Voi face un salt prin istoria ideilor critice aduse dualismului. O să încep cu Descartes și voi continua cu prezentarea lui Damasio, prin care voi arăta că acesta respinge concepția carteziană. Mă voi întoarce asupra contemporanilor lui Descartes și voi expune problemele aduse dualismului. În continuare, aduc un răspuns oferit de William H. Calvin prin care încerc să-l „salvez“ pe Descartes. În încheierea primei părți prezint argumentul adus de Descartes în Principiile filosofiei și expun criticile aduse de Dennett împotriva dualismului. În partea a doua voi expune, deși risc să fiu laconic, propriile argumente.
1. Eroarea văzută ca adevăr
Perspectiva dualistă este aceea prin care Descartes a despărțit mintea de trup. În Discurs asupra metodei și, apoi, în Meditații apare renumita frază, „[g]ândesc, deci exist“, prin care se sugerează clar că gândirea și conștiința gândirii sunt substraturile reale ale ființei. Descartes privea gândirea ca pe o entitate separată complet de corp, astfel că „lucrul gânditor“ (res cogitans) era separat de trupul negânditor (res extensa), însă această afirmație nu este cu totul diferită de cea a lui Augustin, „[s]unt indus în eroare, deci exist“. În Meditații metafizice putem spune că abordează subiectul „Geniului rău“ care se aseamănă sau care, cel puțin, își găsește, oarecum, sorgintea în afirmația lui Augustin. Îndoiala carteziană este „un fel de prudență logică, dacă se poate vorbi astfel, un purgatoriu logic“.[1] De fapt, „Ipoteza demonului“, în ilustrarea lui Descartes, ne arată că lucrurile pe care le putem cunoaște pot fi puse sub semnul întrebării, acestea având un caracter îndoielnic. Însă ea a fost construită pentru a arăta dependența ființei umane de divinitatea creatoare care poate să schimbe sau să transforme ordinea lucrurilor din natură, și iluziile în cunoaștere adevărată. Scopul cunoașterii este cunoștința sigură și evidentă. Operațiile care realizează acest scop sunt experiența și deducția. Prin experiență se înțelege o operație cognitivă bazată pe activitatea simțurilor. Cunoașterea prin experiență este nesigură pentru că se reduce la caracterul empiric al simțurilor. În schimb, prin deducție se înțelege o operație de care individul se folosește atunci când polivalența fenomenelor întrece caracterul naturii umane. Ca orice persoană care acționează și reprezintă intelectul, Descartes se sprijină pe cunoașterea matematică pentru a pune bazele unei știinte universale de tip matematic (fără a o identifica cu matematica), iar rezultatul formal al revelației obținut din aceasta va fi Ideea . Un prim rezultat al meditației carteziene constă în faptul că aceasta presupune o revelație a gândirii care se gândește pe sine. Însă, terminologic, ideile la Descartes pot fi văzute în două feluri: „idei intuitive“ și „idei speculative“. În cazul ideilor speculative, există anumite raporturi care stabilesc genul participării sau al amestecului. În acest caz, se regăsește și ideea de gândire care se împletește sau se identifică cu „ideea de ființă“. Ființa umană ocupă un loc în spațiu, acesta este un atribut primit de la corp. Faptul că ființa umană se hrănește, se mișcă, simte etc. este un atribut ce se reflectă prin unirea corpului cu sufletul. În schimb, ființa umană care gândește, cugetă sau concepe, poate face aceste lucruri pentru că aceste atribute aparțin numai sufletului. Astfel, Descartes determină atributul ce exprimă esența sufletului, iar atributul este gândirea. Dacă gândirea are un caracter ineluctabil, atunci existența acestui atribut implică existența sufletului. În aceeași ordine de idei, dacă Eul este înșelat, înseamnă că există. Ca subiect gânditor, se înțelege că Eul are diferite funcții (îndoiala, simțurile), că ocupă un loc în spațiu și în timp. În schimb, prin obiect negânditor (plantă, animal), se înțelege acel lucru de care suntem conștienți că există, că are un corp, că ocupă un loc în spațiu, însă doar omul este, el are ființă sau ființează, căci numai el gândește. Însă ceea ce remarcă Damasio este „separarea abisală dintre corp și minte, dintre substanța corpului, măsurabilă, având dimensiune, acționată mecanic, divizibilă la infinit, pe de o parte, și substanța minții, nemăsurabilă, fără dimensiune, imposibil de acționat mecanic, indivizibilă, pe de alta parte, sugerarea faptului că rațiunea, judecata morală și suferința provocată de durerea fizică sau exaltarea emoțională ar putea exista separată de corp.“[2], altfel spus, separarea acțiunilor minții de structura organismului biologic. Damasio respinge această „limitare“; el susține că mintea este direct legată de activitatea creierului, iar formularea carteziană îi pare incompletă în plan uman: „Probabil că cel mai important lucru pe care îl putem face ca ființe umane, în fiecare zi din viața noastră, este să ne reamintim nouă și să reamintim celorlalți complexitatea, fragilitatea, finitudinea și unicitatea noastră“[3]. A avea o imagine completă în ceea ce privește înțelegerea profundă a minții omenești înseamnă să avem în vedere o integrare care să se raporteze la întregul organism care interacționează fizic cu mediul social, și nu să vedem mintea ca un „cogito“ nonfizic situat în afara organismului uman. Analiza prezentată de Damasio* la începutul lucrării sale sprijină, în bună parte, ipotezele pe care le formulează atunci când abordează problema carteziană. De fapt, Damasio încearcă să sublinieze ideea de organism uman și relația dintre sentimente și rațiune și ajunge la concluzia că rațiunea se poate întemeia pe emoții și sentimente, astfel că, pentru el, rațiunea pură nu există fără celelalte funcții ale creierului și, implicit, ale corpului. Există contemporani care îl critică pe Descartes, (Regius, Gassendi, Arnauld, Prințesa Elisabetha.) principala obiecție fiind uniunea minte-corp, însă noi ne vom îndrepta atenția asupra obiecțiilor aduse de Hobbes. Una din semnificațiile care au intrat în vizorul lui Thomas Hobbes, ale lui Cogito, ergo sum, este modul în care gândirea, ca atribut esențial, implică cu necesitate existența lucrului care gândește. Astfel că existența este strâns legată de gândire, deoarece gândirea, făcând abstracție de corporalitate, se reflectă pe sine și se contemplă ca atare. Prin Cogito, ergo sum nu se înțelege existența omului, ci numai existența gândirii ca închipuire a realității. Hobbes crede că modurile de gândire nu reflectă esența sufletului: „eu sunt gânditor, deci, eu sunt gândire sau, mai bine, eu sunt inteligent, deci, eu sunt inteligență. Căci în același fel eu aș putea să spun: eu mă plimb, deci, eu sunt plimbare“[4]. Descartes, în răspunsul său, se preocupă mai mult de precizarea termenilor pe care-i folosește, decât de stabilirea profundă a raportului dintre suflet ca substanță și ideile ca moduri ale substanței. „Descartes credea despre glanda pineală că ar fi un sediu mai potrivit pentru ceea ce ne guvernează, pe motiv că este una dintre puținele structuri nepereche ale creierului.“[5] Într-o oarecare măsură, Descartes apare ca fiind un continuator al tradiției scolastice, iar în construcția sa îl introduce pe Dumnezeu care ne îndrumă prin voința sa către o cunoaștere a lucrurilor clare și distincte. În Principiile filosofiei, autorul arată clar ce înțelege prin cuvântul a gândi – „tot ceea ce se petrece în noi în așa fel încât intuim aceasta nemijlocit prin noi înșine; iată de ce nu numai a înțelege, a vrea, a imagina, ci și a simți este același lucru, aici, cu a gândi.“ [6] Mai departe, Daniel C. Dennett** analizează expunerea lui Rene Descartes și ajunge la concluzia că nu există niciun „mediu misterios“, ne-fizic al minții și, în niciun caz, acesta nu este glanda pineală care se află în centrul creierului. În zilele noastre aproape niciun cercetător al minții nu mai crede că există un astfel de mediu non-fizic. Motivul pentru care mințile depind de compoziția chimică a mecanismelor sau a mediilor lor este că, pentru a realiza ceea ce trebuie să proiecteze, aceste tipuri de mecanisme trebuie să fie alcătuite și văzute ca realitate bio-istorică (substanțe compatibile cu corpurile preexistente pe care le controlează). Aceste substanțe sau așa-zisa lor „natură intrinsecă“ prind semnificație doar atunci când funcționează ca parți ale unor sisteme funcționale. Faptul că sistemul nervos nu este un sistem izolat și faptul că „acționează“ și „convertește“ în aproape orice situație ne obligă să vedem funcțiile părților componente într-un anume mod mai complex și, în același timp, mai realist. „Nu pot fi despărțit de corpul meu, separat în mod clar de el cum au presupus adesea filosofii. Corpul meu conține tot atâta din mine, din valorile, talentele, amintirile și aptitudinile care fac să fiu ceea ce sunt, ca și sistemul meu nervos.“[7] Dennett ne arată moștenirea celebrului dualism care se extinde dincolo de mediul academic și se poate regăsi în gândirea de zi cu zi: “[a]cești atleți sunt pregătiți atât mental cât și fizic“, și „[c]orpul îți este sănătos, totul se petrece în mintea ta“, iar, în continuare, el punctează că și printre cei care au combătut viziunea lui Descartes există o anumită tendință de a vedea și de a trata, în același timp, mintea ca „șef“ al corpului. Dacă acceptăm acest mod de gândire, ignorăm faptul că și creierul (mintea) este un organ ca oricare altul, iar funcțiile sale nu le vom putea înțelege dacă îl tratăm ca fiind „șef“ al unei structuri mult mai complexe din care face parte și el, iar, în acest fel, mintea trebuie văzută ca „servitor“.
2. Între eroare și adevăr
Descartes, deși încearcă să aibă o imagine cât mai cuprinzatoare și cât mai profundă a naturii umane, nu reușește să facă decât opusul. Chiar dacă încearcă să se aproprie de Dumnezeu, punând la îndoială adevărurile matematice, formulând tot felul de asumpții care să îi sprijine construcția filosofică, eșuează. Descartes se limitează, uită să se raporteze la întregul organism uman și să vadă că mediul social afectează direct omul. El încearcă, de fapt, să ofere, prin această concepție a sa, viața omului după moarte. Însă nu trebuie uitat faptul că Descartes a avut foarte multe realizări pe plan matematic, în 1631 inventând geometria algebrică. Chiar dacă face acest lucru, probabil că el confundă regulile utile matematicii cu regulile ce ar putea reflecta viața umană.
În acest joc creat de Descartes, ecuația gândirii nu admite o mulțime infinită de soluții; ceea ce, în mod paradoxal, l-a ajutat o viață întreagă, acum îl forțează să găsească o soluție banală. Îndoiala metodică poate fi văzută ca o situație dureroasă prin care omul încearcă să găsescă acel punct de plecare, acel loc stabil și sigur, în urma căruia ar putea ajunge la primul adevăr.
În mod clar, toate aceste instrumente leagă gândirea și o limitează prin însăși natura lor, aceea de rigurozitate metodică. Și, să fim serioși, omul scapă rigidității. De multe ori ne lasăm conduși de ceva infim, neclar, abscons și, totuși, o facem doar pentru a parcurge un drum. De multe ori ne pierdem în sine și căutăm răspunsuri care nu pot fi date. Dar, totuși, o facem!
[1] Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 30 , Editura Casei Școalelor, 1930. [2] Antonio R. Damasio, Eroarea lui Descartes ~ Emoțiile, rațiunea și creierul uman, pp. 280-281, Ed. Humanitas, 2004. * „A spune că mintea provine din creier este indiscutabil, dar prefer să nuanțez afirmația și să analizez motivele pentru care neuronii din creier se comportă într-o manieră atât de inteligentă. Fiindcă aceasta este, după părerea mea, problema esențială.“
[4] Thomas Hobbes, Meditațiile lui Descartes, apud. Mihail Uță, Descartes: Metafizică și știință, p. 38, Ed. Casei Scoalelor, 1930. [5] William H. Calvin, Cum gândește creierul, p. 13, Humanitas, București, 2006. [6] Rene Descartes, Principiile filosofiei, p. 82, Iri, București, 2000. ** Daniel C. Dennett este director al Centrului de studii Cognitive de la Universitatea Tufts și autor al lucrărilor „Darwin’s dangerous idea: Evolution and the Meaning of Life“ și „Consciousness Explained“. (n.a.)
[7] Daniel C. Dennett, Tipuri mentale, p. 91, Humanitas, București, 1996.
