De ce nu se dă o lege ca toţi violatorii să fie castraţi?

Ce am avea de pierdut? Ei sigur ar avea ceva de pierdut! Nu de alta, dar sunt ţări în lumea asta care aplică o astfel de corecţie. Sigur că e vorba de o castrare chimică, dar mai contează? Uneori lucrurile trebuie să fie mai ferme, iar România parcă duce lipsă de fermitate. Şi în politică, dar mai ales în plan legal! Să ne gândim doar la faptul că aşa-zisa înăsprire a Codului Rutier a devenit o glumă bună. E suficient să latre doi căţei prin presă şi imediat se iau decizii în „favoarea cetăţeanului”. Nu cumva să pierdem nişte voturi, nu?

Cazul violatorului din centrul Bucureştiului este destul de tranşant. Pe lângă faptul că autorităţile, „organele” nu şi-au făcut simţită prezenţa, mai aflăm că violatorul a fost eliberat pentru bună purtare. Conform psihologilor, era un bun orator şi relaţiona într-un mod desăvârşit cu cei din jurul lui. Aş spune,  mai ales acum, la propriu! Relaţiona destul de bine. Şi pentru că relaţiona aşa de bine  s-au gândit că o poate face şi la prezent. Ceea ce a şi făcut! A ieşit la o plimbare prin centru şi a început să relaţioneze! Evident, avândul cuţitul în mână.

Scopul legilor, în ultimă instanţă, este acela de a da un exemplu. În acest fel,  factorul normativ nu-şi pierde din consistenţă, ci devine mai amplu, mai apăsat, deci mai sigur, mai bine clădit. În primul rând, într-o societate ne dorim să nu apară evenimente barbare. Şi ca să facem asta, forţăm nota din punct de vedere legal. Întindem aparatul normativ cât mai mult. Şi tindem evident spre deontologie, deci spre ideal. 

Citeşte mai departe.

Un contract buclucaş

Faptul că a dispărut contractul Bechtel nu ar trebui să mire pe nimeni. Mai ales că trăim în ţara lui Caragiale. Este suficient să ne gândim la „O scrisoare pierdută” şi toate se pun cap la cap. Este o logică tipic românească, iar asta învinge orice spirit şi raţiune. Logica românească este deasupra logicii elementare, iar cea simbolică, de ordinul 1, este o joacă. Mă tem că „logica românească” învinge şi logica juridică, chiar şi pe cea modală. De ce? Pentru că „logica românească” îşi permite să fie ironică. Are ceva din aerul lui Socrate, unde „eironia” era scop în sine.

Ce este mai dureros e faptul că „logica românească” este înţeleasă tacit de toţi românii. Ce este mai frapant este faptul că nimeni nu se simte jignit. În fond, dacă stăm şi ne gândim mai bine, „logica românească” trece dincolo de simţ moral şi răspundere civilă. Este mai degrabă felul în care răspundem noi ca societate la obligaţiile pe care le avem. Iar acest răspuns ne permite evident să nu avem nici o obligaţie. În acest hău, logica lui Trahanache, „Ai puţintică răbdare, stimabile!”, a devenit şi este un fel de simbol pentru o întreagă ceată de bovine.

Toţi rumegăm în spaţiul flecărelii, de la Heidegger citire, ca apoi să ne întrebăm cu ce am greşit. Este mult mai convenabil să dansam în jurul anost al unor ironii ieftine decât să punem osul la mişcare. Şi atunci primim ceea ce culegem. Astfel, sistemul de drept, în ansamblu, devine un pion de desfătare al vicleşugurilor caragialeşti. În acest carnaval – deplorabil - omul de rând devine călăul propriei sale vieţi, devine pionul anost de o tablă amărâtă de şah! 

Citeste mai departe.

Interviu cu George Colang

La numai 27 de ani, George Colang se poate lăuda cu faptul că a reuşit să-şi lanseze o carte, are un blog ce în timp a căpătat notorietate, conduce o revistă de filosofie şi colaborează cu diverse reviste. Despre întreaga sa activitate şi nu numai vom vorbi in continuare cu acesta, care a fost de acord să-mi ofere un interviu.

Ilona Andrei: De unde a început şi către ce se îndreaptă pasiunea ta pentru filosofie?

George Colang: Cred că din liceu a început. Aveam un profesor care la ore îmi punea mereu o întrebare, evident care m-a sâcâit: “Cât din tine este tine?”. Şi cum eu eram prins şi cuprins de „realitatea sinelui” mi-a rămas fixată întrebarea aceasta. E o chestiune simpla, minoră, care m-a făcut sa aleg drumul acesta. Evident că nu am descoperit cât din mine este mine, m-am apropiat să spunem, dar este o chestiune simplă, care pană la urmă a avut ceva de spus in privinţa vieţii mele si, in fond, lucrurile simple sunt si cele care ne definesc. Chiar daca ne place sa vedem viaţa dintr-o perspectiva egocentrică si să credem că este important orice lucru din ea si orice lucru pe care îl facem, viaţa se rezuma la câteva lucruri simple, banale, care pot fi văzute foarte uşor, şi pe care nu le vedem, pentru ca suntem ocupaţi mereu cu lucrurile „importante”.

I.A.: In anul 2011 ai debutat cu cartea “Portretul omului contemporan: barbarul”. Cum ai trăit acel moment si cum il priveşti acum, după doi ani?

G.C.: A fost un proiect pragmatic. A început dintr-o idee de la un curs, un proiect comun pe care l-am avut cu Adela Gavrilescu. Am stat la un moment dat si ne-am gândit cum ar fi să scriem o carte pornind de la acest proiect si uite aşa am ajuns unde suntem. Era înainte de a intra la doctorat si m-am gândit că o să conteze cumva, era un exerciţiu în vederea admiterii. Însă, din punct de vedere ideatic, evident că lucrurile s-au schimbat, pentru că acum le văd un pic altfel, dar am şansa să le regândesc şi sa le rescriu prin teza de doctorat pe care o fac, pentru că tema este axata tot pe barbarie, tot pe contemporan, însă acum dintr-o perspectivă morală. Cartea, aşa cum a apărut in prima instanţă şi cum se afla acum pe piaţă, este axată mai mult pe o perspectivă fenomenologică a barbariei, iar morala se poate sustrage, se poate surprinde, dar nu iese la iveală aşa de uşor. Aici este un gând foarte interesant al lui Kant care cred că poate să surprindă exact ceea ce am făcut cu cartea si ceea ce vreau sa fac acum cu teza de doctorat: „Omul este într-adevăr destul de profan, însă umanitatea din el este sfântă.”. Când am scris cartea in 2011 am luat in calcul doar prima parte (omul este intr-adevăr destul de profan), uitând mereu partea a doua, că umanitatea din el este sfântă. Am descris omul din perspectiva profană mai mult, dând la o parte mereu moralitatea. Acum, să spunem că am mai îmbătrânit un pic şi voi lua în calcul tot citatul. ( râde)

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Romania penala

Daca justitia a coborat cu adevarat in strada, atunci ar trebui sa o simtim. Nu numai la televizor. Ar trebui sa se vada atunci cand cumparam o paine si primim bon fiscal, sau cand ne primim restul. Ori cand incearca taximetristul sa ne pacaleasca. Ar trebui, cumva, sa fim linistiti cand trecem prin cartiere marginase.

Ar trebui si iarasi ar trebui…sa ne dam seama ca este o diferenta intre ceea ce se proiecteaza si ceea este factual pe piata. Poate ca asa spatiul public ar fi bombardat cu desene animate si filme de dragoste, iar infractorii reali vor fi fost la loc de cinste in puscarie. Pe tacute! Si fara joc de glezne.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/romania-penala-s8182.html#ixzz2b5fQFT4g

Rosie stoarsa pe tableta lui Sova

Oare cate lucruri nu s-or petrece in Parlament? Si care nu ies la iveala. Probabil ca undeva pe holurile institutiei se cultiva ceapa. Nu de alta, dar trebuie sa mearga cu rosiile. Iar pe la unele birouri probabil ca se cumpara branza de capra, oaie, vaca. Toate sortimentele cred ca se pot gasi acolo. In fapt, in spirit tipic romanesc, probabil ca totul este transfigurat in peisajul Mioritei. Mai lipsesc fluierele si totul ar fi minunat.

Probabil ca parlamentarii se ocupa in esenta cu totul altceva decat identificarea problemelor reale din societate si reglementarea de norme. Probabil ca, sub o forma sau alta, tot in plan mundan ajungem, adica dincolo de deontologie si planuri reale de reglementare. Si cand ma gandesc ca unii au fost mituiti cu palinca, imi dau seama ca nu suntem departe de un peisaj idilic, natural, unde totul este bio, iar crasmaritele danseaza pe masa.

In acest context, politicul reflecta populatia de la marginile oraselor, de prin paduri, imbuibate cu mici si bere. Avem in aceasta complementaritate vicioasa scenariul si cadrul societatii in care traim: bere, mici, rosii, branza, ceapa.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/rosie-stoarsa-pe-tableta-lui-sova-s7855.html#ixzz2Xoxnc112

Plagiatul si puscaria

In urma cu vreo luna si jumatate am participat in cadrul scolii doctorale de la Facultatea de Filosofie, Bucuresti, la o discutie legata de plagiat. Scopul intalnirii era legat de felul in care este perceput plagiatul in mediul academic. Totodata, era urmarit si codul etic din perspectiva plagiatului. O alta grila de discutie se desfasura in jurul autoplagiatului. Asta interesandu-ma pe mine mai mult. Dar sa le luam pe rand.

In primul rand, plagiatul, asa cum este perceput de societate, nu este vazut ca un furt. Desi este furt intelectual, el ramane aruncat in spatiul celor care gandesc si nu “muncesc”. Evident, munca bruta. Daca un individ fura o vaca, satul este revoltat. Daca un altul fura o masina scumpa, orasul este la fel de revoltat. In schimb, daca un individ fura niste versuri, nimeni nu este revoltat. De ce? Pentru ca, in mentalul romanesc, plagiatul are o latura mai idilica. Nu este strict legat de factual. Adica, daca nu e ceva concret, material, omul de rand nu percepe frauda. Ceea ce este destul de riscant, daca nu trist.

Plagiatul nu inseamna numai versuri aruncate pe foaie, copiate de un altul pe o alta foaie. Plagiatul poate fi material, iar discutia despre plagiat este cat se poate de apasatoare. In esenta, furtul intelectual poate fi luat in calcul doar daca ne raportam la beneficii ulterioare. Ca unul copiaza doua trei randuri pe o foaie, nu e nici o problema. Dar daca le duce la o editura si se semneaza, atunci e o mare problema.

Acum “idilicul” este transformat. Este rentabilizat si pus in bilant contabil. Devine materie, concret. Si poate fi mult mai rentabil decat furtul unei masini sau al unui bou. In acest sens, senatorul independent Valeriu Todirascu vine cu o propunere destul de interesanta, chiar riscanta.

Astfel, daca proiectul de lege este aprobat, plagiatorii ar putea ajunge in spatele gratiilor, chiar pana la 12 ani. Daca ne raportam strict la acest aspect, atunci proiectul are un anume sens. Pentru ca arata gravitatea faptei. In fond, cand vorbim de plagiat, singurul lucru care nu iese la suprafata este gravitatea. De cate ori nu mi s-a intamplat sa-mi gasesc articole pe diverse situri. Chiar cunoscute. De cate ori nu am auzit toti de lucrari de doctorat “contrafacute”. Toti stim de industria lucrarilor de doctorat. Si totusi nu reactionam.

Plagiatul, trebuie spus raspicat, iti poate aduce beneficii. Castigarea titlului de doctorat iti poate aduce iarasi beneficii. Este un lant cauzal care se poate fructifica. Prin salarii, contracte, drepturi de vanzare din carti si articole, calificare si participarea pentru posturi care presupun diploma de doctorat etc. O gramada de lucruri pot fi mercantilizate plecand de la creativitate. Si aici cel mai cunoscut proces este cel legat de inventarea stergatoarelor de la masini. Nu are sens sa dam numele companiei, ci sa spunem ca aceasta si-a insusit ideea, conceptul, de la un ins.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/plagiatul-si-puscaria-s7784.html#ixzz2WvuCqAvR

Justificarea jocurilor de putere

Am auzit, recent, ca magistratii nu pot fi luati la socoteala de nici o putere a statului. Ca este chiar "anormal" sa fie pusa problema in acesti termeni, ne spune Oana Schmidt-Haineala, presedintele Consiliului Superior al Magistraturii. Cat despre o eventuala raspundere a magistratilor, dar si perspectiva actiunilor in regres?

"Nu este normal ca statul sa se indrepte cu actiune in regres in toate situatiile, fara a discerne, fara a stabili asa cum este stabilit la ora actuala atunci cand este grava neglijenta, cand este reaua-credinta a magistratului.” Sa pastram din cele doua perspective ideea legata de "normalitate”. Pentru ca in orice situatie, oricum am privi, daca incercam macar un pic sa ne uitam la activitatea judecatorului, sa intelegem felul in care-si desfasoara aceasta activitate, nu este "normal”.

In plus, daca ne tinem scai de magistrati, s-ar putea "inhiba”. Chiar mai mult, daca ne indreptam simpla noastra curiozitate, de ce nu dreptul nostru pana la urma, s-ar putea sa riscam ca "mai binele sa fie dusmanul binelui”. Si in final, chiar apoteotic: "De ce am schimba ceva care functioneaza?”

In primul rand, cine decide cu privire la normalitate? Daca un individ se hotaraste sa comita o crima in spiritul "normalitatii lui”, atunci putem spune ca se justifica atrocitatea? Pentru ca "normalul” subiectivitatii sale este mai presus de lege. La fel si egocentrismul unui magistrat poate fi mai presus de lege, pentru ca ciocanul este la el. Nimeni nu are ceva anume cu magistratii, dar trebuie sa existe un soi de raspundere, macar principiala, pentru ca asa se leaga lucrurile, mai ales cand vorbim de stat de drept.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/justificarea-jocurilor-de-putere-s7691.html#ixzz2W5qDzdXQ

Revizuirea Constitutiei naste himere?

Actul fundamental al Romaniei ar trebui sa impuna un anumit consens. Cel putin principial. Mai ales ca reprezinta terenul fertil pe care se pot cultiva norme. Insa, un lucru important - care scapa - tine de faptul ca orice Constitutie are un rol platonic, de fixare ideala a unor directii. Constitutia este aplicata tocmai prin faptul ca nu este "aplicata" – pentru ca sugereaza cadrul, il schiteaza, dar nu-l corupe. Practicul este astfel preluat de legile intregitoare.

De aceea, asa cum spune si premierul Romaniei, Victor Ponta, aceasta "modificare constitutionala trebuie sa fie cat mai supla”. In acest spirit, afirmatia lui Ponta este cat se poate de obiectiva.

Si pentru ca romanii sunt inventivi cand vine vorba de dreptate, nu se putea sa nu culegem un soi de "inventivitate” cu privire la revizuirea Constitutiei. Pe principiul ca fiecare are dreptate in felul lui, dar si pe fixatia ca romanul este bun la toate, au luat nastere tot felul de propuneri hilare. Din acest florilegiu si-au extras seva ideile deputatului Eugen Nicolicea si ale senatorului Ioan Toma ca deviza Romaniei sa fie "Nihil Sine Deo”.

Citeste mai mult: http://www.avocatura.com/revizuirea-constitutiei-naste-himere--s7681.html#ixzz2W5WryYNd

Jules Evans: Filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase

Dacă ar fi putut să picteze cartea, atunci Jules Evans cu siguranţă ar fi făcut apel la Şcoala din Atena de Rafael. De ce? Pentru că pictura exprimă diversitatea întregului faţă de parte. Aşa se face că-i avem pe Aristotel, Platon, Socrate, Heraclit, Pitagora, Epictet, Rufus, Seneca, Epicur, Diogene, Plutarh, dar şi scepticii puşi în acelaşi plan – cu toate filosofiile lor – iar în aceeaşi măsură avem parte de toate învăţăturile care rezultă din acest sincretism, totul fiind în avantajul nostru, al cititorilor. Autorul, chiar de la început, ne intrigă, ne arată că şcoala modernă nu mai păstrează nimic din idealul şcolii de la Atena. Acesta fiind punctul de plecare.

Împărţită în douăsprezece lecţii uşoare, cartea păstrează ceva din aerul unei şuete filosofice, sau al unei conferinţe menite a ne da o mână de ajutor în tumultul pe care-l simţim adesea în mediul cotidian. Este o încercare, chiar reuşită, de a ne întoarce la spiritul şi nobleţea de care ne-am îndepărtat cu atâta îndârjire. Chiar dacă filosofia nu a fost asociată, de-a lungul timpului, cu practicul, iată că autorul se încăpăţânează, chiar accentuează acest deficit, creând astfel un avantaj, un soi de revanşă existenţială adusă istoriei. Şi nu e vorba doar de un demers profesional, ci chiar personal: „Aveam nişte opinii şi deprinderi intelectuale toxice, […] Aceste opinii toxice se găseau în miezul suferinţei mele emoţionale. Emoţiile mele decurgeau din opiniile mele, făcându-mă să mă simt extrem de anxios în situaţii sociale şi deprimat atunci când acele situaţii nu evoluau bine.” Aşa se face că această carte se naşte din sinceritatea omului încercat, pus în situaţii concrete, şi nu din dorinţa lascivă de măgulire a ego-ului, sau poate o victimizare de dragul victimizării de a culege faimă şi notorietate profesională. Nici vorbă.

Începând cu Socrate. Ce putem culege din învăţăturile sale? În primul rând, Socrate ne învaţă să ne întoarcem la noi înşine, să ne găsim miezul dificultăţilor în bătălia sentimentelor. Dacă ar fi să facem apel la Socrate, atunci am învăţa că necazurile nu provin exclusiv din cauze materiale. De unde rezultă că soluţiile nu trebuie să fie neapărat materiale. Folosind „metoda socratică” – după cum afirmă autorul – putem să ajungem la noi înşine, la capcanele pe care ni le întindem fără să fim nevoiţi să ne „vindecăm” farmaceutic, psihologic, psihic, etc. Putem să găsim cauza necazului şi fără să cheltuim bani pe medicamente ori pe tratamente sofisticate. Este suficient să înţelegem că totul se învârte jurul gândurilor noastre, iar apoi totul vine de la sine.

De la Epictet ar trebui să învăţăm să ne stăpânim, să fim stoici în faţă năvălirilor viscerale. Dacă ar fi să rămânem cu ceva de la gândirea stoică, atunci am rămâne cu faptul că unele lucruri nu pot fi controlate, fiind independente de voinţa noastră. De unde, evident, apare imposibilitatea de a pune în act orice fantasmă. Însă, la fel ca gândirea socratică, stoicismul afirmă că putem controla opiniile. În fond, ele sunt singurele care ne perturbă limpezimea, chiar spulberând-o fără milă. „Indivizii cu anxietate socială, de exemplu, sunt obsedaţi de ceea ce cred ceilalţi oameni despre ei. Devin nervoşi, paranoici, furioşi şi neajutoraţi, totul din cauza unei totale fixaţii asupra opiniilor împărtăşite de către alţi oameni – pe care ei nu le pot controla.”

Pe aceeaşi linie cu Epictet vine şi Rufus. Astfel, antrenamentul filosofic presupune moderaţie şi exerciţiu. Nu poţi să pui în aplicare nici o învăţătură dacă nu eşti pregătit să înduri, chiar să treci prin toate etapele pregătitoare desăvârşirii de sine. Şi nu e simplu, e dificil, dar ţelul trebuie să fie mai presus decât plăcerea de moment.

Dacă nu ştim cum să ne controlăm furia, atunci cu siguranţă trebuie să luăm contact cu învăţăturile lui Seneca. Primul tratat de „anger management” a fost scris de el şi stă ca manifest pentru toate studiile dezvoltate ulterior. „Dacă aşteptările hiperoptimiste sunt una dintre cauzele principale ale furiei, atunci leacul este să ne coborâm aşteptările, să încercăm a le aduce mai aproape de realitate, astfel încât să nu ne mai simţim mereu trădaţi de lume. Stoicul încearcă să vadă lumea aşa cum este realmente în loc să-i pretindă a se conforma speranţelor sale.” În limbajul nietzschean, asta ar însemna să nu te laşi condus de idealuri. Aceasta a fost sesiunea de dimineaţă!

La prânz, un soi de hedonism! La polul oarecum opus, Epicur ne propune să savurăm clipa. Carpe Diem! Să ne dedăm plăcerilor şi să năvălim dincolo de orice dispute, să facem din fiecare zi o nouă viaţă, să înţelegem, aşa cum ar fi spus şi stoicii, că nu totul se învârte în jurul nostru, iar dacă lucrurile sunt aşa, atunci cu siguranţă nu avem nimic de pierdut dacă fentăm destinul. De aici ar trebui să ne rămână beţia sentimentelor şi zâmbetul de a trece cu brio orice încercare. Chiar şi aşa – „Dacă Epicur a fost un hedonist, a fost unul foarte auster şi raţional. A deţinut puţine bunuri şi a adoptat o dietă simplă: pâine, măsline şi apă. În zilele deosebite de sărbătoare, putea să guste puţină brânză.”

Prima sesiune de după-amiază, avem mistici şi sceptici! Heraclit ne arată că natura curge şi se varsă în noi. „Mirabilul centru” al lui Rilke îşi găseşte obârşia în Poemul naturii al lui Heraclit. Când vorbim de foc, logos, mişcare, nu putem să nu ne gândim că nu ne aflăm în contact cu natura. Suntem legaţi şi conectaţi la acest mister înconjurător. Iar singurul lucru care ne poate surprinde în toată autenticitatea nu poate fi nimic altceva decât mişcarea. Într-un limbaj mai nuanţat, devenirea. Să nu uităm ce spunea Heraclit: „Nimeni nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu, căci mereu altele sunt apele în care te scufunzi.” De la Pitagora ar trebui să ne rămână, pe lângă proverbele iscusite, ideea că există o armonie care ne cuprinde şi ne salvează de la orice pericol. În fond, totul este construit armonios de noi. Cu toate acestea, scepticii ne învaţă să punem la îndoială aceste constructe care par ineluctabile. Dacă pitagoreicii ne dau dârzenia matematicianului, scepticii ne dau ironia, iscusinţa de a o lua de la capăt şi a pune la îndoială şi cele mai criptate „soluţii”.

Citeşte mai departe acest articol, dă click aici. 

Ce să facem cu viaţa noastră?

Problema cu viaţa este că nu avem nici o idee despre ea; despre cum ar trebui, sau ce ar trebui să facem cu ea. Supremul blestem! Şi de aia ne plângem în dreapta, în stânga. Fie că alegem să ne lăsăm cufundaţi în hedonism, sau să cădem în plasa habotniciei, nu avem nici cea mai vagă idee despre rolul nostru pe Pământ. Nu că ar exista vreunul, dar simţim apăsarea de fiecare dată când respirăm, când încercăm să ne minţim că ştim ce este bine, ce este rău, când luăm decizii, sau când stăm pe loc. De aici răsar crimele, marile valori, politica, filosofia.

Însă, un lucru mai important decât cele de mai sus - sinuciderea. Nu este nimic mai apăsător şi mai arătător decât să-ţi iei viaţa. Dacă omul nu şi-ar lua viaţa, atunci întreg raţionamentul cu privire la nenorocirea vieţii ar pica. Chiar dacă omul dă naştere la valori, chiar dacă comite atrocităţi, nu este suficient pentru o analiză obiectivă. Se pot găsi destule argumente stupide. De obicei stau toate ca principii în „manualele” despre viaţă. Dar când omul îşi leagă soarta de gât şi se spânzură cu ea, cu siguranţă intervine certitudinea care ne arată că viaţa este cu mult peste cât putem duce. Atenţie, aşa „se vede” inconştient. Căci viaţa nu este decât clipa de dinaintea morţii, atunci o vezi cel mai limpede; din păcate prea târziu.

Citeste mai departe.

Cum ştim că înşelăm?

Iată o întrebare! Cum ne percepem frământările? Cu centura de siguranţă pusă pe noi, sau cu tumultul alunecos de inconştienţă? Oricum ar fi, trebuie să cântărim cumva, să scoatem raţiunea la iveală, să ne demascăm epistemic trăirile. Dar cum procedăm? Cum ştim că înşelăm? În ce condiţii? Înşelăm de fiecare dată când ne trece vreun „fior” prin minte, sau când ne punem în aplicare pompa somatică? Dacă de fiecare dată ne punem împotriva trăirilor noastre, atunci ajungem să ne trăim iluziile. Iar dacă alegem să le trăim, ne pierdem firescul. Şi atunci? Cum calculăm? Cu lopata sau cu inima?

Dacă tot există un spaţiu al moralităţii, de ce trebuie să ne limităm la corp? De ce nu ar fi râvna o problemă? De ce nu ar fi privitul în ochi o problemă? Numai somaticul este duşmanul moralei? Oare dorinţa de moment, fascinaţia de a gestiona momente ideale nu este o problemă? Dar să punem totul în plan practic. De ce nu ar putea fi condamnat moral şi spaţiul ideal al dorinţelor? De ce ar trebui să dăm cu pietre doar în factual? 

Citeşte mai departe acest articol. Dă click aici. 

În speranţa unei amăgiri

Ne controlăm oare toate mişcările, sau ne dăm de gol cu fiece gest? Căci, oricât ne-am robotiza gesturile, tot ajungem să ne căsăpim demersul, să ne demascăm. Dar ce ţinem aşa de mult la aparenţe? Nu oare pentru că, aşa cum spunea Pascal, „nu ne mulţumim cu trăirea ce aveam în noi şi în propria noastră fiinţă; voim să trăim în ideea celorlalţi, cu o trăire imaginară; şi facem, în acest scop, eforturi ca să părem altfel decât suntem”, ori pentru că totul se învârte în jurul recunoaşterii sociale? Evident, fără o apreciere socială nu am putea exista în interiorul acelei comunităţi, nu am avea parte de nici un fel de beneficiu „administrativ”. Cu toate astea, sunt momente când simţim că totul ne sufocă, că acest imens construct artificial se întoarce împotriva noastră. Şi este normal să fie aşa. Căci interesele diferite dintre oameni creează iluzii diferite, norme diferite, rituri feluri. De aia suntem ameţiţi – pentru că nevoile noastre nu converg, nu sunt doar fiziologice, sunt şi intelectuale, iar de cele mai multe ori politice. Omul este o fiinţă socială, ne tot ameninţa Aristotel prin Antichitate. Însă în ce condiţii? În condiţiile în care femeile nu aveau statut, ba chiar erau poziţionate în vecinătatea sclavilor? Fuga de iraţional, de lumea animală, de tot ce era mai puţin ideal, toate astea şi nu numai, au dus la cultul Supraomului postmodern. Adică, dintr-o baie nemulţumită, s-a născut o baie de victorii personale. O lume a imaginaţiei, a iluziei dusă la extremă, dar care se scaldă în barbarie.

Citeste mai departe. 

Lupta dintre femei

Ştim foarte bine că bărbaţii sunt mult mai direcţi când vine vorba de a alege o femeie. Simplu, au impresia că ei aleg, când de fapt au fost aleşi cu mult timp înainte de femeie. Şi atunci, dacă lucrurile stau aşa, reiese că lucrurile sunt un pic mai încurcate. Există o bătălie, o luptă pe care bărbaţii nu o înţeleg. Această luptă se petrece tocmai pentru că alegerile sunt făcute de femei…în bună parte. Bărbaţii, când aleg, o fac destul de simplu, se axează în primul rând pe aspectul fizic. Rar să vezi un bărbat că alege „raţional”. Ei bine, femeile, jocul lor, toată nebunia legată de opţiuni, sunt obligate astfel să se întreacă. Nu ştiu cum să o spun, dar există o competiţie între femei la care bărbaţii nu au acces. De ce? Pentru că ei sunt trofeul. De unde şi paradoxul care scoate la iveală că două femei se luptă pentru un bărbat, de regulă, unul prost. În aceste situaţii se vede cel mai bine jocul. Se vede şi-n alte situaţii, dar sunt mult mai ascunse şi mai greu de demonstrat. Însă, aici, e banal, e simplu de văzut. Femeile duc o luptă cu alegerile pe care le fac. Ele luptă de fapt cu ele. Încearcă să demonstreze competitoarelor că alegerea a fost bună. Bărbatul aici are rol doar de trofeu.

Citeşte mai departe.

Viata de pe Facebbok

Toată viaţă ne luptăm cu noi înşine, de la dorinţe deşarte, la iubiri neîmpărtăşite. Toate astea, şi nu numai, sunt năzuinţe ce vin adesea spre noi. Este foarte frumos că nu ne mulţumim cu nimic, dar totuşi parcă întrecem cumva o limită a bunului simţ. Există aşa ceva? Normal, că nu, doar noi avem puterea să decidem. Aud, adesea, din gura infractorilor – Nimeni nu este mai presus de lege. Aşa e, nimeni nu este, poate doar omul. Aceste idealuri foarte interesante sunt o proiecţie spontană a voinţei noastre de a încerca să nu ne furăm startul. Nu le-am creat din dragoste de înţelepciune, ori poate din iubire de aproape, nu, le-am dat sens tocmai ca să nu pierdem. De unde şi paradoxul! Dacă noi ne-am fixat terenul de joacă, atunci tot noi ar trebui să suportăm şi consecinţele. Dar aţi văzut vreun om care să înţeleagă că există şi costuri pe lângă beneficii? Eu, unul, nu am văzut. Poate aşa…la nivel discursiv, însă în plan real nimeni nu vrea să stea la coadă, toţi vor să fie primii. De aceea, avem şi vieţi ideale pe Facebook. Acum, în noua răsturnare socială, individul de rând trebuie să se depăşească, să fie vedetă, să arate mai mult decât poate duce. Suntem obligaţi astfel să ne minţim pe noi, pe ceilalţi, altfel pierdem startul, sau rămânem la coadă. În goana aceasta crescândă de popularitate, omul este obligat să nu mai stea pe loc. Şi uite aşa avem parte de o complementaritate inutilă. Fugim de noi, ca să ajungem la noi. Şi cu toate astea…ne punem piedici. Viaţa ideală de pe Facebook nu-ţi arată că nu ai bani în buzunar, sau că ai luat în greutate, nici că suferi, ori poate că ai sufletul corupt, nici vorbă, viaţa de pe Facebook este idealul coborât pe Pământ. Pe Facebook nu încercăm decât să arătăm cum am vrea să arătăm. Altfel, nici nu ar putea să fie posibil, să aibă succes un asemenea truc social. Dacă toţi ne-am posta efervescenţa, ridicolul, chiar dacă o facem, atunci cu siguranţă ar da faliment toate siturile de socializare. 

Citeste mai departe. Click aici. 

Îl iubesc, dar… am un amant

În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.

Citeşte mai mult aici. 

Angoasă în Mall

Asist, fără să vreau, la o discuţie legată de oameni şi ajutorul pe care s-ar presupune că ar trebui să ni-l acorde. Astfel, individul supărat de dincolo ţine să ne spună tuturor că oamenii sunt răi, iar în străinătate este mult mai bine. De ce o mai fi aici? În fine, probleme, probleme. Toţi avem probleme. Nu cred să existe cineva pe lume care să nu aibă probleme. Totuşi, sunt momente, clipe când nu mai contează nici problemele. Iar de obicei îţi dai seama exact atunci când te afli prins într-o mare de oameni. Eram acum câteva zile într-un Mall. Lume multă, grăbită chiar şi la localuri. Toţi fugeau, dacă stau să mă gândesc, de ei. Angoasa nu vine niciodată la program, ea nu este pusă pe hârtie, vine peste tine, nu este lungă, nici nu ar avea cum să fie, ci scurtă. Însă, în clipa aceea, eternitatea se dilată în tine. Nu mai contează nimic. Nu mai contează persoanele de lângă tine. Nu mai contează că toţi sunt preocupaţi să-şi cumpere haine. Nu mai contează că ai cheltuit enorm pe nu ştiu ce lucruri. Nu mai contează persoanele care te bârfesc. Nu mai contează mediul, locul, nimic. În clipa în care te-ai lăsat sedus de angoasă ai trecut într-un alt plan, într-un joc necunoscut, dar familiar. Este straniu, este (de) dincolo, dar te duce cumva la tine, la neputinţa ta, la faptul că eşti slab. Nu cred că numai anumiţi indivizi pot fi angoasaţi. Consider că toţi fugim de angoasă într-un fel sau altul. Cu metode specifice – unii dansează non-stop, alţii se îmbată… şi tot aşa. În plus, nici nu am putea să fim luaţi de gulerul propriei conştiinţe în fiecare zi. Ar fi mult prea mult pentru noi, nişte biete animale. 

Citeste mai departe.

Recenzie Portretul Omului Contemporan.Barbarul de Igor Ursenco

Mutantul perpetuu (O viziune critică la „Portretul omului contemporan. Barbarul”)

de Igor Ursenco

Într-un secol care promovează superficialitatea etică și grobianismul estetic, orice gest de împotrivire la gregarismul cultural tot mai generalizat mi se pare demn de toată atenția și diseminarea cuvenită printre cititori. E și cazul volumului „Portretul omului contemporan. Barbarul”, apărut în ținută grafică impecabilă la editura „Minerva”.

Tinerii filozofi și culturologi George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își provoacă cititorul ─ chiar la primul lor opus ─ să scruteze fără urmă de teamă „portretul omului contemporan” și, mai ales, gradul de onestitate cu sine însuși. Pornind de la ipoteza că „barbarul este pruncul natural al civilizatului!”( afișat în Argumentul cărții), autorii sunt perfect dispuși ─ și echipați, trebuie să precizez! ─ pentru o incursiune postmodernă în mecanismul de funcționare a mentalității umane, rămase, se pare, nealterată în procesul evolutiv.

Aș risca să afirm că e o încercare post-barbariană pe deplin empatică de a susține în cheie freudiană că „barbarii nu au năvălit dintr-un ținut îndepărtat, de la vreun capăt al pământului uitat de exploratori prea visători, nici că s-ar fi aciuat în sânul civilizației de unde, odată voinici, s-ar fi avântat asupra părintelui adoptiv”. Fragmentul invocat dă seamă, printre altele, și de un stil savuros ce își merită toată investiția intelectuală inițială.

Documentat riguros, cu trimiteri bibliografice stratificate în varii domenii ale gândirii iscoditoare (filosofie, estetică, retorică, ideologie, etică etc), studiul face o incursiune pertinentă în imaginarul antropologic al omenirii, permițând la un moment dat că ar fi posibilă depășirea egocentrismului. Pentru această întreprindere nobilă (cu sens direct și figurat), George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își epuizează, pe rând, toate îndoielile epistemiologice, sfârșind prin a identifica un răspuns clar și pe deplin angajant: „e posibil a-l recepta pe barbar ca fiind celălalt, barbarul din noi, ori drept barbarul civilizat care privește spre civilizatul barbar!”. Astfel că nedumerirea lui Friedrich Schiller ─ „Cum se face totuși că suntem încă și vom fi întotdeauna barbari? ─ care îi îndemna pe autori să își structureze, inspirat, volumul comun pe trei capitole (Hermeneutica barbarului, Estetica barbară, Etica barbară) pare să fi urmat coerent firul „continuității termenului, cât și a referentului” vizați.

Trebuie să menționez aici că tentația descriptivă de calificative („primitiv, sălbatic, crud, nemilos, barbar, necivilizat, străin, altul, celălalt, diferit”) se ramifică treptat la dimensiunile unei grile transdiciplinare, pe care aș numi-o „heterotopică” (în accepțiunea foucaultiană). La acest lucru contribuie și stilul unitar abordat, perfect credibil, având în vedere că ultimul aduce împreună două spirite aflate pe cale afirmării critice. De aici și meritul incontestabil al lucrării destinate să întrevadă trans-„barbarismul” în „portretul omului contemporan”, culminând cu avertizări absolut valabile asupra pericolelor ─ din păcate tot mai amenințătoare ca oricând în istoria umanității ─ de genocid cultural și anihilare fizică! Or, acest lucru mi-ar permite să fac referință la „Ipoteza Colang-Gavrilescu”, conform căreia alteritatea se perpetuează în imaginea deformatoare a marginalizării, fiind de datoria minților strălucite să resuscite umanitatea de câte ori ajunge pe buza genunii istorice și pe mâinile autocraților însetați de putere nelimitată.

După felul cum și-au structurat titlul primei lor cărți, bănuiesc că cei doi autori promițători ─ George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu ─ intenționează să recidiveze editorial cu justificată îndreptățire. Voi aștepta cu interes nedisimulat următorul lor titlu ─ colectiv sau individual ─ pe care l-aș dori cu adevărat polifonic. Trecuți cu bine de prima lecție a alterității, am toată convingerea că cei doi autori sunt conștienți că adevărata valoare scripturală se manifestă prin expunerea alternantă a ideilor, argumentare în contradictoriu, suplimentare critică reciprocă și autodeconstrucție derrideană, dar și de comprehensiune etică capabilă să depășească combativitatea humorală primitivă.

Igor Ursenco, 12 septembrie, Baia Mare

Putem să iubim?

Este foarte interesant un lucru. Toţi iubesc, luptă pentru iubire, se războiesc, enunţă judecăţi de valoare şi răscolesc oceane pentru a clădi ceea ce au, evident, sub o formă sau alta. Cu toate acestea, nimeni nu se gândeşte dacă este capabil să iubească. Toţi pleacă nu de la premisa, ci de la axioma iubirii. Matematic, nu sunt probleme, totul este asigurat. Dar nimeni nu atacă problema reală a „iubirii”. Există iubire? Suntem capabili să iubim dacă există cu adevărat? Şi dacă există, putem avea cu certitudine un plan, o schiţă, un ceva al iubirii, un perete de netrecut prin care să putem cu certitudine să ştim ce este iubirea? Adică, tot ne vestim în stânga, dreapta că iubim, nu putem să trecem dincolo de poveste şi să arătăm cu adevărat cum stau lucrurile?

Citeste mai departe. 

Ce îşi doresc femeile?

Să aibă parte de o persoană complementară. Să le mintă frumos. Să fie totuşi sinceră. Femeile nu îşi doresc oare să stabilească o relaţie reală? Să dea mâna, să nu pună piedici? Nu am văzut femei urâte, poate doar acelea care nu au reuşit să-şi păstreze feminitatea, să treacă subit în spaţiul barbariei. Femeia nu e făcută să dea cu ciocanul. Nu e nevoie să ne demonstreze că face uzură de forţă şi înjurătură; este suficient să fie atentă la detalii, să dea viaţă, căci femeia, chiar dacă nu suntem de acord, este viaţă.

Ce îşi doresc femeile? Să aibă alături un om puternic, lipsit de prejudecăţi, să fie un soi de Don Juan, să aibă simţul răspunderii şi al minciunii. Femeile sunt experte în a descoperi micile minciuni, de aceea adevărului nu trebuie să-i fie forţată nota. Ce îşi doresc femeile? Să nu aibă parte de instabilitate, însă nici să se piardă într-o conjunctură lipsită de joc. În fond, dansul şi naturaleţea nu se pot întâlni decât în spaţiul femeii. Ce îşi doresc femeile? Nici ele nu ştiu, dar e frumos că ne dau impresia asta, că sunt stăpâne pe propria lor instabilitate. Aşa arată şi motivul perfecţiunii. Entropia este culoarea şi jocul oricărui sistem, dar este acolo, îi face cu ochiul. Femeia este punctul de legătură dintre un ocean şi o pată de foc. Numai ea ne poate domoli isteriile, numai ea ne poate aprinde zvâcneala de zace în noi. În fond, a sta pe cumulul de instabilitate înseamnă a face uz de cele mai-nalte forme de înţelepciune.

Citeste mai departe. Da click aici.

Aristotel şi Etica Nicomahică

Orice artă, activitate sau chiar năzuinţă umană au tins prin însăşi esenţa lor asupra binelui. De aici s-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

Citeste mai departe.