eu sunt singurul care știe cel mai bine ceea ce trebuie evitat ca altul să nu vadă? Are vreun sens propoziția? În fond, dacă aceste lucruri există, și ele există numai pentru că eu sunt conștient că există, cum pot ele să existe și pentru alții dacă ele există numai pentru că sunt eu conștient că există? Ne întoarcem drăguț la logică și sărim peste ea, căci nu oferă niciun răspuns clar, ci un sofism garantat de o contradicție banală. Dar...logica nu a fost niciodată frate cu problemele omului, deci răspunsul trece peste ea, căci aceste lucruri (tabu) prind viață în ochii celorlalți doar atunci când sunt alimentate de om. Omul greșește pentru că „acordă“ atenție unor lucruri care, în esență, sunt normale și pentru că aceste lucruri nu corespund de multe ori cu „simțul comun“, ele trebuie îndesate cât cuprinde sub masă. Aici greșește și aici se și „dă pe față“. A te stăpâni și a te controla atunci când nu ai de ce să o faci, atunci când trebuie cu putință să fii tu, e ridicol, până și logica devine frate de suferință și-ți spune că ai comis un mic sofism personal care poate fi fatal, căci te poate împinge spre ceva, un „altceva“ decât tine.

Omul

 Te trezești din vis și hotărăști să faci ceva cu tine. Ești fericit și-ți place să plângi. Suferința ta nu este măsurabilă, căci ea este cea mai mare. Intuiția nu te înșală, iar realitatea niciodată nu este aparentă. Îți place să te cerți când pierzi, și ești radios la întâmplare. Cauți locuri utopice, iar atunci când crezi că ai ajuns la ele, îți dai seama cât ești de departe. Vrei să iubești și să fi iubit, iar atunci când plângi, râzi. Vrei să te regăsești în locuri, în persoane, dar mai ales în tine. Te întrebi și ai aspirații! Vrei să te prinzi și să-ți spui - ăsta sunt! Te lovești des de nimic, este chiar și pe stradă. Vrei să auzi și să fii auzit atunci când vorbești. Nu te mai uiți în spate, trecutul este înnorat, dar fața...este luminoasă. Ai suferit și ai acceptat că face parte din tine, poate din această cauză nu te mai uiți înapoi. Ai zâmbit și a fost plăcut, dar ai zâmbit și trist. Mâinile au arătat, mintea a interpretat, sufletul a cântat și toate au conlucrat. Și lipsesc multe, căci multe sunt nespuse și ascunse! Ai cântat tristețea și ai jelit fericirea. Ți s-au pus piedici și ai scăpat, căci limita arăta insurmontabil. Off...și ce te-ai mai lovit, căci de toate și nimic nu scapi. Libertatea ta a fost pierdută și câștigată și iar recâștigată, până ți-ai dat seama că nu poate fi câștigată. Ai învățat și ai greșit, iar atunci când ai urcat, te-ai îndepărtat de tine. El a fost al tău și Ea a ta...iar voi ați fost raza ce tinde sublim spre fericire și nemurire, căci împreună ați iubit. Eu te-am căutat, dar nu te-am găsit și poate ar fi trebuit să mă liniștesc, căci tu ai fost mereu lângă mine, chiar dacă nu te-am văzut, te-am simțit!

Final

Planurile sinistre prind mereu, ele rămân veșnic în picioare. O viață cu un plus de minus, cu un drum închis și deschis la culoare, este o viață nepătată, încă... În ea există dorințele, culorile, iubirile, speranțele și joaca. Dacă dorințele putem să le mai potolim, iar culorile să le mai schimbăm, de joacă nu putem scăpa, joaca persistă! Joaca este portița planului sinstru. Joaca presupune situația, iar, la rândul său, situația presupune conjunctura. Conjunctura...ah! Este cel mai periculos dușman al omului. Aș spune că „liberul arbitru“ chiar este liber să-și ia concediu și să-și dea seama că se află, la rândul său, într-un concurs de împrejurări. Și se pare că iar ajungem la joacă, căci concursul presupune joaca, dar în acest ansamblu haotic, oare nu există nimic planificat? Această conjunctură, până la urmă...nu se află într-o conjunctură? Căci ea adună toți factorii subiectivi și obiectivi și-i obligă să se uite la ei și să aleagă. Țipă, căci o să taci! Scapă, căci nu o să scapi!

Doi

În orice adânc rămâne o speranță, iar aceasta vine adânc din adânc. În haosul sufletesc se lovesc incertitudini, cum și în inimă se lovește sufletul. De multe ori, viața noastră trebuie condusă de altcineva, iar acel cineva trebuie să conducă supunându-se. Schimbul se face involuntar, iar frumosul apare o dată cu ei, cu cei doi. În acest proces, unul există numai pentru unul, și numai împreună ei formează setea reciprocă. Această sete nebună după apă vine din dorința celuilat, care este acum...și dorința ta. Nu-i poți prinde, nu poți știi niciodată ce vor? Căci ei nu vor nimic, au Totul!

Întoarce-te La Tine

     De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...

Despre Servitute şi micile Insecte Comune

Într-un stat de drept precum pretinde România că este, ar trebui să avem o șansă, ar trebui să găsim, în noi și în cetățenii acestei țări, noi speranțe, ar trebui să nutrească viața. Politicul nostru sau mai bine zis pseudopoliticul autohton se găsește undeva între agonie și extaz, la limita mizeriei și a falsului. Eu nu am chef să văd strategii prin care se dorește atacarea partidului advers, ci altceva, ceva care să semene cu viața, ceva care să nu ducă la sucombă. Acești oameni, care ar trebui să fie în slujba cetățeanului, fac din locuitorul acestei țări un nou prilej de iobăgie. Vechile structuri alcătuiesc astăzi noile structuri, iar acestea formează, la rândul lor, mizeria istorică. Această „pasă neagră“ în care ne aflăm de când ne știm este amplu proiectată, iar starea himerică începe să devină suportabilă, căci ne lucrează mereu cineva pe la spate. Noi lăsăm lucrurile așa! Iar dacă le lăsăm, atunci...hai să-i lăsăm în continuare, căci totul merge strună.

Golul Împlinit

Aşa simt atunci când nu simt, sau atunci când nu simt, chiar simt? Şi, pentru ca acest lucru să prindă viaţă, o să-l descriu în neştire. Golul se arată plin, este foarte greu să-l prinzi şi să-l aşezi pe hârtie, mai ales că limbajul este mulat pe vedere. Acum începe... nu ştiu cum poate acest nescris, neumblat, pustiu, să fie conştient în mine; apare rar, dar oare el indică ceva, oare duce spre ceva, sau începe şi sfârşeşte în început? Încerc să-mi dau seama dacă el se joacă cu mine sau eu cu el – o face intenționat, oare? Nu ştiu de ce, dar aş vrea să scap de el, să-l prind într-un final, să ştiu ce vrea de la mine, să-mi dau seama ce vreau eu de la el, şi aşa mai departe...Poate că-l vreau, dar îl am deja, şi totuşi este aşa bizar încât nu-l pot lăsa să mă domine, vreau să-l controlez eu! Şi dacă o fac, o să văd cum este, şi o să vă şoptesc la ureche. Ascunsul este alcătuit din urme şi pete ale trecutului, el este acel loc în care se regăseşte persoana iubită, în care noi ne-am pierdut de multe ori. Este acea aşezare a focului, a împlinirii şi despărţirii, el este Ea sau El. Golul este umplut de suferinţă şi fericire, de iubiri trecute şi prezente, este un tot haotic care se luptă cu noi şi care ne arată că nu suntem singuri. El aşează lupa spre viață, iar în el se găseşte originea melancoliei şi lăcomia celuilalt care ne sfâşie de atâtea ori. Oare drumul pe care merg este al meu?

Strop

Câte o picătură, așa se scurge din noi, așa se arată drumul infinit. Cercul nodal ne arată că în om stă apa și noi ne desfășurăm prin ea, la fel cum drumul acesta se desfășoară tainic, prin noi. Ne aflăm fixați între cer și pământ și de aici ne jucăm cu măsura divină. Un pian ce cântă o viață lină într-un parcurs sublim de dinamie și o voce subtilă pe final. Și cânt...căci atât pot să fac, drama persistă! Nu se mai simte, nu se mai trăiește nimic, nu se mai știe nimic, nu se mai găsesc soluții, nu se mai știu gânduri, nimic din tot ce ar putea să ne lege, se lasă ușor...foarte ușor, chiar acum. Sofis cantă la pian, el vrea să ne îmbete cu acorduri line și nu ne lasă, ne conduce, pe toți ne varsă, pe toți ne dirijează! În apă există simetrie cum și în muzică există o anumită simetrie ce stilizează o structură – aceasta, la rândul ei, fiind doar o pâlnie ce ne îmbată cu apă rece. Dar nu poate fi chiar așa tragic – în fond, omul simte țărâna și ploaia, simte...bine zis, dar nu le mai vede. Pe aici... pe la mine, este bine, ascult muzică, chiar o și compun.

Târziu

Există timpuri, nu pot fi salvate, iar dacă încerci să o faci, rişti să pierzi şi ceea ce aveai înainte de a face acest lucru! De ce nu poţi înţelege niciodată, de ce acum vezi mai clar? Nu pot să înţeleg acest lucru! Cum nu pot să îi inţeleg nici pe cei care nu au nici o urmă de personalitate proprie. Nu am chef să dezgheţ un creier.
În plus, şi el, săracul, e alcătuit intenţional, nu? Nu te uita în trecut, lasă trecutul să se uite la tine, şi pe urmă vei plânge liniştit. O lacrimă o să te adune de acolo şi o să te aducă în prezent.Vezi cu ce ai greşit, nu căuta scuze tâmpite, nu arunca cu pietre în persoana de lângă tine, caută să vezi în tine. Nu crede în cei ce te laudă, nu da vina pe trecut, dă vina pe tine. Aşa este acum, e târziu!

Intelectualii şi Comunismul

Trăim în societate și adesea auzim, chiar și pe stradă, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, acest lucru „era mai bine atunci, aveam o casă și un viitor asigurat“. Comunismul, pentru intelectualii de dreapta, nu este nimic altceva decât cea mai mare formă de inepție generală, cadrul prin care cineva putea să-și exercite în voie comenzile. Prostia dusă până la paroxism și impusă cu forța. Sigur că majoritatea intelectualilor au trecut prin clipe grele în acea perioadă. După ei, comunismul se manifesta prin prostie, o prostie care, culmea, era impusă și, mai departe, o prostie din partea celor care o acceptau tacit, cel puțin până la revoluția din 1989. Este adevărat că acești intelectuali au suferit, ba chiar foarte mult, dar hai să vedem ce se întamplă și cu societatea în care trăim astăzi, căci ea nu este formată numai din intelectuali, filosofi sau oameni de știință. Restul oamenilor, deși nu au timp, vor un singur lucru, care este simplu și modest din perspectivă intelectuală, și acela este „să avem ce pune pe masă“. Da, ăsta e adevărul și, pentru cei ce nu văd, acest adevăr nu vine din stele și din univers, ci din societatea în care trăim. Căci această societate, dacă pentru intelectuali este normală, pentru restul este utopică. Vremurile trec, viața curge și nimic nou printre oameni. Acești oameni nu sunt materialiști, nu sunt nici idioți și nu au nici ochii acoperiți, ci le este foame – tragic domnule? Dacă un intelectual ar vrea să ajute în vreun fel, ar trebui să înceapă cu el, și anume să nu mai ceară altora să vadă Realitatea sau măcar să o gândească, ci să o facă el! Căci realitatea zilelor noastre este execrabilă! Realitatea noastră se manifestă sub toate formele tragicului! Începând cu muritorii de foame, cu spitalele bolnave, cu școlile părăsite și murdare, cu universitățile care formează numai proști și cu intelectualii noștri care beau bere și râd! Acești intelectuali sunt pseudointelectuali, iar viitorii intelectuali care trec prin facultățile de doi bani sunt niște ciori deghizate în porumbei prodigioși. Oare oligarhia nu se aplică și în cazul intelectualilor?

Durere

Este interesant totul. Cum plouă şi cum se curg toate. Ador vântul la fel cum şi el mă iubeşte pe mine. Ne întâlnim de multe ori şi aproape de fiecare dată îmi şopteşte ceva. Ce mă atrage la el şi mă uimeşte în acelaşi timp este naturaleţea cu care cântă. Vântul este sincer şi cu siguranță mă poate face să fiu sincer cu mine. Oare câți fac lucrul acesta? Poate că nu mai văd bine sau nu mai ştiu ce este cu mine...dar el mă face să văd. Acest hilozoism mă ajută! Ce fac însă cu mine acum? Vântul este sempitern, eu stau ascuns în mine şi cu siguranţă nu pot să mă ascund în el. Durere şi neînţelegere, ar trebui să le las pentru altii, ar trebui să le simtă şi ei. Şi dacă nu o fac!? Să le arate vântul această idiosincrasie!